Paul Tătărescu iubea atât de mult meseria de oier, deprinsă din copilărie, încât şi-a pus în cap să nu înveţe la Şcoala Profesională IMS, ca să rămână repetent
La începuturile sale, „Steagul Roşu” Braşov, devenită ulterior Întreprinderea de Autocamioane Braşov, apoi Roman SA, a produs vestitele camioane SR, denumirea reprezentând iniţialele fabricii. Primul model, fabricat începând cu 1954, SR 101, o „copie” a ZIS-ul sovietic, a fost înlocuit, şase ani mai târziu, cu SR 131 Carpaţi. Motorul V8, pe benzină, a avut la bază un motor Ford Y. În paralel cu camionul Carpaţi, în 1962, la doi ani distanţă de acesta, a intrat în fabricaţie SR 132 Carpaţi, cu acelaşi tip de motor dezvoltat la Braşov. După alţi doi ani, a fost produs SR 113 Bucegi, tot cu motor V8, pe benzină, făcut după Ford Y. Tot în 1964, a fost realizat modelul SR 114 Bucegi. „Aveau motor bun, de inspiraţie americană, care nu se putea compara cu cel al ruşilor. Jumătate din motorul de Braşov – 4 cilindri, în loc de 8 cilindri, în V – a ajuns pe M-ul produs la Câmpulung. Proiectantul a luat jumătatea aceasta, a făcut alt bloc motor, dar piesele din interior erau aceleaşi. Braşovul le fabrica. Aşadar, ne dădeau ei piesele.”, relata Paul Tătărescu, al cărui rol în povestea motorului de Braşov transferat la Câmpulung îl vom „deconspira” în această introducere. Odată declanşată criza de benzină, spre sfârşitul anilor ’70, Braşovul a înlocuit motorul V8, pe benzină, cu motorul diesel, cu 6 cilindri în linie, sub licenţa SAVIEM. Zece ani mai târziu, a luat sfârşit fabricarea modelelor SR, care au fost înlocuite cu gama ROMAN/DAC, sub licenţă MAN. „Ei aveau contracte cu armata, fiind motoare puternice, care se montau pe autoamfibii. În ’75-’76, am preluat eu secţia de motoare şi am livrat armatei motoare de SR. Deci, ce făcea Braşovul, motoarele cu 8 cilindri în V – ne-au ajutat şi ei cu subansamblele – am făcut noi, până la urmă. Ei ne-au dat blocurile, întrucât blocul motor era o piesă complicată. N-au desfiinţat linia de blocuri. În schimb, arborii şi toate celelalte piese le-am făcut noi. Şi noi am fabricat motoare 8 în V, bune pentru autoamfibii şi întreprinderile din ţară care aveau în dotare camioane Carpaţi şi Bucegi.”, spunea maistrul Paul Tătărescu despre preluarea, în urmă cu aproximativ patru decenii, de către Uzina ARO a fabricaţiei acestor motoare.
Se trage din oameni înstăriţi, cu funcţii în comună
Înainte de a relata despre Paul Tătărescu, evoluţia sa profesională şi peripeţiile de la serviciu, ne vom întoarce, împreună cu acesta, la istoria strămoşilor săi, atât de interesantă, încât merită a ocupa spaţiul destinat subiectului ARO. Cum ARO a însemnat oameni feluriţi, adunaţi din toate colţurile ţării, ca să construiască o maşină, prezentarea în amănunt a obârşiei lor, a îndeletnicirilor familiale, a vieţii grele de la ţară reprezintă o bună ocazie de a-i cunoaşte altfel de cum îi ştiaţi din uzină.
„Să nu mai treacă nimeni prin ce-am trecut eu!”, este îndemnul cu care şi-a început povestea amară musceleanul din Dragoslavele, care, fire vrednică, a muncit de copil cu râvna unui adult. Tatăl s-a tras dintr-o familie de oameni cu stare. „S-a temut că va fi considerat chiabur. Tatăl lui a avut nouă copii şi norocul a fost că averea s-a împărţit la nouă. Astfel, tata a primit a noua parte de la bunicul meu.” Bunicului său i se spunea „logofătul Nică”. Sătenii îl priveau cu respect datorită inteligenţei cu care fusese înzestrat. Era al doilea om din localitate după preot, judecând după încrederea pe care o aveau localnicii în el. Iar preotul era chiar fratele său. Popa Tătaru sau Tătărescu. De unde s-a tras neamul Tătaru? „Pe timpul năvălirii tătarilor, lumea de la noi şi de la Rucăr a fugit în comuna Soveja, care este împărţită în două sate, Dragosloveni şi Rucăreni. Ei s-au refugiat în Munţii Vrancei. În Muscel, Rucărul este mult mai mare decât Dragoslavele, dar, la Soveja, dragoslovenii sunt mai mulţi decât rucărenii. Se presupune că un băiat, care era cu vitele pe coastă, când au năvălit tătarii, a trecut munţii şi a ajuns la Moeciu. Acolo, l-a luat la el cineva mai înstărit, un negustor, care l-a văzut frumuşel şi voinic. Crescând băiatul, negustorul s-a gândit să-i facă o rânduială: să-l însoare, să-i facă casă ş.a.m.d. Aflând că este de loc din Dragoslavele, a venit aici ca să se intereseze de rudele lui, ce drepturi de moştenire are. Pe vremea aceea, slujea în comună popa Coman. Preotul avea o fată frumoasă. Negustorul, venit împreună cu tânărul la târg, la Câmpulung, a trecut pe la părinte, după ce şi-a vândut marfa. I-a povestit despre băiatul de fel din Dragoslavele, pe care l-a luat în grijă şi pe care voia să-l ajute să intre în posesia moştenirilor de familie. Popa ştia cine sunt neamurile tânărului şi i-a spus negustorului: „Dacă vine aici şi îşi primeşte drepturile, va deveni cel mai bogat om din sat.” „Dacă e dreptul lui, hai să facem treaba.” Preotul a pus o condiţie: să o ia de soţie pe fiica lui. Fata îl văzuse pe băiatul chipeş de când intrase pe poartă. „Dacă nu mă laşi să mă mărit cu el, eu mă duc la călugărie.”, i-ar fi spus fata tatălui, înainte să intre la discuţii cu musafirii. Tânărul a vrut-o şi el şi s-au căsătorit. Au devenit cei mai bogaţi oameni din comună. Se numeau Borja. Dar fiind fugit din vremea tătarilor, la întoarcere, lumea i-a spus „ăla de când cu tătarii” sau, mai scurt, „Tătaru”.”, ne-a depănat acesta legenda Tătăreştilor.
„Tătaru” a avut doi copii: pe popa Nae Tătaru şi pe bunicul interlocutorului nostru, logofătul Nică Tătaru, porecla dată de săteni devenindu-le nume de familie. Paul Tătărescu povestea amuzat că tatălui său şi fraţilor acestuia li se spunea „tătăruşii”. „Tata, fiind primar pe timpul liberalilor, a schimbat numele. A apărut o lege ca cetăţenii să aibă nume românesc. Aşa a devenit Tătaru Tătărescu, terminat în „escu”.” Tatăl său, fiul logofătului Nică, era născut în anul 1892 şi a avut, după cum am precizat la început, opt fraţi. În schimb, unchiul său, preotul Nae Tătaru, n-a avut niciun copil. De aceea, a înfiat unul de la Rucăr.
„Ciobanul este cel mai grozav om!”, zicea fratele meu. Când vedea un orăşean în costum, spunea: „Uite un cioflingar! Ăsta moare de foame!”
Paul Tătărescu a venit pe lume pe 29 iunie 1939, într-o zi de sărbătoare, de Sâmpetru, ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Din cei nouă fraţi, au trăit şase, o fată şi cinci băieţi. Restul s-au prăpădit de mici. Astăzi mai sunt în viaţă doi băieţi. Paul Tătărescu a fost mezinul şi Cel de Sus a vrut să fie cel mai frumos, mai vrednic şi mai deştept dintre toţi. „Sunt ocrotit de Dumnezeu. Am trecut prin multe pericole. Dar am avut îngerul meu păzitor, cu toate că eu am fost păcătos.”, ni s-a „spovedit” el. Primele şapte clase le-a urmat la Dragoslavele, dar, după cum spunea, s-a simţit mai atras de îngrijitul animalelor decât de carte. Dar, chiar şi aşa, n-a rămas corigent şi nu s-a întâmplat să nu treacă vreun examen dintre cele susţinute. „Cărţile mele erau noi, imaculate. Prindeam de la clasă şi eram dintre cei de mijloc. Acasă n-aveam timp să învăţ, căci mă duceam după animale. Am avut şi o educaţie greşită de la un frate de-al meu, care a fost numai cioban. „Ciobanul este cel mai grozav om!”, zicea. Dacă vedea pe drum un orăşean îmbrăcat în costum, spunea: „Uite un cioflingar! Ăsta moare de foame!” Mie mi s-a înfiripat gândul de a mă face cioban. Devenise şi o ambiţie. Ciobanul are oi, cai şi ogari, are cuţit şi fluier la brâu, se luptă cu animalele sălbatice. Mă fac cioban!”, era convins băiatul, care era în clasa a VI-a când a avut o experienţă teribilă, trezindu-se înconjurat pe coastă de o haită de lupi.
Fratele mai mare l-a trimis la o grădină sub colţii de piatră, în Valea Caselor, unde era casa părintească şi unde locuieşte şi în prezent, dar în gospodăria soţiei ridicată din munca amândurora. Avea în grijă 25 de oi şi trei vaci. Cel mare hrănise animalele, iar fratele mai mic, de doar 13 ani, a primit sarcina să aducă vitele acasă după ce termină de mâncat, neavând adăpost în zona cu pricina. „Dăduse fân vitelor într-o parte, oilor, în altă parte, făcuse focul mai sus de un cireş şi întinsese o blană, pe care stăteam şi mă încălzeam. În stânga erau nişte târlaşi cu oi multe, însoţite de câini, care se duceau la Călineşti, în jos, iarna. Odată sare un câine în grădina noastră! Era gard de miezuină, mare! Eu am zis că este câinele acelui cioban. M-am ridicat repede, ca să mă urc în cireş, gândindu-mă că sare pe mine şi mă rupe. N-am văzut lup în viaţa mea. Dar cel care îmi apăruse în faţă, în grădină, era lup. După el, a mai sărit unul. Şi încă unul. Auzisem din poveşti, în casă, de la tata, de la frate, că lupii seamănă unul cu celălalt. Am luat un tăciune din foc şi am ieşit în faţa lupilor, agitând lemnul aprins. Auzisem că lupul fuge de foc, dar n-a fugit niciunul. Am strigat cât m-au ţinut plămânii… nimic. Mi-am făcut curaj şi l-am lovit cu bucata de lemn aprins pe unul dintre ei, care abia atunci a fugit. M-am repezit cu tăciunele şi la ceilalţi, care s-au retras mai sus, unde avem noi un pod cu o fântâniţă. Aud în colţul grădinii o fată, care fusese de pază la oi, la nişte oameni, care aveau nuntă în acea zi. „Hai acasă cu ele, Paulică! Sunt şapte lupi mai sus!” Ea apucase să-i numere. „De ce n-ai dat şi tu gură?”, a dojenit-o băiatul înspăimântat. „Aoleu, cât am strigat!” Ce teamă a fost pe mine dacă eu n-am auzit-o strigând! Auzisem ceva, dar mi se părea îndepărtat, ca venind din sat.”, îşi aminteşte Paul Tătărescu întâmplarea de parcă s-ar fi petrecut ieri.
A ajuns cu vacile acasă şi l-a găsit pe frate la masă. Acesta a ieşit val-vârtej la cel mic, văzându-l cu animalele în curte. „M-a făcut cum i-a venit la gură. „N-ai stat să mănânce fânul!” Paul rămăsese fără voce de atâta ţipat. I-a şoptit fratelui gâtuit încă de frică: „Au venit lupii! Au venit lupii!” Celălalt, furios, a continuat să urle: „Îţi dau vreo două de-ţi vine glasul pe loc!” Copilul a invocat-o în apărarea sa pe ţiganca martoră a coborârii sălbăticiunilor în grădina cu oi. Fratele s-a dus ca din puşcă să verifice dacă cel mic inventează sau spune adevărul. În ciuda faptului că femeia a susţinut afirmaţiile băiatului, tot nervos s-a întors, parcă invidios pe actul de vitejie al mezinului, care acţionase din instinct de apărare.
Când a simţit gustul vieţii de oraş, nu i-a mai plăcut munca grea de acasă
Tatăl împărtăşea dorinţa lui Paul de a îmbrăţişa meseria de oier. Însă o mătuşă a copilului i-a deschis părintelui ochii: „Vere Ţică, ce faci cu băiatul? Îl ţii la oi? Dă-l la şcoală, că te blesteamă!” Planurile s-au schimbat, cel puţin, în mintea tatălui, care s-a hotărât să-şi înscrie fiul la Şcoala Profesională I.M.S. „Eu să mor! M-am dus cu gândul să nu răspund la examen la nicio întrebare, ca să mă întorc la oi! Din întâmplare – aşa a fost soarta – n-am mai dat examen. Ni s-a făcut vizita medicală şi, nefiind candidaţi suficienţi pentru locurile scoase la concurs, am fost admişi toţi. Ce te faci, Paule, că nu mai ajungi la oi?! Pe mine oile mă încântau! Mi-am făcut planul: nu învăţ şi, dacă nu învăţ, mă lasă ăştia repetent. Dar, având orgoliu, mi-era ruşine să mă creadă lumea prost.”, a fost alt episod de pomină din copilăria lui Paul Tătărescu, repartizat la o clasă de frezori, datorită înclinaţiei sale către Matematică. Clasa I E, îşi aminteşte cu acurateţe fostul elev, absolvent cu peste 60 de ani în urmă.
La fel ca la şcoala elementară, nu se “omora” cu învăţatul, dar, având cap bun, reţinea uşor la oră. În schimb, prinsese gustul vieţii de oraş. Deprinsese viciul fumatului, primind bani de la mamă, care vindea lapte şi caş. La fel, banii de navetă se duceau pe ţigări. „În loc să mergem cu maşina la oraş, ne duceam pe jos, pe Pravăţ, ca să ne rămână banii de ţigări. Era cinci lei transportul. Unde se termină satul este Cimitirul Eroilor şi, pe un drum de căruţă, ajungeam în Nămăeşti şi, de acolo, în Costiţă.”, ne-a descris acesta distanţa străbătută de acasă, pe Pravăţ, până la Câmpulung. Nici nu-şi dădea seama cum făcea calea de neînchipuit a fi parcursă pe jos de tinerii zilelor noastre, mai cu seamă că era într-un grup de şase băieţi din Dragoslavele. „Unul, care era mai mare cu doi-trei ani, ne-a învăţat la toate prostiile.”, ni se confesa amuzat rememorând acei ani incredibili.
„A apărut o lege ca aceia care rămân corigenţi la trei materii să fie exmatriculaţi. În anul I am zis că nu răspund la ore ca să mă lase corigent şi să mă întorc la ce-mi plăcea să fac. Nu m-a lăsat nimeni corigent. O aveam profesoară pe doamna Comănici, din Schei. Când m-a întrebat la examen şi eu n-am vrut să răspund nimic, ea mi-a sugerat răspunsul printr-o întrebare: „Cum, Paul, nu ştii tu…?” Chiar şi aşa, mi-a dat notă de trecere a anului I. A venit vacanţa mare. Fratele meu făcea case… dă-i, cară la targă din pământul de la beci! Începe fânul, tata era bătrân, iar eu coseam de-mi săreau tăpălăgile! După ce-am muncit din greu câteva săptămâni, m-am întrebat: Nu se mai termină vacanţa asta?! Era mult mai bine la şcoală. În acel moment de cumpănă, mi-am băgat minţile în cap. Stăteam în fund pe coastă şi mă gândeam: Trebuie să fiu tâmpit! Dacă nu m-aş mai duce la şcoală, rămân la munca asta!”
La reînceperea anului şcolar, a renunţat la „protestele” inutile şi s-a pus cu burta pe carte. A recuperat teoria din anul I, tratată superficial, ajungând printre cei mai buni elevi din promoţia sa.