Da, Doamne! Şi s-au deschis ochii lor… (Matei 9. 27-35)

Rămânem în Cetatea Capernaum, de care nu ne-am desprins de vreo trei săptămâni. De astă dată, Evanghelia Duminicii descrie, cu o naturaleţe vrednică de normalitatea lui Dumnezeu, cum Mântuitorul vindecă doi orbi şi un mut. Şi momentul vine după învierea fiicei lui Iair, mai marele sinagogii din oraş (Matei 9.18-26). Vestea izbăvirii din morţi a unui suflet tânăr străbate oraşul şi orbii aud. Aleargă spre Vindecător. Nu era prima dată, credem, când auzeau de El. Ca orice om cu dizabilităţi, orbii îşi dezvoltaseră simţurile care le rămăseseră întregi. Nu, nu-i vorba de miros, ori vorbit, ori… Nu. Ei au întreg simţul simţirii lui Dumnezeu în acţiune! Nu vor fi ştiind ei teologie cât tatăl fetiţei şi nici cât fariseii ori cărturarii tobă de Scriptură. Ei, nevăzători, intuiesc Cine este Acela care alungă demoni, vindecă slăbănogi…
În comunitatea lor restrânsă, de invalizi şi izolaţi, vestea vindecării slăbănogului, pomenită de Biserică în Duminica ce a trecut, va fi aprins spiritele, va fi făcut pe toţi să viseze la normalitate. Era, poate, unul din vecinii cu miros urât, pe care nu-l căutau decât cei patru bărbaţi, care l-au şi purtat dinaintea Mântuitorului, spărgând acoperişul. De ce aminteşte Scriptura pe doar câţiva, deşi pomeneşte de foarte multe vindecări, ţine nu de acţiunea Dumnezeului Celui Viu – mereu egal cu Sine, ci de reacţia omului ce-i taie calea Lui. Cel puţin, orbii aceştia doi sunt copleşitori în reacţie: Da, Doamne! (Matei 9.28). Simpli, colegiali prin această simplitate. Nu fac teoria bolii ori păcatului, nu se pierd în amănunte. Vizibil se grăbeau să guste lumina. Nu acceptau să mai întârzie în întuneric. O, de am ţine cont de soluţia lor! Ieşind pe cale, dinaintea Mântuitorului, ies la Lumină. Şi ştiu asta foarte bine!
Atinşi de Lumină, văd. Minunea este tocmai că se întorc la lumina normală oricărui ochi, retinei fiecăruia dintre noi. Minunea este, din acest punct de vedere, reaşezarea în normalitate ori supralicitarea numelui Său. De nerostit, de altfel, în vremea aceea. Trebuie să remarcăm mereu şi mereu că răspunsul Mântuitorului la minune nu e îngâmfarea. Dumnezeu nu se umple de Sine la fiecare minune săvârşită, El umple umanitatea noastră de sens. El pune în valoare umanitatea noastră, valorile ei.
De aceea, replică: După credinţa voastră, fie vouă! (Matei 9.29). Ba chiar îi sfătuieşte să nu facă zarvă cu numele Său. Oare, ce puteau zice dinaintea celor ce-i ştiau orbi, adică morţi pentru societate? Pentru evreii vremii nu exista scuza celor de astăzi cu… întâmplător ne-am vindecat! Ei ştiau şi recunoşteau prezenţa lui Dumnezeu, nu-i deranja să-i vindece, chiar dacă Dumnezeu nu era membru al unei Academii medicale ori nu avea cabinet privat pentru asta. Ceea ce ştiau ei bine, şi noi am uitat, e că El e Viaţa, este continua sursă de minuni şi, deci, de normalizare a vieţii umane.
Pentru aceasta venise Hristos. Ca să pună în valoare profunzimile firii umane, să le scoată din neîncredere şi descumpănire. Să ne dea bucuria de a-L striga pe nume. După adevăratul Său Nume: Viaţa! Cei care astăzi se auto-aplaudă şi lipesc numele Mântuitorului de toate cele, riscă să piardă sensul acesta al Întrupării – descoperirea fundamentelor credinţei din om. Pentru cărturari şi farisei, Domnul are ca tratament tăcerea. Pentru îndrăciţi, Puterea Duhului Sfânt… Pentru minuni ne vrea parteneri. Simplu şi limpede. Da, Doamne!
Pr. Constantin Necula, Sibiu