Funcţia de secretar de partid pe uzină a fost deţinută, ani buni, până la înlocuirea sa cu Nicolae Poteraşu, de Gheorghe Stoica. Despre acesta, toată lumea ştie că a murit înecat, însă cauza pare să fi fost un infarct sau o comoţie cerebrală, pentru că bărbatul era un foarte bun înotător. La data decesului fulgerător, în floarea vârstei, în urmă cu mai bine de treizeci de ani, Gigel Stoica ocupa funcţia de secretar de partid şi maistru la Matriţe. I-a fost mormânt lacul format pe Pârâul Bughea, ca urmare a unui fenomen natural, fără legătură cu căderea unor stânci. Aici, în acele timpuri, s-a închegat o zonă turistică, în sensul că muscelenii dornici de odihnă şi relaxare veneau cu cortul, lâncezeau la soare şi se bălăceau în apă, în ziua liberă. Faptul că Gigel Stoica înota foarte bine ne-a fost confirmat de Marinică Fologea, care a avut ocazia să înoate pe lângă el, perfecţionându-se ulterior la Marină. Fostul secretar de partid s-a prăpădit la scurt timp după directorul tehnic Mihai Pescaru, răpus de problemele cardiace. Dispariţia celor doi mărcuşeni, morţi de tineri, în plină activitate, a fost atât de emoţionant surprinsă, în câteva cuvinte, de Ion Chingaru şi Corneliu Filip, în cartea „O maşină străbate lumea” (1987): „Era un sfârşit de decembrie. Un nou „plimbăreţ nocturn”, cu marca fabricii discret camuflată, lua calea urcuşului. Dar, de data aceea, dus pentru a treia oară din cabinetul său cu salvarea, plecarea directorului tehnic nu a mai avut cale de întoarcere. Şi oamenii, de la portar, la director, au urcat dealul Mărcuşului cu feţele cernite, să-şi ia rămas bun pentru totdeauna de la inginerul Mihai Pescaru. Au venit şi colegii de prin oraşele ţării să-i aducă un ultim omagiu. Şi la puţin timp după el, alte momente de tristeţe: Gigel Stoica, strungarul, maistrul şi apoi secretarul de partid pe întreprindere, care venise în fabrică încă din copilărie, poate, de mână cu fostul director, a intrat şi el definitiv în dealul Mărcuşului, lăsând printre oameni amintirea unui om dintr-o bucată, care a pus umărul la marele succes al lui ARO! Memoria oamenilor este mereu trează. Şi la bine, şi la rău, la bucurii ori tristeţi. La toate sunt deopotrivă împreună, ca într-o adevărată mare familie.”
Când toată lumea se îndrepta către casă, Gigel Stoica a venit la înot, împreună cu băiatul lui
Stând de vorbă, de curând, cu Pavel Stoica, maistru la Prototip, am aflat că acesta a fost vărul primar al fostului secretar de partid de la ARO, Gigel Stoica, mort la vârsta de 47 de ani, înecat într-un lac, posibil, pe fondul unui infarct suferit la înot. Acesta îşi aminteşte ca şi când ar fi fost ieri ultima zi din viaţa şefului de partid al uzinei. În acea seară fatidică de duminică, pe la ora cinci şi jumătate – şase, Pavel Stoica şi familia sa, împreună cu un coleg de serviciu şi familia acestuia, se întorceau de la iarbă verde, când l-au văzut pentru ultima dată pe Gigel Stoica.
Pârâul Bughea se adună undeva către Godeni şi, în zona respectivă, s-au format două lacuri, din cauza cărora terenul fuge. Apa se infiltrează în sol şi îl împinge încontinuu. „Zidul” este, practic, Mărcuşul. Într-unul din aceste lacuri, în care s-a oprit Bughea, apa era atât de mare, încât avea 14-15 metri la bază. Pavel Stoica îl traversase în partea cealaltă, spre Malu, după care s-a hotărât să vină către casă, fiindcă se însera, iar, a doua zi, trebuia să fie la serviciu. Acesta mergea înainte cu soţia sa, Mioara, şi cu băieţii, ţinându-i de mână, iar Marcel Jilavu, cu soţia lui, Geta, după ei. Cu toţii se îndreptau către casă. Gigel Stoica, împreună cu băiatul lui, Dragoş, era pe partea cealaltă, către Mărcuş. Cei doi erau însoţiţi de câinele lup şi se îndreptau spre gârlă. Între cele două grupuri care mergeau în direcţii diferite, unii spre casă, ceilalţi spre lac, era o distanţă de aproximativ o sută de metri. „Când ne-a văzut, el (n.r. Gigel Stoica) m-a întrebat: cum este apa? Mi-a făcut aşa cu mâna. Parcă îl văd şi acum. „Cum e apa?”, m-a întrebat. „E bună”. Era o după-amiază de august, era cald.”, a fost scurtul dialog dintre cei doi, după care s-au despărţit. Lumea care se relaxase în acea duminică la plajă şi la o baie era, în mare majoritate, la momentul plecării, fiind destul de târziu. Aşadar, tatăl şi fiul veniseră la înot când toată lumea pleca.
Cel de la care am aflat aceste amănunte n-a ştiut ce s-a întâmplat în acea seară tragică pentru familia Stoica, până a doua zi, când a plecat spre serviciu. Gigel Stoica a intrat în apă, iar băiatul a văzut că tatăl nu mai iese. S-a speriat cumplit şi a venit acasă, ca să anunţe ce s-a întâmplat. „Ştii că a murit vărul tău?!”, a fost întrebat Pavel Stoica în autobuzul care făcea cursa către uzină. „Cum să moară, mă?!”, a rămas acesta stupefiat, căci doar vorbise cu el cu o seară înainte. „S-a înecat şi nu-l mai găsesc.”, i-au spus localnicii la curent cu necazul abătut asupra familiei secretarului de partid. A doua zi, spre seară, trupul lui Gigel Stoica a fost scos din apă, locul fiind indicat, după cum vorbeau sătenii la vremea respectivă, cu ajutorul unui colac făcut din aluat, pe care a fost aşezată o lumânare şi căruia i s-a dat drumul să plutească pe luciul apei. Iar colacul s-a oprit în zona în care se înecase bietul om.
Ipoteza că bărbatul în floarea vârstei, care înota de plăcere, a fost răpus de un infarct sau un accident vascular a fost susţinută de faptul că acesta a fost găsit cu mâna strânsă, pe fundul lacului.
„Cabana şi refugiul, două din isprăvile oamenilor întreprinderii”
Că lui Gigel Stoica i-au plăcut natura şi ieşirile la aer curat o demonstrează, printre altele, implicarea acestuia în construcţia refugiului de pe Iezer, fiind, de altfel, coordonatorul lucrării. Şi n-a fost o muncă uşoară, căci lucrătorii au cărat cu cârca materialele de construcţie necesare ridicării acestei facilităţi montane care putea găzdui până la câteva zeci de persoane. Astăzi, internetul abundă în fotografii cu grupuri de excursionişti, la refugiul ridicat cu aproape patru decenii în urmă, graţie iniţiativei conducerii Uzinei ARO de a crea astfel de facilităţi. Iar iubitori ai drumeţiilor montane erau mult mai mulţi decât astăzi, când diversificarea distracţiilor şi sedentarismul au eliminat plăcerea de a petrece câteva zile departe de oraş. Analfabeţi străini de ARO şi de ce a reprezentat el pentru musceleni au murdărit cu inscripţii pereţii refugiului, în construcţia căruia s-a pus atâta efort.
Pentru cei interesaţi de această frumoasă istorie a apariţiei refugiului şi a Cabanei Slătioara, nelipsită din albumele de fotografii ale foştilor angajaţi ai Uzinei ARO, apelăm din nou la lucrarea lui Ion Chingaru, „O maşină străbate lumea”, din care aflăm amănunte interesante.
„Cabana durată cu braţele şi refugiul montan suit cu rucsacul sunt încă două din isprăvile oamenilor întreprinderii, şi încă două care le sunt deosebit de dragi. Ele au fost ridicate în locurile unde ei îşi petrec timpul liber, în zilele de odihnă, înfrăţiţi cu natura, cu muntele, cu pădurea de brad, sorbind aerul tare al înălţimilor. Punctul de pornire a tuturor ascensiunilor îl constituie poarta întreprinderii. După ce treci podul arcuit peste apele Râului Târgului, te abaţi de la şoseaua naţională ce urcă prin defileu spre munţi, către Transilvania. Mai întâi îţi iese în cale comuna Lereşti, după care drumul începe să ţină pe marginea văii de-a lungul căreia se rostogolesc undele râului ce străbat oraşul, venind de pe culmile Masivului Iezer, ramură din coroana semeaţă a lanţului Munţilor Făgăraş. Drumul se desface în serpentine largi, aburcându-se tot mai sus, tăindu-şi cale spre versantul nordic prin amestecul de brazi, molizi, carpeni, fagi, stejari. Pietrele kilometrice şi indicatoarele rutiere semnalează distanţa rămasă până la Cabana Voina, aflată la 22 de kilometri de Câmpulung Muscel. Până la ea există cale asfaltată, mai departe doar drumeaguri şi poteci ce se avântă până sus, la peste două mii de metri altitudine, acolo unde orizonturile par de necuprins, putându-ţi purta privirile de-o parte şi de alta a lanţului carpatic către Transilvania ori spre Muntenia. Cabana Voina, reconstruită de peste un deceniu, de forurile turistice locale, dispune de un hotel cu 155 de locuri, restaurant şi terasă, într-un decor de linişte şi poezie, la 950 metri altitudine, la poalele Muntelui Văcarea din Masivul Iezer. Este un loc foarte vizitat, putând întâlni acolo maşini venite din judeţe apropiate, dar şi de la Bucureşti. O frecventează şi uzinarii, dar mai puţin, deoarece ei au ţinut să-şi dureze, cu braţele lor, propria cabană.
Totul a pornit de la o idee mai veche. Fiind o mare familie muncitorească, de ce să nu fie împreună şi în binele meritate momente de destindere, mai ales că împrejurimile, freamătul livezilor de prune tomnatice şi mere domneşti îţi pătrund în inimă, iar mai pe culmi poţi auzi cântecul pădurilor şi plămânii ţi se bucură de mireasma răşinilor tari. A fost mai întâi o propunere făcută în cadrul grupei sindicale a forjorilor. Ea a fost îmbrăţişată de ceilalţi. Au ales o vale ce coboară vijelios până în drumul care suie spre Voina. Asemenea voinicilor din poveste, oamenii şi-au suflecat mânecile şi, numai într-o săptămână şi jumătate, au înălţat pe tăpşanul Văii Slătioara, unde se afla un canton forestier părăsit, o mândreţe de cabană. Văzută de departe, apare modestă.
Pereţii îmbrăcaţi în melamină armonizată cu jocuri geometrice dau impresia detaşării. O baterie de maşină aruncă ici colo „steluţe” de doisprezece volţi. De pe platoul din faţa cabanei ce a primit numele de „Floarea de Stâncă” răsună, în zilele cu cer senin, mesaje ale cântecului şi veseliei oamenilor făurari de „bijuterii” pe patru roţi. Un asemenea colectiv nu poate fi lipsit de talente, de artişti amatori. Între ei, Nelu Constantin, sudor de elită, ce mânuieşte la fel de bine penelul sau cleştele de sudat, cu care ţese jerbe de scântei, iar vocea i se mlădiază, reverberând până departe doine ori îndrăcite bătute. Îl acompaniază inginerul Radu Ştefan, care se pricepe să cânte la mai toate instrumentele, de la cobză la orga electronică. Dar câţi alţii nu-şi răsfaţă talentele pe platoul de la Slătioara…
Dacă oamenii de la Forjă au fost cu propunerea, iar tinerii au fost în frunte la muncă patriotică, ducând până în Valea Slătioarei toate cele necesare şi ridicând-o în timp record, colectivul Secţiei Montaj a avut cinstea inaugurării ei, deoarece tocmai atunci ieşise din mâinile lor autoturismul cu numărul de fabricaţie două sute de mii! Le-au urmat apoi toate celelalte secţii. În fiecare sfârşit de săptămână este animaţie. Aici sunt sărbătoriţi veteranii şi „campionii” întrecerii socialiste. Anii au trecut, cabana a devenit tot mai neîncăpătoare, iar acum se pregăteşte să se ridice pe locul ei o alta, la noi dimensiuni.”
Gigel Stoica a coordonat lucrările la refugiul de pe Iezer
„Dar cabana de la Slătioara nu e singura lor ctitorie din munţi. După ce treci de Voina, săgeţi indicatoare îţi arată drumul de potecă spre Iezer. Sunt frumuseţi de nebănuit. Urcuşul nu-i uşor, dar eşti de deplin răsplătit. Pădurea de foioase, apoi amestecată cu brazi şi molizi, se răreşte treptat, până ce ajungi pe plaiul presărat cu flori şi iarbă grasă de munte. Te afli pe Vârful Huluba, iar plămânii obosiţi de efort pot respira în voie aerul rece, îmbătător. Ai trecut de două mii de metri! Mai urci până pe Iezer (2.406 metri) ori îl ocoleşti şi cobori spre lacul glaciar, printre grohotişuri şi şisturi cristaline, singurul din întregul masiv apărut în urma glaciaţiunilor. În apele sale, puţin adânci (de numai cinci metri), se oglindeşte cerul nesfârşit. Tocmai acolo, sus, în apropierea lacului, oamenii întreprinderii, cărora le plac nu numai şoselele, ci şi potecile înalte, au construit un refugiu din piatră şi bârne de stejar, în care, la nevoie, pot înnopta chiar cincizeci ori şaizeci de iubitori ai drumeţiilor montane.
Cum a fost realizat? Tot prin efortul şi entuziasmul oamenilor. Fiecare a trebuit să care în rucsac, în raniţe ori în sacoşe, toate cele necesare, urcând cale de peste trei ore, prin pădure, apoi printre jnepeni şi jepi. Fiecare a urcat pe potecile cerbilor o părticică din structura refugiului, îndemnaţi de Gigel Stoica, cel care se angajase să coordoneze întreaga lucrare. Alţii au avut sarcina de constructori. Câte amintiri retrăieşti şi ce plăcere e să admiri amfiteatrul munţilor, din locul unde ţi-ai adus şi tu o cât de modestă contribuţie pentru binemeritata odihnă a tuturor temerarilor ce vin până acolo!
Dar valea Râului Târgului a intrat în metamorfoze esenţiale. Şoseaua a fost „alungată” mai pe creste. Cea veche abia se mai zăreşte. Pe ea se vor plimba păstrăvii şi alte vietăţi ce vor popula lumea acvatică a lacului de acumulare din care vor izvorî o parte din luminile oraşului şi forţa instalaţiilor întreprinderii. Barajul e la cota finală. Trecând pe lângă el, chiar şi localnicii se tot întreabă, derutaţi de spectaculoasa dinamică a geografiei locului.
-Aici a fost stâna?!
-Ba nu! Acolo era căşăria. Stâna era chiar pe locul unde e acum sala maşinilor.
-Să ştii că ai dreptate. Fantastic!
-Iar cei care lucrează la ARO şi-au propus să-şi aducă contribuţia şi ei la schimbările de pe valea Râului. Cum? Într-o adunare s-a lansat ideea îmbrăţişării Vârfului Strâmtu într-un traseu cu teleferic! Iar noua cabană „Floarea de Stâncă” e gata să coboare de pe planşetele proiectanţilor în Valea Slătioarei!”