Utilajele pentru procurarea cărora tehnicianul Nicolae Florea a fost purtat peste tot în ţară au ajuns la fier vechi
Serviciul Investiţii a fost condus, de-a lungul celor peste trei decenii, cât a lucrat tehnicianul Nicolae Stelian Florea în cadrul acestui departament al Uzinei ARO, de inginerii Adrian Dumitrescu, Marin Lucian, Nae Bădescu, Gheorghe Dobre, care a devenit, ulterior, directorul Combinatului de Lianţi, Petre Duţă, Victor Savu şi Ion Vişoiu. Dacă am amintit numele inginerului Gheorghe Dobre, vom prezenta în continuare o istorisire aflată de la fostul angajat al serviciului, petrecută pe când Secţia Forjă a fost dotată cu o presă uriaşă, care a trebuit transportată de la gara fabricii, până în hală, în nişte condiţii rudimentare, care l-au lăsat fără grai pe specialistul firmei furnizoare, venit din Franţa, ca să o monteze.
O presă uriaşă, adusă din Franţa, a fost târâtă de la gara fabricii, până la Forjă
Nicolae Florea a adus o presă mare la Forjă, din Franţa, „Spiertz” era denumirea firmei producătoare. „Coletul” a fost trimis la Câmpulung cu trenul. „Şabota – fierul acela din pământ – avea vreo 60 de tone. A fost descărcată în gara noastră, fosta gară, de la Ciripoiu (unde iese linia pe strada Uzinei, acolo era rampa de descărcare). Am adus vreo două macarale de la combinat, cu ajutorul lui Gheorghe Dobre, directorul Combinatului de Lianţi, care, cu ani înainte, a fost şef la Investiţii, la Uzina ARO. El ne-a dat cele două macarale şi, cu chiu, cu vai, am dat acest „bolovan” jos din vagon. Şi du-l de acolo până la Forjă, în spatele pavilionului central! Cu ce s-o aducem? Tot cu Dobre s-a aranjat şi ne-a dat câteva vole mari, au pus-o pe nişte table, pe nişte role… una împingea, trei trăgeau… cred că înainta, în medie, zece metri pe zi.”, ne-a povestit Nicolae Florea.
Între timp, a venit francezul de la firma care a livrat utilajul Uzinei ARO, pentru a-l monta. E pe drum, l-au anunţat ai noştri. Uluit de cum mişcau muscelenii presa, cu mecanismul improvizat, francezul a mai avut o curiozitate: „Dar înăuntru cum o băgaţi? Aveţi macara?” De unde?! „Lasă că rezolvăm noi şi treaba asta!”, l-au asigurat pe francez, optimişti, angajaţii de la ARO.
Reprezentantul firmei care a livrat Uzinei câmpulungene presa era de o conştiinciozitate ieşită din comun. Îţi potriveai ceasul după sosirea lui la fabrică, la 7.30 dimineaţa, cu toate că nu avea ce să monteze, deoarece presa era „pe drum”. „Se îmbrăca în salopetă şi în faţa Forjei – era Hala Motor veche – stătea pe nişte scări şi se uita după utilajul care înainta cu greutate. În sfârşit, a fost adus acest „bolovan” de fier în faţa intrării. A fost dărâmat un zid, ca să poată intra. Sunt nişte utilaje, trifoare se numesc, care trag o greutate importantă, dacă sunt legate de ceva. Era o echipă foarte bună de muncitori, care lucrase cu astfel de maşinării. „Astăzi este miercuri – a zis francezul – dacă joi, vineri şi sâmbătă, nu este pus, eu, luni, plec şi nu mai vin.” A lucrat echipa aceasta în continuu, a legat patru trifoare de patru stâlpi din hală, plus că o trăgea cu o volă… După aceea, problema a fost cum s-o bage în pământ, fiindcă nu exista un utilaj cu care să fie executată această operaţiune. Era un pod rulant de cinci tone, ce să facă cu el?! Cum-necum, a trebuit să bage amortizoarele dedesubt, cu grinzi de cale ferată din lemn. În fine, au băgat-o. Când a venit francezul, luni, şi a văzut-o la locul ei, s-a închinat. Auzise el că românul face bici din te miri ce, dar parcă tot nu-i venea să creadă că a fost posibil. „Când m-oi duce acasă şi le-oi spune la ai mei că am văzut aşa ceva, n-o să mă creadă nimeni!”, a exclamat francezul.
Naghi l-a trimis la Bocşa, la prietenul său, Carol Loncear, fost ministru al Industriei Grele
A fost greu, dar, pe undeva, a fost şi frumos, spunea cu nostalgie după anii petrecuţi la Uzină Nicolae Florea. „Dacă eu îmi făceam sarcina mea, n-aveam treabă cu nimeni. Nu numai cu şefii mei, pentru că eu, ocupându-mă de lucrurile acestea, mergeam la oricine era director sau contabil şef.”, a adăugat el.
„După capul meu, cel mai bun director a fost Naghi. Când am făcut Hala „24” veche, toată construcţia aceea metalică am realizat-o la Bocşa, în Caraş Severin, undeva, pe lângă Reşiţa. Inginerul Dumitrescu – pe atunci, şef la Investiţii – îmi zice: „Măi Nae, tu te duci să prezinţi desenele (erau vreo trei-patru dosare cu documentaţie pentru întreaga hală). Fiecare şurub avea câte un desen.”, justifica Nicolae Florea de ce a fost nevoie de o cantitate atât de mare de documentaţie. „Şi m-am dus. Naghi avea un prieten foarte bun, Carol Loncear (n.r. fost ministru al Industriei Grele în intervalul 1958-1962). El era un fel de consilier la Bocşa (n.r. consilier al directorului general al Uzinei din Bocşa Română). Mi-am făcut toate formele de care aveam nevoie ca să plec acolo, după care Dumitrescu îmi spune: „Hai să mergem puţin la Naghi, ca să stea de vorbă cu tine.”
A mers la director, care l-a întrebat dacă este pregătit pentru călătorie. „Te duci acolo şi-l cauţi pe Carol Loncear. Ţii minte?”, l-a întrebat Naghi pe Nicolae Florea. Evident că răspunsul acestuia din urmă nu avea cum să fie negativ. Victor Naghi i-a mai cerut să-i comunice că vine din partea lui. „Şi dacă zice ceva, îl bagi în…”, i-a „ordonat” Naghi. „Tovarăşul director, cum să-i spun aşa ceva?”, a întrebat nedumerit tehnicianul Florea. „Aşa-i zici!”, a „trâmbiţat” Naghi. „Cu toate că am plecat devreme, am ajuns la Bocşa pe la trei după-masa. Totuşi, am insistat la poartă să mă lase să intru, ca să vorbesc cu directorul, căci aşa aveam ordinul. Directorul era în nişte audienţe. Îi spun eu secretarei despre ce este vorba, dar el deja fusese anunţat. A ieşit şi mi-a transmis că, mâine dimineaţă, stăm de vorbă, fiindcă, în acel moment, era ocupat cu audienţele.”, a relatat musceleanul.
A doua zi de dimineaţă, la ora 07.00, era la poartă. A mers la director, care a chemat la el proiectanţi, şefi de secţie, astfel că Nicolae Florea, „un biet tehnician”, după cum se descria, s-a trezit înconjurat de atâţia specialişti ai Uzinei de la Boşca. „Le-a dat dispoziţie la toţi ce au de făcut. Fiecare şi-a luat câte un vraf de proiecte. Peste două zile, ne-am întâlnit în aceeaşi formaţie şi am discutat. „Tovarăşul director – i-am spus eu atunci – totuşi, aş vrea să vorbesc şi cu tovarăşul Carol Loncear, căci tovarăşul director al meu mi-a dat dispoziţia asta.” Şi-a chemat secretara, care m-a condus la Carol Loncear.”, a continuat el.
Într-o încăpere enormă, la un birou mic, retras într-o margine, stătea cunoştinţa lui Victor Naghi, fostul ministru. Nicolae Florea l-a salutat respectuos, la care Carol Loncear i-a răspuns cam ca în stilul lui Naghi: „Noroc, bă!” „Tovarăşul consilier, m-a trimis tovarăşul director Naghi Victor să vă salut din partea lui.”, i-a comunicat angajatul Uzinei ARO. „Ce vorbeşti, mă?! Te-a trimis să mă saluţi?!”, s-a prins celălalt cu ce formulă l-a trimis Naghi la el, însă, chiar şi aşa, nu s-a lăsat până nu l-a „descusut” pe Nicolae Florea, ca să afle exact vorbele directorului de la Câmpulung. „Ei se cunoşteau foarte bine. La două-trei zile, am revenit la fabrică şi mi-au dat cei de la Bocşa zeci de liste cu lipsurile din proiecte. Du-te la Bucureşti, la IPCM (Institutul de Proiectări Construcţii de Maşini), ca să vadă ce lipsea din proiect. Peste o săptămână, am luat hârtiile şi m-am dus iar.”, este episodul depănat de muscelean, care a avut astfel ocazia să-l cunoască pe Carol Loncear, un om care, după ce a intrat în conflict cu autorităţile vremii, din cauză că nu se dădea înapoi să spună adevăruri neplăcute, a fost destituit, în anul 1962, din funcţia de ministru şi întemniţat pentru doi ani. A fost eliberat la amnistia generală din 1964, când a ajuns, ca inginer, la Uzina de la Bocşa.
După Revoluţie, Investiţiile, la coada listei sau pe lângă, când se împărţeau banii la Uzină
Înainte de Revoluţie, fondurile pentru dotarea întreprinderii muscelene erau alocate de Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini. Întrebat care a fost cea mai înfloritoare perioadă din istoria ARO, din punctul său de vedere, adică al construcţiilor de secţii şi al dotărilor cu maşini-unelte, Nicolae Florea ne-a răspuns: „Înfloritoare a fost în continuu, pentru că niciodată n-am stagnat, adică am făcut hala aceasta şi după aceea am stat. Tot timpul, am construit şi am dotat. Cea mai „neînfloritoare” perioadă din istoria ARO a fost după ’90 încoace. Au fost societăţi la ARO, care ne-au prestat nişte activităţi… au pus în funcţie ceva… Ca un exemplu, aveam încheiat un contract, în baza căruia partenerul îşi făcuse treaba, dar noi nu-i plătisem. Mă duceam în fiecare zi, căci aşa era regula atunci, ca aceia care aveau probleme să se ducă în fiecare dimineaţă la director, la şedinţa de „împărţit banii” pe care îi primea Uzina. Mă duceam acolo şi mă certam cu toţi… cel de la Aprovizionare cerea şi el pentru ce-i trebuia, cel de la Pregătire, la fel, eu, de la Investiţii, rămâneam pe dinafară. „Nea Florică, pentru dumneata n-au mai rămas.”, îmi spuneau. „Bine, domnul director, ce fac eu cu oamenii aceştia?”, întrebam. „Lasă, că, poate, găsim noi.”, mi se răspundea.”
La Prototip, lângă pista de rodaj, era un atelier, unde fusese adus un aparat care regla emisiile de gaz. Cu mare greutate, aparatul ultraperformant a fost plătit. Totul consta într-un computer, pe care l-au pus în funcţiune cei de la societatea furnizoare, au făcut probe timp de 72 de ore, la finalul cărora s-a concluzionat că mergea strună. „Ăştia au început să lucreze cu el, că pentru asta l-am adus. Bineînţeles, trebuia să dau banii pe lucrare. Pe şefa acestei agenţii o cunoşteam de mulţi ani, lucrase cu foarte mulţi producători străini. După ’90, îşi făcuse o firmă. Mi-era ruşine, nu s-o văd, ci să mai stau de vorbă cu ea la telefon. Pentru că nu suna pe altcineva. Pe mine mă suna. I-am zis de multe ori: „Doamna Verona, sunaţi-l pe director!” Însă secretara îi spunea tot timpul că directorul nu este, ca să evite discuţia. În ’99, eu am plecat din Uzină şi, timp de doi ani, n-am fost în stare să-i plătesc acestei femei un „mărunţiş”. Nu ştiu dacă, după ce-am plecat eu, i s-o fi plătit, dar nu cred. Sunt convins că nu i s-a plătit.”, a încheiat Nicolae Florea relatarea unui fapt neplăcut din istoria neagră a Uzinei ARO, dintr-o serie stufoasă de astfel de incidente, care au culminat cu falimentul şi „ştergerea” fabricii de pe faţa pământului.
La ultima sosire a celor de la Mercedes, aduşi de Ţiriac, n-a fost nimeni din conducere ca să-i primească
La începutul anilor ’90, când Ion Ţiriac i-a adus la Uzina câmpulungeană pe reprezentanţii Mercedes, nu să facă maşina, ci nişte componente, „marii” lideri de sindicat au scos toată fabrica afară. „Vine afaceristul ăsta să ne cumpere fabrica!”, au strigat, parcă cu minţile luate, muncitorii. „Întâmplător, eu mă aflam într-una din camerele de protocol. Ţiriac a însoţit delegaţia Mercedes, care a venit a treia oară la ARO. De două ori veniseră reprezentanţii nemţi şi, a treia oară, Ţiriac a sosit împreună cu directorul. La această a treia vizită… ruşinos… n-au găsit pe nimeni din conducere, ca să discute.”
Întrebat dacă a mai văzut cum arată locul golit de halele şi utilajele pentru procurarea cărora a consumat 32 de ani din viaţă pe drumuri, Nicolae Florea ne spunea că s-a cam ferit să meargă în zona fostei platforme, dar… „Când mai merg în oraş, mai trag din maşină câte o privire spre Uzină, căci mi-a fost greu să mai trec pe acolo. Câte utilaje, şi fiare, şi câte şi mai câte mi-au trecut prin mână! Bine că nu m-oi fi luptat eu cu ele, dar le-am adus în Uzină! Dacă aşa a fost să fie, aşa s-a întâmplat. Cred că, dacă, în ’90, venea tot Naghi director, eram pe undeva pe lângă Dacia.”, şi-a încheiat, cu resemnare, Nicolae Florea povestea celor 41 de ani lucraţi la ARO.