Iisus vindecă un lepros, apoi pe ordonanţa centurionului şi pe soacra lui Petru, pe alţi bolnavi îi face sănătoşi. Apoi trece marea, liniştind furtuna. Totul este atât de impresioanant, încât oamenii se întreabă: „Cine este Acesta, că şi vânturile, şi marea ascultă de El?” (Matei 8.27). Răspunsul vine tocmai de unde se aşteptau mai puţin. În mormintele Gadarei şuierau a iad glasurile a doi îndrăciţi. Nici azi nu sunt primitoare cimitirele, acolo unde nu străjuieşte crucea lui Hristos şi nădejdea Învierii. Şi tocmai glasul din ei mărturiseşte: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme, ca să ne chinuieşti?” (Matei 8.29). Cel ce era chinuit recunoştea pe Dumnezeu. Cei care aveau să fie mântuiţi, pentru care Hristos S-a întrupat, nu! Ca un joc al netrebniciei şi indolenţei duhovniceşti, din care mai gustăm şi noi astăzi.
Mântuitorul îi vindecă, îi desdrăceşte. Şi le aşteaptă pocăinţa. Dar diavolii tocmai asta nu pot nicicum: să se pocăiască. Au inventat părerea de rău lacrimogenă, scuzele, chiar au construit instituţii în care să ne liniştim conştiinţele. Dar nu pocăinţa şi nici iertarea, care izvorăşte din pocăinţă. De aceea, diavolul e neiertător. Cere totul până la ultima leţcaie din datorie, ca un politician care dărâmă lumea, ca să aibă dreptate. Cu orice preţ. De obicei, plătit de alţii. De aceea, diavolul e neputincios dinaintea iertării Mântuitorului Hristos. Şi alege sinuciderea, aruncarea în mare. Sau, cum le-ar place unora, în nefiinţă.
Reacţia Gadarei e cumplită şi aduce aminte că nu s-au schimbat multe de atunci încoace. Porcii pierduţi de stăpâni au fost mai importanţi decât sufletele recâştigate de Stăpân. Prin reacţia lor, gadarenii instituie cel mai ciudat dintre sindromurile mediocrităţii umane: sindromul Gadara. Sindromul care îmbolnăveşte de albeaţă pe suflet, care anulează spiritul recunoaşterii Vieţii. Care, aşa cum consemna J.M. Coetzee (cf. Epoca de fier, Humanitas, 2010, pg.33 ), îi face pe oameni inimi indolente, grele ca un caltaboş. Hristos e invitat să plece, să părăsescă zona. Altora, gherghesenilor, le va fi dat să primească cuvântul Mântuitorului la schimb cu minunea săvârşită asupra îndrăciţilor lor. În Gadara, nu. Aici nu e loc de Dumnezeu, doar de afaceri cu porci.
Cimitirul lumii moderne geme de îndrăciţi. Cu ifose de oameni liberi. Fac parade (şi gay) şi împart funcţii sociale demagogiei, liberalizează păcate şi legiferează minciuni. Cresc turme vandabile într-un teribil negoţ al cetăţilor nealiniate la Hristos. Ecoul lumii moderne se plânge de faptul că Hristos a venit să chinuie mai mult decât să elibereze. E drept că nu vorbesc ei cât duhurile cărora slujesc. Care le amplifică ecourile spre toate colţurile lumii. E vremea la care se discern duhurile, la care se cere nu doar mărturie şi pocăinţă – emoţională şi emoţionantă. Ci şi să alegem cui închinăm mărturia noastră şi pocăinţa noastră. Să dovedim cetăţenii cărei cetăţi suntem.
Ne e mai uşor să creştem turme de porci decât să ne hrănim din roadele bucuriei în Hristos. Vedem cum ceafa groasă se simte bine pe străzile cetăţilor noastre bruiate de sindromul Gadara, par nemuritori şi plini de fericiri. Vindecaţii de iad ştiu, însă, că fericirea adevărată este legată numai de Iisus Hristos. Cel care nu doar că linişteşte furtunile, ci şi valurile falsităţii dispuse să ne înnece. Să ţinem partea lui Hristos. Să-L preţuim mai mult decât pe porcii ce ni se pierd de prin turme!
Pr. Constantin Necula
Sindromul Gadara (Matei 8.28- 34)
