Ion Iordache
Reclamaţiile italienilor la adresa autoturismelor fabricate la Câmpulung l-au adus din nou în Italia pe directorul Ioan Giuvelcă. Acesta mai venise o dată, ca să medieze diferendul ivit în parteneriatul româno-italian, din cauza numărului exagerat de mare de garanţii solicitate de cumpărători, pe care muscelenii de la Service-ul ARO nu aveau posibilitatea să le verifice în totalitate. Italienii erau prezenţi întotdeauna la recepţia maşinilor. Indiferent că era un lot de trei sau de o sută de autovehicule, erau urcaţi în avion, cu destinaţia România, doi tehnicieni sau, de obicei, contabilul şef al lor, însoţit de un mecanic. Pentru acelaşi scop, era trimis şi şeful Service-ului ARO din Italia. Acesta stătea o săptămână în ţară sau cât era nevoie şi, împreună cu străinii, făcea recepţia autoturismelor.
Încrederea italienilor în şeful de Service însemna o recepţie mai operativă a maşinilor
După câteva zile de verificări, cineva din conducerea ARO, care a văzut că durează cam mult operaţiunea, l-a forţat pe şeful de Service să „impulsioneze” controlul italian. „Într-o zi, pe la 12.00, unul dintre directori mă cheamă şi-mi spune: „Măi Sucă, dacă, până la ora 5.00, tot lotul de maşini nu este în gară, ca să le urcăm…”, a început să povestească maniera în care decurgea recepţia comună. Atunci, Ion Iordache a mers la mecanicul italian, Renzo îl chema, şi i-a propus să dea drumul maşinilor, pentru a lua calea Italiei. Cum acesta s-a arătat reticent, Ion Iordache s-a dus la Protocol, l-a luat pe contabilul şef italian de-o parte, i-a explicat cum stau lucrurile şi că ar cam fi timpul să permită plecarea autoturismelor. La fel ca mecanicul, contabilul şef n-a fost încântat de idee. Dar cuvântul musceleanului, cu care se cunoştea de zece ani, l-a determinat să-l asculte. La Bologna, dacă apărea o problemă, italianul nu era încărcat cu costul manoperei, i-a promis şeful de Service. „Eu le fac, ca să fie toată lumea mulţumită.”, şi-a luat angajamentul Ion Iordache şi, aşa, autovehiculele au plecat spre Italia. „Nici nu ne-am mai dus la maşini, ci direct în birou. Într-o oră, au început să le care. Şi n-au fost probleme mari. Mai erau, normal, scăpări, dar le remediam.”, a adăugat el.
Trimis în Malta pentru instruirea unui importator de ARO
În anul 1988, s-a primit un telex, prin care Ion Iordache era informat că s-a luat legătura cu Ambasada de la Roma, ca să i se procure viză de urgenţă, fiindcă trebuie să plece în Malta. Pentru Malta fusese propus Gogu Calangiu, de la Valea Mare. „Atunci, Uzina intrase pe piaţă cu ARO şi n-avea niciun tehnician acolo. Aceia nu ştiau să facă garanţii, reparaţii, nu ştiau cu magazia, nu ştiau cum să caute într-un catalog de piese. „Te duci la Malta.”, i-a cerut directorul lui Ion Iordache, care nu şi-a făcut griji când a auzit ce planuri are conducerea Uzinei pentru el.
A fost contactat de la Ambasadă şi i s-au comunicat toate detaliile deplasării în Malta, în ciuda timpului scurt în care trebuia să se pregătească. Cei de la Ambasadă s-au ocupat de toate amănuntele călătoriei pe care urma s-o facă musceleanul: i-au obţinut viza, l-au luat de la gară şi l-au condus la aeroport, scutindu-l de toată bătaia de cap pricinuită de deplasarea în afară. „M-au aşteptat la gară, ne-am dus la Ambasadă, era după-amiază spre seară, şi a doua zi, la prânz, aveam zbor către Malta. Îmi luăseseră deja biletul de avion şi m-am trezit că n-am viză. Dar ei mi-au spus că n-am eu treabă, fiindcă a doua zi, la 9.00, urma să fim la Ambasada Malteză din Roma.”, a continuat musceleanul.
Ion Iordache a fost primit în biroul ambasadorului şi servit în cele mai bune condiţii. Până a băut o cafea, i-a şi sosit paşaportul cu viza necesară. Mai mult, după urările de „drum bun”, ambasadorul Maltei i-a dat numărul de telefon şi i-a cerut să-l contacteze cum ajunge în ţara sa de origine. „În Malta n-am stat foarte mult. În Italia, din şase în şase luni, trebuia să-mi refac viza la Poliţia din Bologna şi, dacă nu intram cu o săptămână înainte, nu mai puteam să intru deloc. În Malta, n-aveam Ambasadă, n-aveam pe nimeni.”, ne spunea acesta. În scurta şedere pe teritoriul maltez, Ion Iordache i-a instruit pe comercianţii de ARO. „Am făcut reparaţii, cu un englez. Importatorul din Malta ştia italiană şi avea un contabil şef, care vorbea mai bine decât el italiană. Nişte tipi deosebiţi…”, şi-i aminteşte el pe colaboratorii din această ţară.
Business-ul importatorului de Peugeot şi alte mărci renumite, care se orientase şi către ARO, aparţinea tatălui omului de afaceri pentru care a lucrat Ion Iordache. Părintele acestuia decedase şi de afacere a rămas să se ocupe unul dintre cei doi băieţi. „Mi-a dat un mecanic englez, care era căsătorit cu o malteză. Eu nu ştiam nimic în engleză, dar, dacă stăteam câteva luni, o prindeam.” Pe toată durata instruirii, traducerea a asigurat-o contabilul şef, care vorbea limba italiană. Iar cu mecanicul englez, la început, specialistul de la ARO s-a înţeles prin semne, dar, uşor-uşor, a început să înveţe câteva cuvinte.
Câmpulungeanul petrecea mult timp cu englezul la atelier. Dimineaţa, acesta trecea pe la hotelul unde era cazat musceleanul, mergeau la muncă, apoi, la prânz, luau masa la un restaurant, după care Ion Iordache se întorcea la hotel. Până la ora 17.00, nu lucra nimeni. În faţa hotelului avea parte de un frumos peisaj marin, plus că beneficia de condiţii de cazare foarte bune, care includeau piscină, unde petrecea orele de pauză din programul de lucru. În fiecare week-end, patronul îl lua în plimbări cu barca pe mare. Din păcate, în Malta a petrecut puţin timp şi, după ce i-a aranjat pe comercianţi cu magazia, cu partea de comenzi şi restul, s-a întors în Italia.
“John, opreşte, că ne răsturnăm şi murim! Până aici nu s-a urcat decât cu motocicleta!”
Linia de montaj de la Atessa a funcţionat până prin anii ’90. Graţie activităţii din Sudul Italiei, unde se asamblau CKD-urile livrate de Uzină, foarte multe maşini s-au vândut pe teritoriul acestui stat. Aproape toate piesele – caroserii, şasiuri, cu excepţia motorului – erau aduse din România. Pe ARO 10, în Italia, motorul care se punea era de Volkswagen turbo diesel. La Bologna, unde era centrul activităţii, s-au importat foarte puţine maşini ARO 24 cu motor de Peugeot. În schimb, ARO 10 s-a vândut foarte mult. „Asta pentru că maşina era extraordinar de bună, la un preţ extraordinar de bun. Pe vremea aceea, ARO dădea clasă la Nissan şi la multe altele. Deja erau anii în care fabricile mari de teren – japonezii, în primul rând – trecuseră la autoturismul cu fiţe, de stradă. Noi aveam maşina clasică de teren. Era momentul tranzitului. Noi le spuneam italienilor: „Pe asta o iei şi te duci la vânătoare cu ea, la pescuit, la munte, nu e maşină de autostradă.” Tot în perioada aceea, i s-au făcut multe îmbunătăţiri. S-a trecut la diferenţial cu patru sateliţi cu blocaj. Am venit în ţară, împreună cu contabilul, şi am luat două maşini cu blocaj la diferenţialul pe spate. Am plecat, pe roţi, cu ele în Italia, eu cu una, el cu una, cu numere provizorii. Fiul cel mic al lui Biagini, Antonio, şi Bruno Cochi, abia aşteptau să ajungem. Am sosit, într-o după-amiază, la Bologna, unde ne-au întâmpinat bucuroşi. „John – aşa îmi spunea Antonio – hai să vedem dacă-i dăm gata.” Mă duce undeva pe lângă Bologna. Eram eu, el, Bruno Cochi, cu tehnicul şi contabilul lor. Era un câmp ca un stadion, plin de grămezi, ca şi când ar fi basculat ceva. Numai „muşuroaie”! Zice: „Domnul John, te încumeţi?” „Dacă se rupe maşina, tot eu o fac.”, am răspuns. M-am băgat şi cu faţa, şi cu spatele, printre toate „muşuroaiele” acelea. A „înnebunit” Antonio! Am dat lovitura, şi-a zis.”, relata tehnicianul. Ion Iordache făcea „spectacol” şi la demonstraţii, când mergea la concesionari, pe care îi urca cu ARO pe dealuri. „Atunci, li se făcea frică. „Gata, John, opreşte, că ne răsturnăm şi murim! Uite, până aici, nu s-a urcat decât cu motocicleta!”, îi arătau aceştia câmpulungeanului care fusese limita altor vehicule din mărci renumite. Însă, ARO urca.
Trimis în locul lui Ţâroiu la Salonul Auto de la Torino
Ion Iordache ne-a relatat o întâmplare al cărei protagonist a fost, împreună cu „nea Bobaru”, cum îi spuneau colegii. „Odată, într-o iarnă groaznică, ne-am dus la un concesionar. Era un morman de zăpadă…”, s-a întors din nou în timp interlocutorul nostru. Iar Bobaru a început să se vaite de vreme, de maşină, de mormanul de zăpadă, moment în care Ion Iordache l-a anunţat că trece prin el. Pe când colegul său rămăsese mut, aflând ce intenţii are tânărul, acesta l-a sfătuit să închidă ochii, ca să nu păţească ceva. „Închide ochii, că precis se sparge parbrizul!” De altceva nu-mi era teamă, că era zăpada moale. Şi a lăsat tunel în ea! S-au închinat italienii.”, este una dintre multele păţanii alor noştri.
Mai mult de un an, înaintea întoarcerii în România, după Revoluţie, Ion Iordache a rămas singur. Activitatea era în declin, pentru că ARO nu se mai importa. Într-un final, a revenit în ţară, cu gândul să-şi facă concediul şi să vadă ce urma să se întâmple, pentru că nu se ştia cu certitudine. A mai avut o singură deplasare în Italia, în interes de serviciu, însoţind două maşini ARO 24, care urmau să fie expuse în cadrul Salonului Internaţional Auto de la Torino. Atunci, Mihaela Bădescu l-a chemat şi l-a anunţat: „Ioane, avem o mare problemă. Lui Liviu Ţâroiu (n.r. director la acea vreme) nu-i iese viza de Italia.” Ion Iordache a vorbit şi cu Liviu Ţâroiu, care i-a spus: „N-am soluţie. Mâine, vine camionul, să încărcăm două maşini.” Deci, încă era ceva după Revoluţie. Maşinile erau trimise la Salonul Internaţional Auto de la Torino, unul dintre faimoasele evenimente de gen la nivel mondial. „Maşinile sunt pregătite, mergem amândoi în secţie ca să le vedem şi… te duci tu.”, mi-a zis Liviu Ţâroiu.” Când tânărul a întrebat cu ce se duce, Ţâroiu a ridicat din umeri.
Ion Iordache, care îşi cumpărase un Fiat 131 Mirafiori turbo diesel din Italia, a rămas să meargă cu maşina lui. La o zi-două, s-au încărcat ARO-urile, camionul a plecat, iar Ion Iordache l-a urmat cu autoturismul lui. La Torino, musceleanul s-a întâlnit cu importatorul de ARO de la Roma, care nu-l cunoştea personal pe Ion Iordache, însă auzise de el. Camionul cu cele două ARO 24 a avut nişte probleme prin vamă, iar responsabilul trimis de Uzină a fost contactat de la Auto Dacia şi informat că este blocat.
“Erau ziariştii pe lângă maşină şi-o pozau, mai ales suportul de roată de rezervă!”
Cei de la Auto Dacia ştiau la ce hotel este cazat Ion Iordache, fiindcă se stabilise un contact cu o persoană care voia să importe în continuare ARO. Această persoană, un tip cu bani grei, fusese consulul Italiei într-o ţară străină şi era interesat de ARO. „El mi-a rezervat camera şi, când am văzut unde m-a băgat, n-am mai avut ce să fac, fiindcă depăşea cu mult baremul. Era într-o perioadă în care era dificil să găseşti loc de cazare, din cauza salonului.” Musceleanul chiar a fost invitat de el şi de soţia acestuia la un local select. Revenind la camionul blocat, Ion Iordache a fost anunţat că şoferul uitase actele de tranzit, în Triest, că se venea prin Iugoslavia. Era chiar la Torino, în vamă, unde s-a trezit că n-are actele. Ion Iordache s-a dus în vamă după el, ca să deblocheze transportul. După intervenţia acestuia, conducătorului auto al camionului i s-a permis să-şi continue drumul. Ajuns în curtea expoziţiei, problema care s-a ivit a fost cum vor fi coborâte din vehicul ARO-urile. Ion Iordache a apelat la bizarca (maşină de transport vehicule) celor de la Fiat şi aşa a ieşit din impas. În următoarea zi, era prezentarea pentru presă, iar ARO-urile noastre, fără huse, erau pline de praf. „Am stat până seara târziu şi le-am aranjat în stand. A doua zi, a fost numai cu jurnaliştii. N-am văzut până atunci şi nu ştiu când o să mai văd. ARO inventase suportul de roată de rezervă. N-avea nicio maşină. Eu încă lucram să le pregătesc şi să le pun huse pe roţi şi erau ăştia pe lângă maşină şi-o pozau, mai ales suportul ăsta, din toate unghiurile!”, este un moment memorabil trăit de tehnician, aproape de finalul carierei sale la Uzină.
În 1994, Ion Iordache şi-a încheiat activitatea la ARO şi s-a orientat către mediul privat. „Păcat, mare păcat! A fost o perioadă a vieţii noastre. Una peste alta, a fost bine. ARO a ţinut tot Câmpulungul, împrejurimile şi nu numai, fabrici paralele, exact cum este Dacia acum.”, a încheiat el relatarea acestui frumos episod al vieţii sale.
