În timpul în care Nicolae Văduva era elev la Şcoala Profesională, în intervalul 1961-1964, se construia Secţia 1224, hala veche. Pe durata practicii efectuate în Uzină, tinerii erau instruiţi câteva ore la locul de muncă, unde erau repartizaţi, după care, o oră-două, erau implicaţi în acţiunile adiacente realizării halei. Astfel, prin muncă voluntară, participau la lucrările derulate în incinta fabricii, ajutând constructorul la transportul materialelor, la aranjarea lor, la curăţenie. Din ziua în care s-a angajat la întreprindere, 19 august 1964, până în 2003, când şi-a încheiat activitatea, Nicolae Văduva a lucrat în secţia la ridicarea căreia a dat o mână de ajutor, pe când era elev. În această ediţie, vom prezenta o altă poveste de viaţă, derulată pe parcursul a 42 de ani, în care, după cum mărturisea interlocutorul nostru, obişnuit cu disciplina din copilărie, n-a avut nicio zi de absenţă.
Fratele lui Eugen Jebeleanu i-a spulberat dorinţa de a urma Liceul Militar
Născut pe 27 septembrie 1946, în comuna vâlceană Popeşti, Nicolae Văduva a ajuns la Casa de Copii din Câmpulung în anul 1957, după moartea mamei, la şapte ani distanţă de cea a tatălui. Din cei şase copii, Nicolae şi cel mai mic dintre fraţii săi au fost daţi în grija statului. Din 1957, până în 1961, a urmat cursurile Şcolii Elementare nr.1. La centrul de ocrotire, care funcţiona în imobilul căminului de lângă Policlinică, unde erau înscrişi între 90 şi 100, chiar peste 100 de copii, a dus o viaţă frumoasă. „Pe lângă faptul că eram foarte bine îngrijiţi, eram şi bine educaţi. Făceam nişte vacanţe de vis, la mare, la munte, în tabere de odihnă, era extraordinar de frumos.”, ne-a vorbit Nicolae Văduva despre beneficiile copiilor instituţionalizaţi, pe care multe familii nu şi le permiteau pentru cei mici. „Am avut un educator, Petre Busuioc, de când am venit, până când am terminat, la Casa de Copii, Şcoala Elementară. Era exact ca personajul lui Mihail Sadoveanu, „Domnul Trandafir”. Fost inspector în Învăţământ, foarte bine pregătit şi un pedagog desăvârşit, era de o nobleţe a sufletului rară.”, a continuat acesta.
Etapa următoare a pregătirii sale a constat în examenul de admitere la Liceul Militar din Breaza. Nenorocul său a fost să-l aibă profesor examinator la Matematică pe fratele poetului şi academicianului Eugen Jebeleanu, Dan Jebeleanu. „După opinia mea – cu ochii de copil, cu care îl priveam atunci – nu era un om interesat de educaţie. M-am certat cu el în timpul examenului oral. N-a vrut să mă noteze. El citea „Sportul Popular” şi pe mine mă punea să lucrez la tablă. Am scris ce am avut pe bilet, când… îmi zice: „Şterge-o!” Contrariat, băiatul l-a întrebat dacă nu se uită la rezolvarea exerciţiului, moment în profesorul „a luat foc”, refuzând să-l mai noteze pe elev. „Comandantul şcolii, un general, a dat telefon la Casa de Copii, la domnul director Nicolae Mitu, care a venit de urgenţă la Breaza. S-au strâns într-un Consiliu Profesoral, au discutat ce au discutat, după care m-au chemat şi pe mine. Directorul Mitu mi-a spus, de faţă cu ofiţerii din comisie: „Nicule, cere-ţi scuze! Eu ştiu că tu ai dreptate.” Dar eu am refuzat, chiar dacă nu mă nota, pentru că nu mă mai interesa Liceul Militar.” În timp ce profesorul Jebeleanu îi reproşa că este impertinent, băiatul s-a oferit să rezolve cerinţele de pe bilet în faţa comisiei, dar asta n-a schimbat decizia de a nu fi încadrat la liceu. Astfel, Nicolae Văduva s-a văzut nevoit să renunţe la a studia ceva care îi şi plăcea, viaţa cazonă, cu disciplina şi regulile ei, care nu era chiar dominată de privaţiuni, aşa cum se credea.
Reîntors la Câmpulung, fiindcă a ratat intrarea la un liceu – pe atunci, nu erau două sesiuni de examene, una vara, cealaltă toamna – singura variantă rămasă era Şcoala Profesională, unde admiterea se susţinea în luna august. „Pentru mine, admiterea a fost o bagatelă, la pregătirea pe care o aveam. Am reuşit la Şcoala Profesională… nu aveam idee ce înseamnă strungar, frezor, prelucrător prin aşchiere, rectificator.”, îşi aminteşte Nicolae Văduva. Inspirat de poeziile patriotice de pe vremuri, în care termenul „strungar” avea o oarecare rezonanţă, adolescentul a ales: „Strungar mă fac!” „Nu că mi-ar fi plăcut în mod deosebit. Mi-a plăcut tehnica, îmi place în continuare, am idei tehnice, dar nu am mână de lucru, n-am fineţe.”, ne spunea despre el Nicolae Văduva.
“Strungăria este profesia universală, poţi să lucrezi şi ca frezor, şi găuritor, şi rectificator”
În 1964, a absolvit Şcoala Profesională, după trei ani de pregătire cu profesori de excepţie. „Garda veche, cei care au fost instruiţi chiar din ’50 încoace, erau nişte oameni extraordinari. Unii erau apropiaţi de vârsta noastră, abia terminaseră facultatea şi erau tineri ingineri. Profesorii pentru materiile tehnice erau numai din Uzină. Îmi aduc aminte că-l aveam la Tehnologia meseriei pe inginerul Băcioiu, posesor de motocicletă.”, a început Nicolae Văduva relatarea unui episod amuzant din vremea profesionalei. Ca un amănunt care are legătură cu restul povestirii: motocicletele înregistrează kilometrajul prin roata din faţă. Adolescenţii studiau materia respectivă, timp de două ore consecutive, de la 09.00, la 11.00, în fiecare zi. Tânărul Nicolae şi colegii săi se tot rugau de profesor să-i înveţe şi pe ei să meargă cu motocicleta. Inginerul, un tip cumsecade de felul lui, le dădea replica numaidecât: „Când veţi face rost de bani, vă luaţi şi voi una!” Băcioiu îşi lăsa motocicleta pe cric, în curtea Liceului Industrial (de jos), şi o supraveghea de la fereastra clasei situate la etaj. „Noi îi dădeam la roată. Zilnic, îi băgam kilometri în plus, niciodată sub 10. După ce a văzut că-i creşte numărul de kilometri şi nu ştia de ce, ne-a urmărit odată şi ne-a prins când stăteam pe trepte şi-i dădeam la roată. Nu era răzbunător. „Dacă ştiam eu că voi îmi băgaţi kilometri, o lăsam în stradă.”, ne spunea el.” La şcoală, tinerii au avut echipă de handbal, de fotbal, îmbinându-se astfel sportul cu educaţia profesională.
Practica se făcea la Uzină. În anul I, Nicolae Văduva şi colegii săi au efectuat orele de practică în cadrul atelierului-şcoală, situat lângă Liceul „Dinicu Golescu”. „Dimineaţa, mergeam la şcoală, iar, după-amiaza, făceam atelier-şcoală. Aveam strunguri… nu-mi aduc aminte să fi avut şi freze. Erau maşini de găurit puţine. Strungăria este profesia universală, poţi să lucrezi şi ca frezor, şi găuritor, şi rectificator, dar un frezor, un rectificator sau un găuritor, deci, prelucrător prin aşchiere, nu poate să lucreze la strung, nu era pregătit. În schimb, noi eram pregătiţi, fiindcă făceam Tehnologia meseriei şi învăţam de toate. Prima dată, am învăţat despre rectificare, despre găurire, despre frezare şi, după aceea, am intrat în strungărie.”, a continuat acesta.
Balamalele şi multe repere mărunte, care “încurcau” în producţie, date în grija unor ateliere din zonă
La Şcoala Profesională, în fiecare an, se susţinea examen, probă de lucru şi, datorită pregătirii intense, tinerii absolvenţi îi depăşeau chiar şi pe lucrătorii mai vechi, calificaţi la locul de muncă. „Nu toţi mergeau la şcolile profesionale din ţară, căci nu aveau cum să se ducă. Dar pentru faptul că Uzina a început să se dezvolte – în ’57 a fost făcut primul autoturism – oamenii erau la calificare. Nu puteau să cuprindă teorie multă. Iar practica consta doar în reperele pe care le executau. Or noi lucram diverse în timpul şcolii. Noi nu făceam producţie la atelier, ci piese de examen. Azi făceam un dorn, mâine, o bucşă, tăiam un filet trapez, dreptunghiular, triunghiular, dar numai pentru şcoală, ca să învăţăm.”, ne împărtăşea Nicolae Văduva câteva momente din timpul şcolii.
Cel mai mult se insista pe ascuţirea şi reascuţirea sculelor, operaţie pentru care trebuia să ai puţină dibăcie. Nu era ceva complicat, fiind nevoie de un burghiu, un cuţit de retezat, un cuţit de strunjire, un cuţit de filet care se ascuţea după şablon. Toată treaba consta în respectarea condiţiilor tehnice necesare pentru fiecare sculă în parte. Odată deprinsă operaţiunea, elevii erau antrenaţi în concursuri de genul „cine ascute cel mai bine un burghiu”. „Erau burghie foarte mici, începând de la un milimetru şi până la 30-40 de milimetri în diametru, burghie mari. Făceam concurs: cine taie cel mai bine piatra de la polizor. A tăia piatra înseamnă a o nivela, a o face să nu aibă pe ea denivelări.”, a adăugat povestitorul nostru.
La Şcoala Profesională erau acceptaţi numai băieţi, în timp ce fetele erau instruite la Şcoala de Meserii (care avea clădirea pe actualul amplasament al BCR-ului), unde pregătirea se baza mai mult pe tâmplărie şi lucrul în lemn, nu pe lucrul în fier. La profesională, fetele au fost admise târziu, datorită dezvoltării Uzinei, care nu avea de unde să ia forţă de muncă, deoarece căpătase amploare industria în toată ţara. „În 1989, eram peste 12.000 de angajaţi numai în Uzină, fără industria pe orizontală. Pentru faptul că venea foarte multă lume, cu convenţiile, de departe, de la Domneşti, de la Rucăr, de pe Valea Dâmboviţei, ei au încercat, fiindcă exista posibilitatea de a dezvolta ateliere, să înfiinţeze asemenea ateliere, în care se făceau balamalele şi multe alte repere mărunte, care pe noi ne încurcau în producţie. Atunci, s-au dat pentru a fi lucrate acolo.”, a precizat Nicolae Văduva.
A primit repartiţie pentru o locuinţă în blocul Turn exact în ziua cutremurului din ’77
Angajarea la Uzină s-a produs pe 19 august 1964, dată la care a fost repartizat la Atelierul Revolvere, la maistrul Ion Ungureanu. „Acolo se realizau cele mai mici piese, cu productivitate foarte mare. Strungul-revolver este un strung multiplu, nu este ca strungul universal. Puteai să pui multe scule în capul Revorver şi făceai o piesă completă, n-o dădeai jos s-o duci la altă maşină, decât la alte operaţii, rectificare, frezare.”, ne descria acesta, în linii mari, activitatea de la atelierul respectiv. La Revolvere a lucrat din 1964, până în 1971-1972, ca strungar. L-a avut ca şef de atelier pe Marin Călinescu, un om deosebit şi un dinamovist convins, după cum afima despre el Nicolae Văduva. În 1967, interlocutorul nostru a fost recrutat pentru satisfacerea stagiului militar şi, pe 16 iunie, acel an, a început armata, la Craiova, la cercetare de artilerie. „Mi-a plăcut foarte mult armata. Eu am fost un adept al ordinii şi al disciplinei, chiar militare.”, ne spunea fostul angajat al Uzinei, pe care şefii săi din armată au vrut să-l oprească în domeniu, fiindcă aveau nevoie de oameni pe care să-i pregătească în cercetare de artilerie.
Însă Nicolae Văduva a decis să se întoarcă la întreprindere. În 1970, s-a căsătorit şi, în următorii cinci ani, a avut patru copii. Ca să poată primi un apartament, a trebuit să facă muncă voluntară. „După ce ieşeam din schimb, lucram la blocurile din Vişoi. Mi-aduc aminte că făceam curăţenie între blocuri, fiindcă trebuia să se dea în folosinţă. La blocul 14, prin balconul de la etajul IV cărau smoala. Îmi ziceam eu: Cine-o nimeri apartamentul ăsta, o să frece la smoală de pe linoleum!… Ajutam şi la săpături pentru canalizări, la căratul şi aşezatul materialelor, şi la turnat de betoane, pentru că se lucra masiv, se construia foarte mult. Când s-a făcut repartiţia, cine a nimerit apartamentul cu „buba”? Eu. A trebuit să lucrez cu gaz, să înmoi smoala, să frec…”, povestea acesta. Pentru locuinţa primită în 1971, Nicolae Văduva a prestat 200 de ore de muncă voluntară. Mărindu-i-se familia, a făcut din nou o cerere la Sindicatul Uzinei, pentru un apartament cu trei camere. Or în blocurile din zona Vişoi – Rotunda, de la 11, până la 15, erau cu două camere. Cum se construiseră Turnurile, a primit repartiţie într-unul dintre aceste blocuri exact în ziua de 4 martie 1977. „Ne-au chemat la Primărie, unde este Muzeul acum, şi, după ce ne-au spus unde suntem repartizaţi, ne-au adus la apartamente, ne-au dat cheile… am pus yală.”, îşi aminteşte şi acum acea zi de parcă ar fi fost ieri. Seara, s-a produs cutremurul, care, în ciuda intensităţii, n-a cauzat stricăciuni ale locuinţei, după cum a constatat beneficiarul, când a mers s-o inspecteze. Alta a fost situaţia după cutremurul din ’86, când apartamentul s-a ales cu pereţii crăpaţi ca după un bombardament.
Începând cu anul 1972, din strungar, Nicolae Văduva a fost promovat reglor. Reglorii erau aleşi din rândul meseriaşilor, cum li se spunea pe atunci muncitorilor consideraţi mai buni.