1.Despre viaţa creştină
Condiţiile esenţiale ale vieţii creştine sunt acestea două: predarea şi încrederea. Predăm totul Domnului Isus ca să primim totul de la El. Viaţa pe care o trăim este însăşi viaţa Domnului Isus. Această viaţă nu este un lucru pe care ar trebui să-l producem noi. Este propria viaţă a Domnului Isus, reprodusă în noi prin Duhul Sfânt. Naşterea din nou înseamnă că viaţa Domnului Isus este plantată în noi de către Duhul Sfânt. Viaţa aceasta nouă creşte şi devine vizibilă progresiv, până la punctul când însuşi chipul Domnului Isus este reprodus în viaţa noastră.
Cunoaşterea lui Dumnezeu
Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât în Hristos. Nu putem cunoaşte despre Dumnezeu decât atâta cât vrea El să ni Se descopere în Domnul Isus Hristos. Domnul Isus nu este cunoscut, şi din pricina aceasta nu este cunoscut nici Dumnezeu, nici Duhul Sfânt. Aceasta rezultă din pilda talanţilor şi din alte pilde, precum şi din istoria atâtor conducători de oşti (Napoleon, Cezar) care au avut ostaşi mult mai devotaţi decât sunt credincioşii de azi faţă de Dumnezeu. Concepţia creştină despre Dumnezeu din anii aceştia este mai prejos de vrednicia Celui Preaînalt şi constituie pentru creştinii mărturisitori o calamitate morală. O dată cu pierderea de către noi a simţului maiestăţii, a venit în plus pierderea veneraţiei religioase şi a conştiinţei prezenţei divine. Ne-am pierdut duhul de închinare şi aptitudinea de a ne retrage în noi, ca să ne întâlnim cu Dumnezeu, într-o tăcere plină de adorare. Domnul Isus Hristos nu mai are astăzi aproape nici o autoritate în grupările care se numesc după Numele Lui. Poziţia prezentă a Domnului Isus se aseamănă cu aceea a unui împărat într-o monarhie limitată constituţional. Un astfel de împărat este preamărit, sărbătorit şi tolerat, dar autoritatea lui reală este mică. Formal, el este autoritatea supremă, dar, în orice criză, altcineva hotărăşte. Doctrina Duhului în ultima jumătate de secol a fost înfăşurată într-o ceaţă deasă. Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta. Satan ştie că un evanghelism fără Duh este tot aşa de mort ca şi modernismul sau erezia, şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să ne împiedice a ne bucura de adevărata noastră moştenire. Dacă văd bine, crucea evanghelismului popular nu este crucea Noului Testament. Ea este mai degrabă un ornament strălucitor pe pieptul unei creştinătăţi încrezătoare în sine şi lumească. Crucea veche îi ucidea pe oameni; crucea nouă îi distrează. Crucea veche îi osândea; crucea nouă îi amuză. Crucea veche osândea încrederea în firea pământească, crucea nouă o încurajează. Aproape în fiecare zi mă rog ca Dumnezeu să vină înapoi deasupra Bisericilor evanghelice. Nu avem decât o doctrină dreaptă, suntem tot atât de ortodocşi ca şi fariseii de altă dată. Dar dorinţa aceasta aprinsă după Dumnezeu, care aduce torente spirituale şi vifore de cercetare de sine şi de lepădare de sine, aproape că a dispărut din mijlocul nostru. Dumnezeul nostru a devenit acum slujitorul nostru, ca să ne slujească după voia noastră. Biserica a abandonat concepţia sublimă despre Dumnezeu şi i-a substituit una atât de comună şi atât de vulgară, încât este pe de-a-ntregul nevrednică de oameni care gândesc şi care sunt adevăraţi închinători. Concepţia meschină despre Dumnezeu acceptată aproape unanim de creştini este pricina a sute de rele mai mici care se află printre noi. O întreagă filozofie a vieţii creştine a rezultat din această singură eroare fundamentală a gândirii religioase. Lumea piere din lipsa cunoaşterii lui Dumnezeu şi Biserica înfometează după prezenţa Lui. Pentru cei mai mulţi oameni, Dumnezeu este o iluzie, nu o realitate. El este o deducţie dintr-o dovadă pe care ei o consideră adevărată; dar El, personal, nu rămâne necunoscut individului. Pentru milioane de creştini, Dumnezeu nu este mai real decât este pentru necreştini. În contrast cu această imprecizie înceţoşată, se află doctrina limpede scripturală că Dumnezeu poate fi cunoscut în experienţa personală. O Personalitate plină de dragoste domină Biblia. Dar de ce adevăraţii copii răscumpăraţi ai lui Dumnezeu cunosc atât de puţin din această părtăşie uzuală, conştientă cu Dumnezeu, părtăşie cu care Scripturile îi îmbie? Răspunsul este necredinţa noastră cronică. Dumnezeu şi lumea spirituală sunt realităţi. Dar păcatul a întunecat atât de mult ochii inimii noastre, încât nu mai putem vedea. Marea realitate nevăzută este Dumnezeu. Cum începem să ne concentrăm asupra lui Dumnezeu, lucrurile spirituale capătă formă în faţa ochilor noştri lăuntrici. Ascultarea de Domnul Isus Hristos ne va aduce o revelaţie lăuntrică a Dumnezeirii (Ioan 14.21-22). O nouă conştiinţă despre Dumnezeu va pune stăpânire pe noi, şi vom începe să gustăm, să auzim şi să simţim lăuntric pe Dumnezeul Care este viaţa noastră şi Totul nostru. Dumnezeu va deveni pentru noi marele Tot şi prezenţa Lui va fi slava şi miracolul vieţii noastre. În Domnul Isus Hristos şi prin Domnul Isus Hristos, Dumnezeu Se descoperă în chip desăvârşit, deşi El nu Se arată raţiunii, ci credinţei şi dragostei. Credinţa e un organ de cunoaştere, iar dragostea un organ de experienţă. Dumnezeu a venit la noi prin întrupare, ne-a împăcat cu El prin ispăşire, iar prin credinţă şi dragoste noi intrăm în El şi punem stăpânire pe El. Dragostea şi credinţa sunt în largul lor în taina Dumnezeirii. Raţiunea să îngenuncheze cu respect afară! (continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”, de Nicolae Tonoiu.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3. Telefon contact: 0745.021.424