32 de ani din viaţă petrecuţi pe drumuri, la fabricile din ţară, după utilajele de care era nevoie la ARO
Serviciul Investiţii se ocupa de tot ceea ce însemna dezvoltarea şi extinderea Întreprinderii ARO Câmpulung şi aici ne referim la construcţia halelor de pe platforma industrială şi dotarea lor cu utilaje. În cadrul său, se făceau şi mici proiecte, însă cele principalele se realizau la Bucureşti, la Institutul de Proiectări Construcţii de Maşini (IPCM). Specialiştii institutului executau proiectele halelor care s-au construit, în timp, la Câmpulung, prevăzute cu utilajele care trebuia să intre în spaţiul respectiv. Lereşteanul Nicolae Stelian Florea s-a numărat printre cei care s-au ocupat de aducerea utilajelor de la producătorii din ţară, dar şi a celor importate din străinătate, care trebuia transportate din port, de pildă, la Uzină. 32 de ani din viaţă i-a petrecut numai pe drumuri, pentru ca fabrica musceleană să fie dotată cu maşinile şi uneltele de care avea nevoie în activitatea de producţie.
Strungar de meserie, a fost cooptat la Investiţii, după absolvirea Şcolii Tehnice
Muscelean get-beget, Nicolae Stelian Florea s-a născut la Voineşti, pe 7 iunie 1941, a crescut şi a îmbătrânit, după cum spune el însuşi, în casa părintească. Şcoala primară a făcut-o la Voineşti, apoi a urmat Şcoala Profesională, între 1955-1958, la o clasă de strungari. Toţi cei 20 de strungari, câţi număra clasa B a Şcolii Profesionale (care avea trei clase), au fost angajaţi la IMS Câmpulung. Însă, unii dintre ei, după satisfacerea stagiului militar, s-au reorientat profesional. De pildă, Şendroiu a devenit şofer, la fel şi Petre Taină, care a condus, o perioadă, maşina directorului Victor Naghi.
Odată finalizate cursurile Şcolii Profesionale, a început activitatea de strungărie la IMS Câmpulung. În 1958, Nicolae Florea a fost angajat la Uzinaj, de altfel, singura hală a fabricii, care cuprindea mai multe sectoare. „Tocam” acolo la fiare… aveam un strung „Rangheţ”, pe care făceam cămăşi de cilindri din fontă, apoi butuc cu roată din oţel… scotea nişte şpan urât, existând posibilitatea să te tai oricând, fiindcă ieşea „valuri-valuri”.”, ne-a descris Nicolae Florea în ce consta munca sa, în perioada de început la Uzină. Şi-a continuat pregătirea profesională, cu liceul, la seral, pe care l-a absolvit în 1963. „Am încercat şi pe la nişte facultăţi, dar nu s-au potrivit…”, a continuat interlocutorul nostru, care, în 1964, a intrat la Şcoala Tehnică, la clasa de electromecanici Maşini şi Utilaje. La absolvire, în 1967, unii dintre foştii colegi au fost „recrutaţi” la Micromotoare Piteşti, restul, în schimb, a rămas la Întreprinderea ARO Câmpulung.
Etapa următoare a carierei sale la Uzină s-a derulat la Serviciul Investiţii, în cadrul căruia Nicolae Florea a lucrat din 1967, până în 1999.
A văzut insula Ada Kaleh pe jumătate demolată pentru Porţile de Fier I
„M-am ocupat de aducerea utilajelor din ţară. Într-o hală, de exemplu, era nevoie de douăzeci de strunguri, zece maşini de rectificat, cinci de frezat ş.a.m.d. Eu îmi făceam comenzile respective, le treceam prin toată filiera de semnături şi parafare şi mă duceam în ţară… la Arad, la Oradea, la Timişoara, pentru poduri rulante, mai ales, fiindcă la Timişoara se realizau.”, a continuat Nicolae Florea.
La Arad, mergea la Uzina de Strunguri, la Oradea, la Maşini şi Unelte, unde se făceau, în special, freze, la fel şi la Cugir. Alt obiectiv pe traseul său era Uzina Mecanică Timişoara, de unde, aşa cum am arătat mai înainte, ARO procura podurile rulante. „De acolo, am luat toate podurile rulante care au fost montate în Uzină. Dar mergeam şi la alte întreprinderi, la Bucureşti, la Filiaşi, după transformatoare electrice, şi în atâtea locuri! Practic, din ’67, când am intrat la Investiţii, şi până în ’99, când am plecat din Uzină, am colindat toată ţara. Fie că plecam pentru o zi şi rămâneam acolo vreo trei-patru, fie că plecam sigur pentru o săptămână… era alegătură, dar era şi frumos, pentru că nu-ţi permiteai să te duci pe banii tăi, ca să vizitezi toată ţara. Aşa mergeam pe banii fabricii şi vedeam atâtea locuri, căci nu treceam ca orbul prin ele.”, povestea Nicolae Florea.
Primul şef pe care l-a avut la Investiţii a fost inginerul Adrian Dumitrescu, fiu de preot. Împreună cu el şi cu şoferul de la Uzină, Nicolae Florea pleca în delegaţii. De fiecare dată când inginerul Dumitrescu „ochea” câte o biserică, îi cerea şoferului, Ion Cataramă: „Măi, Ioane, cum ajungem acolo?” „Om nimeni noi, domnul inginer.”, îi răspundea şoferul. Şi nimereau, într-adevăr. „Astfel, vizitam mănăstiri, bisericuţe, etc. Dacă, atunci, nu se întâmpla să fiu cu el, pe drum, îndreptându-ne către Timişoara, nu vedeam insula Ada Kaleh.”, ne mai spunea Nicolae Florea.
Ca o paranteză, această insulă pe Dunăre, acoperită în 1970 de apele lacului de acumulare al hidrocentralei Porţile de Fier I, se găsea la aproximativ 3 kilometri în aval de Orşova şi era populată de circa 600 de turci. „Noi am fost acolo în perioada în care o demolau, ca să treacă barajul peste ea. „Insula aceasta noi n-o s-o mai vedem niciodată. Ia, opreşte, măi Ioane!”, i-a cerut şoferului inginerul Adrian Dumitrescu. „Am oprit pe dreapta, undeva, am coborât până în vadul Dunării, ne-am urcat şi noi într-o barcă, fiindcă erau mulţi barcagii care te duceau până la insulă, după care te aduceau înapoi, contracost. Am vizitat jumătate din insulă, fiindcă cealaltă jumătate nu mai exista. Am rămas uimiţi de cele văzute, căci erau smochini, curmali, în schimb, băştinaşi rămăseseră foarte puţini. Jumătate din locuinţe fuseseră deja dărâmate. Fiecare îşi demola şi îşi lua ce putea din gospodării, înainte de a fi mutaţi pe Şimian, altă insulă, în aval de Ada Kaleh.”, relata fostul angajat al Uzinei.
Investiţiile erau conduse de Adrian Dumitrescu, inginer petrolist, ca pregătire
Pe parcursul evoluţiei şi dezvoltării întreprinderii, Serviciul Investiţii a fost şi el supus unor transformări fireşti, din punct de vedere al personalului şi al atribuţiilor. În 1967, când a ajuns Nicolae Florea la acest compartiment al fabricii, el funcţiona cu 8-10 persoane. Lucrătorii de la Investiţii proveneau din domenii de activitate diverse. „Erau şi proiectanţi, erau şi desenatori, contabili, magazioneri, achizitori de utilaje, cum eram eu, mai erau şi alţii pe alte profiluri.”, ne-a descris Nicolae Florea serviciul condus iniţial de inginerul Adrian Dumitrescu. Acesta n-avea pregătire în construcţii, ci era inginer petrolist, însă calitatea cea mai importantă, care-l recomanda pentru ocuparea postului, era aceea de bun organizator. Evident că, pe parcurs, s-a specializat în activităţile derulate de Investiţii. „Dimineaţa, lunea, în special, la ora 7.00 şi un sfert, aveam şedinţă. Ne prezenta ce aveam de făcut în săptămâna respectivă şi începea să ne împartă sarcinile. „Domnul Irimescu, dumneata ai de făcut lucrul acesta, domnişoara Diaconu, te ocupi de treaba aceasta, nenea Tică Popescu, iei bileţelul şi faci comenzi pentru următoarele lucruri… până termina sarcinile pentru toată lumea. „Aveţi vreo problemă?”, întreba, la sfârşit. „Nu.”, răspundeau subalternii. „Poftiţi la treabă!”, încheia şedinţa inginerul Dumitrescu. „La momentul „scadenţei”, ne verifica pe fiecare în parte ce-am făcut. Când auzea de o treabă care n-a fost adusă la îndeplinire… ce gură avea! Era drastic, dar şi foarte omenos. Îi trecea repede. Fiecare mai făcea câte o gafă. O striga pe secretară, pe care, coincidenţă de nume, o chema tot Florea. Gina Florea. „Doamna Florea, adu-mi două hârtii de penalizare (5-10% la salariu)!”, cerea. Le scria, le semna, apoi le preda secretarei, să le ducă la contabilitate. Le băga în sertar şi acolo rămâneau. A doua sau a treia zi, inginerul Dumitrescu o întreba dacă a dus hârtiile. Când afla că au rămas la ea, le cerea, le rupea şi le arunca la coş.”, a adăugat Nicolae Florea.
Trimis la Uzina Mecanică Timişoara, cu o comandă de 30 de poduri rulante pentru Presaj
Serviciul şi-a mărit, în timp, numărul de personal. Prin 1975, din câte îşi mai amintea povestitorul nostru, Adrian Dumitrescu a devenit inginerul şef al Uzinei, locul lui la conducerea Investiţiilor fiind preluat de Marin Lucian. În acea perioadă, au fost angajaţi mulţi proiectanţi şi desenatori, pentru că începuse să se facă foarte multe proiecte pentru intern. „Nu de hale, dar o amenajare de interior n-o mai făcea IPCM, ci proiectanţii noştri. În afară de podurile rulante, a căror achiziţionare a rămas în grija mea, am primit şi alte sarcini.”
Nicolae Florea şi-a amintit o întâmplare de acum 35-36 de ani, din vremea în care trebuia să se realizeze pe platforma ARO hala Secţiei „1225”, Presajul. Până la centralizarea lui şi structurarea în Presaj Greu şi Presaj Uşor, această activitate funcţiona în alte părţi ale Uzinei. „Acolo, erau 25-30 de poduri rulante de diferite mărimi şi greutăţi. La Timişoara, în fiecare an, în luna februarie, se făcea o şedinţă cu toţi beneficiarii de poduri rulante din ţară şi cu reprezentanţii ministerului. Fiecare se ducea cu o listă, cu termenele de execuţie dorite. Eu, lucrând cu cei de la Timişoara de atâţia ani, îi cunoşteam foarte bine. Atunci, am mers cu o comandă de la ARO, pentru 30 de poduri. Pe toate le doream în trimestrele I şi II, fiindcă voiam să dăm hala în funcţiune în trimestrul III sau la începutul trimestrului IV. După ce se dădea fiecărui delegat cuvântul, ca să spună ce doreşte, cei de la fabrică şi de la minister îşi notau. Apoi începeau discuţiile. Cu unele dintre produsele pe care le-am cerut noi, n-a vrut nimeni să mă înţeleagă, ca să mi le dea în trimestrul I sau II. Îmi zice unul de la minister: „Dacă tu le vrei pe toate, cel de la Călan ce să facă? Celălalt de nu ştiu unde ce să facă? Hai să le intercalăm cumva (comenzile)! Ştiu că ai sarcină, dar nu se poate!”, a continuat relatarea lui Nicolae Florea.
Nici inginerul şef de la ARO nu l-a convins pe directorul UMT să predea podurile mari la termenul cerut
Când s-a întors la Câmpulung, şi-a pus şeful în cap. „N-ai făcut nimic!”, i-a reproşat inginerul şef Adrian Dumitrescu. Degeaba a încercat să se apere Nicolae Florea, că s-a străduit, că au fost prea multe cereri din ţară şi că reprezentanţii ministerului – pe care, de altfel, îi cunoştea şi inginerul Dumitrescu – au fost categorici. Inginerul şef l-a chemat pe Ion Cataramă, căruia i-a cerut: „Să faci foaie, bagi benzină, ia bonuri la tine, că mâine plecăm la Timişoara!” La Uzina Mecanică, Nicolae Florea l-a dus pe Adrian Dumitrescu prin toate birourile prin care umbla el de obicei. Ajunşi în faţa şefului de Desfacere, care îl cunoştea numai pe Nicolae Florea, nu şi pe inginerul şef de la ARO, acesta a scos un registru, din care i-a citit toate întreprinderile din ţară, care aveau câte o hală, o secţie, un sector, pe care doreau să-l pună în funcţiune. „Dacă vi le dau pe toate (n.r. podurile rulante) dumneavoastră, cu ceilalţi ce fac?”, l-a întrebat pe Adrian Dumitrescu şeful Desfacerii de la Uzina Mecanică Timişoara.
Inginerul şef de la ARO a încercat să forţeze nota, invocând un ordin al ministrului Ioan Avram, şi, cum n-a reuşit, s-a dus glonţ la directorul UMT. „Directorul a pus ochii pe mine şi m-a întrebat: „Mă, iar ai venit? Ce mai cauţi? Nu ţi-am spus să nu mai vii, că ţi le „tai” şi pe celelalte?!”, s-a „răţoit” directorul UMT la tehnicianul Florea. Inginerul Dumitrescu a încercat o altă abordare, care a făcut celor de la ARO mai mult rău, adică o amânare mai mare. Discuţiile s-au mutat din biroul directorului în cel al şefului Desfacerii, cu registrul de solicitări în faţă. „Domnul inginer şef, ca să fie pe placul dumneavoastră, vă iau podurile acestea două din trimestrul II (poduri care erau foarte mari), vi le bag în trimestrul IV” – şi el a scris cu mâna lui acolo – “şi pe acesta din trimestrul III vi-l duc în trimestrul I.” Acela era un pod de mici dimensiuni.”, a rememorat tehnicianul ce s-a întâmplat la Timişoara. Încercarea disperată a inginerului şef Dumitrescu de a salva situaţia a eşuat. „Nu mai avem ce discuta!”, a ripostat directorul de la UMT.
„Unde să te mai duci, că nu mai aveam unde! Am ieşit pe poarta fabricii, ca să mergem la maşină. Inginerul şef Dumitrescu şi-a luat pălăria de pe cap, a trântit-o de pământ şi a zis: „Nae, dracu’ să mă ia dacă te mai întreb vreodată de Timişoara! E treaba ta, că pe mine nu mă mai interesează!”, povestea amuzat Nicolae Florea. În afară de Timişoara, mai era un loc în ţară unde se făceau poduri rulante, dar de mici dimensiuni. Nici măcar nu i se spunea pod produsului respectiv, ci grindă rulantă. „Se făceau undeva pe la Topleţ, dar erau nişte jucării în comparaţie cu cele de la Timişoara.” , a încheiat tehnicianul Nicolae Florea.
