Recitind pilda aceasta a Mântuitorului, numită „pilda datornicului nemilostiv”, m-a cutremurat actualitatea ei. Ca de obicei, Hristos Domnul nu vorbeşte de azi, pe mâine, ci valoarea cuvintelor Sale ţine de veşnicie şi de toate momentele de criză ale omenirii. Azi, suntem într-un moment de plată a poliţelor, nu doar financiare. Tensiunea socială aduce aminte de toată tărăşenia prin care Iisus Hristos caută să lumineze pe contemporani Săi. Nu de cuvinte are nevoie Dumnezeu pentru a reinstaura iertarea reală, ci de inimi iertătoare.
Cu ani în urmă, scriind viaţa Sfântului Siluan, ucenicul aceluia, părintele Sofronie de la Essex, consemna: „Câmpul de luptă duhovnicească al fiecărui om este, mai înainte de toate, propria inimă; iar cel ce iubeşte va pătrunde în inima sa va preţui zisa Proorocului David: apropia-se-va omul şi inima adâncă (Ps.63.7). Adevărata viaţa creştină se desfăşoară acolo, în inima adâncă, ascunsă nu numai de privirile străine, ci, în deplinătatea sa, chiar de însuşi purtătorul acelei inimi. Cel ce s-a pogorât în această cămară de taină, fără îndoială, va fi încercat de o uimire de nedezvăluit în faţa tainei fiinţării” (ed. rom., Reîntregirea, 2009, p.14). Inima ca un câmp de luptă duhovnicească! Nu inima, în general, ci inima ta şi a mea, inima fiecăruia dintre noi. Acolo este locul în care ne biruim datoriile netrebnice ori trebuitoare doar ca să supravieţuim de azi, pe mâine. Acolo e împlinirea sau ratarea iubirilor noastre, acolo e sediul transparent, care, uneori, dă impulsul pierderii omeniei din noi. Eşti om cu cât eşti mai inimos!
Pilda Mântuitorului spre aceasta m-a dus cu gândul. Spre lipsa de cunoaştere pe care o dezvoltăm între noi, ca oameni, ca mărturisitori creştini. Spre prefăcătoria pe care o cultivăm în relaţiile noastre inter – umane, mereu reamplasate pe fundamente de interese obscure, de cele mai multe ori, lipsite de iubire ori simplă cordialitate. Plătim acum dobânda sufletească uriaşă a lipsei de cordialitate umană, pe care am cultivat-o cu o râvnă aproape drăcească, mai bine de 20 de ani. În care ne-au fost mai importante interesele personale decât cele de grup, mai amplă construcţia relaţiilor dubioase decât limpezirea voinţei noastre iubitoare. Plătim toţi neiubirea noastră. Aroganţa noastră de datornici neiertători. Suntem din ce în ce mai bolnavi de inimă. România a ajuns un mare spital de cardiologie, cu saloanele pline de incurabili. Pentru redresarea inimii noastre, ca Neam, e nevoie de inima fiecăruia din noi, a mea şi a ta, a fiecăruia din noi, fără excepţie. Doar având o inimă şi un cuget, exerciţiul iertării ne reconstruieşte ca Biserică, ne face să trăim ca Ortodoxie.
În zilele ce au trecut, Adormirea Maicii Domnului mi-a reamintit că mormânul în care Fecioara se voia păstrată în ţărână, în cuprinsul Grădinii Ghetsimani, este lângă grota în care, neatenţi şi temători, Apostolii adormiseră când Hristos se ruga. Avem a alege, tot timpul. A ţine curajos de Hristos sau a adormi mărturia noastră! E important să trăim ca nişte datornici iertători! Sus să avem inimile! Iertate în Dumnezeu. Pr. Constantin Necula
…Dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său! (Matei 18.21-35)
