Astăzi, au devenit istorie şi colegii săi de generaţie, şi uzina, până şi aerul curat, care l-a adus în orăşelul de munte
Marin Călinescu
În ciuda celor 85 de ani de viaţă, Marin Călinescu îşi aminteşte de parcă ar fi fost ieri ziua angajării sale la Întreprinderea Metalurgică din Câmpulung: 25 septembrie 1949. Teleormăneanul venea din Bucureşti, după trei ani lucraţi la IOR, fiind pregătit în meserie de unul dintre bunii prieteni ai lui Victor Naghi, amănunt pe care avea să-l afle mai târziu, de la directorul uzinei muscelene. Aproape toţi colegii din generaţia sa s-au dus. S-a dus şi uzina şi, la fel, a devenit istorie până şi aerul de munte, curat şi bun pentru sănătate, pentru care a lăsat în urmă Capitala. Multă vreme, l-a măcinat gândul de a se reîntoarce la Bucureşti şi, totuşi, a rămas şi şi-a făcut un rost aici. Erau două maşini în tot Câmpulungul, la venirea sa în oraş, şi niciun bloc construit. A fost primul chiriaş – şi singurul, timp de două săptămâni – al imobilului din spatele fostei Poşte Centrale. Marin Călinescu s-a numărat printre angajaţii preferaţi ai directorului Victor Naghi, datorită râvnei cu care muncea, fiind conştiincios, responsabil şi neavând nicio abatere în cei 18 ani consumaţi, efectiv, în producţie. A fost strungar la Sculărie, timp de patru ani, apoi maistru, un an şi jumătate, şi maistru şef, timp de 12 ani, la Secţia Uzinaj, denumirea de la începuturi, la Prelucrări prin aşchiere. Din 1971-1972, până în 1988, anul pensionării, a activat ca maistru la Grupul Şcolar Industrial Construcţii de Maşini, unde a instruit generaţii de tineri.
După trei ani la IOR Bucureşti, a dat Capitala pe Câmpulung
De loc din judeţul Teleorman, Marin Călinescu a plecat la Bucureşti, la vârsta de 14 ani, pentru a urma o şcoală industrială, timp de patru ani. Apoi, trei ani, a lucrat la Întreprinderea Optică Română – IOR Bucureşti, înfiinţată în 1936, singura societate din ţară cu tradiţie în proiectarea şi realizarea de aparatură opto-mecanică. În momentul angajării lui Marin Călinescu la IOR, întreprinderea era militarizată de cinci ani şi fabrica pentru armată binocluri, telemetre, lunete şi altele. În anul în care a lăsat Bucureştiul pentru a veni la Câmpulung, 1949, începeau să se producă aici primele lentile de ochelari. În ’51 s-a făcut primul microscop didactic, iar, trei ani mai târziu, primul aparat foto. Acum 64 de ani, pe când avea doar 21 de ani, Marin Călinescu a dat Capitala pe oraşul de munte, al cărui aer curat, recomandat de medicii bucureşteni, a fost unul dintre motivele stabilirii la Câmpulung.
Pe 25 septembrie 1949, a susţinut proba de lucru la IMS Câmpulung, unde a fost angajat numaidecât. A primit numărul 220, dovadă a totalului salariaţilor, la cinci ani distanţă de debutul activităţii în clădirile fostei fabrici de hârtie. Testul l-a susţinut la Sculărie, în prezenţa maistrului şef Chiriţă. Pe Petre Breabăn, tatăl proiectantului Nicolae Breabăn, dispărut şi el dintre noi în acest an, l-a avut maistru direct. Condiţia pe care a pus-o, ca să rămână la întreprinderea care avea mare nevoie de personal, a fost obţinerea unei categorii bune. I s-a dat categoria a V-a şi, astfel, a rămas. “M-am dus la cantină, la Vili Matei, unde am primit cartelă de masă. Am fost apoi la sindicat, de unde am primit o locuinţă. Aşa era atunci, am stat la Hotelul Velescu (n.r. la Gară), câteva zile, după care am primit locuinţă.”, şi-a amintit începuturile sale la uzină şi la Câmpulung Marin Călinescu. În 1949, nu erau construite blocuri în oraş, prin urmare, interlocutorului nostru i s-a plătit o cameră la o casă particulară. “Am locuit în Schei, la domnul Ţincu.”, a adăugat acesta.
Foarte repede a început treaba, în cadrul Secţiei Uzinaj, ca strungar, având ca sarcină realizarea diferitelor piese pentru ringuri şi flaiere. “Când am venit eu, uzina lucra la ringuri, acele utilaje pentru ţesătorie. Am continuat cu flaiere, tot maşini pentru tors bumbacul, şi, pentru o scurtă perioadă, cu motociclete. În 1957, am început să lucrăm la prima maşină. IMS 57. Atunci, am trecut la alte repere.”, relata acesta. Îşi aminteşte perfect momentul finalizării primului automobil construit la Câmpulung. Având ca termen de comparaţie M 461, mărturiseşte că M 57 nu l-a impresionat prea tare, poate, şi din cauză că semăna foarte mult cu GAZ-ul sovietic. În schimb, M 461 a fost, pentru Marin Călinescu, o maşină în adevăratul sens al cuvântului. “Ne-am bucurat mult când a ieşit această maşină. Avea altă formă, era mult mai frumoasă, mai puternică, semăna a maşină.”, a precizat fostul maistru.
Prima broşă realizată la uzină a fost făcută de Marin Călinescu
18 ani dintr-o carieră de peste 40 de ani s-au consumat în producţie, la uzină. A intrat la probă, cu categoria a V-a şi a ajuns la a VIII-a. Momentul în care şi-a luat categoria a VI-a a rămas unul de neuitat pentru Marin Călinescu, datorită inginerului şef Deutschesmidt. “M-am dus la maistrul meu, Petre Breabănu… eram tânăr şi voiam să mă întorc la Bucureşti… şi i-am spus: “Maistre, plec.” “De ce?” “Mă ţineţi tot în categoria a V-a…” “N-avem fonduri…”, a motivat el situaţia, dar a acceptat să-l informeze pe inginerul şef Deutschesmidt. Petre Breabăn l-a dus pe tânărul Marin Călinescu în biroul acestuia. Neamţul, un tip masiv şi impozant, i-a întrebat pe cei doi ce doresc. “Vreau categoria a VI-a – a prins curaj tânărul angajat – altfel nu mai stau. Dau probă de lucru şi, dacă n-o iau, n-o iau şi gata.” El: “Nu, facem altceva. Nu mergem nicăieri, fiindcă n-avem timp.” Mi-a pus două întrebări. “Poţi să tai fier la strung fără roţi dinţate?” “Da”. Mi-a mai pus o întrebare, am răspuns, iar inginerul Deutschesmidt a spus: “Dă-i categoria a VI-a.” Acesta a fost tot examenul. La categoria a VII-a, a fost mai greu, fiindcă era categorie mare şi nu prea aveam lucrări pentru ea. Ringurile acestea nu erau maşini care să necesite piese de mare precizie. Am făcut cerere şi de-abia mi-au aprobat categoria a VII-a. Am dat probă cu inginerul Nae Georgescu. Mi-a pus nişte întrebări ca la facultate.”
După acest moment, Marin Călinescu a plecat de la Uzinaj la Sculărie, unde erau lucrări complexe, care i-au facilitat obţinerea celei de-a VIII-a categorii. “Se făceau scule de mare precizie. Nu toţi de acolo erau pregătiţi pentru aşa ceva. Erau câţiva frezori buni, vreo doi ştiau să lucreze şi ca frezori, şi ca strungari. Şi am rămas la Sculărie. Era maistru Trandafir, iar şeful Atelierului Sculărie, Mihai Bojincă.” Un desenator grozav, de care îşi aminteşte cu plăcere, era Octavian Waschievici, pe care l-a prins în acea perioadă de început. La fel ca acesta, tot de la Braşov au venit Nicolae Predescu, un maistru foarte bun, şi Grigore Negoiţă, un mare meseriaş. “Am mai avut un om mare, maistru şi tehnolog, Ştefan Armeanu… oameni de bază, oameni grei.”, sunt câteva nume ale unor foşti colaboratori ai lui Marin Călinescu. De exemplu, lui Ştefan Armeanu, el i-a realizat dispozitivul pentru janta maşinii.
“Sunt nişte scule care se numesc broşe. Broşele au nişte dinţi care făceau canelurile unde intră pinioanele. Prima broşă făcută la Câmpulung… eu am făcut-o, la Sculărie. Mi-a cerut-o maistrul Mustaţă şi nu putea s-o facă altcineva, fiind foarte complicată şi precisă. Mi-a dat s-o termin în 38 de ore, dar eu am terminat-o în şase ore. Mi-a luat mai mult până am făcut cuţitul de formă. Am avut multe lucrări noi, pe care le-am realizat. De aceea era Sculărie, ca să faci scule. Făceam taroţi de filet, freze care fac dantura la roţi dinţate, toate le-am executat la Sculărie, ghidându-mă după desen.”, spunea acesta.
Sculăria avea desenatorii ei. Ion Meseşan, de exemplu, care era foarte bine pus la punct cu desenul. “Mie mi se dădeau doar desenul şi materialul. Nu cunoşteai desen, erai “mort”. Făceai prostii.”, a continuat Marin Călinescu, susţinându-şi afirmaţiile cu următorul exemplu legat de un coleg slăbuţ în meserie, dar cu gura mare, fiind membru de partid. Se întâmpla în perioada în care naratorul nostru avea în sarcină să execute broşele despre care am amintit mai înainte. “Aceste broşe erau de trei categorii, de 600, de 700 şi de un metru. Astfel de piese erau cuantificate într-un timp foarte bun şi categorie mare. La Normare era nea Nică Balea. Eu, dacă le făceam, câştigam bine.”, stârnind astfel invidia celorlalţi colegi, că un puşti reuşeşte să-i întreacă pe cei mai experimentaţi.
Ca să-l potolească pe cel mai guraliv dintre aceştia, Marin Călinescu a propus ca setul de şase bucăţi să se împartă între el şi colegul nemulţumit. Acesta, când a ajuns în punctul în care trebuia să facă dantura, a venit la tânărul Marin şi i-a spus cu jumătate de gură: “Fă-le dumneata!” “Ţi le fac, dar eu pontez ce fac”, orele fiind distribuite pe operaţii, ca timp de lucru. Insul a lucrat mai multe zile şi n-a luat nimic, fiindcă ce muncise el era plătit slăbuţ şi era şi o categorie mai mică. “Eu am făcut ce era mai greu. În trei zile, am luat cât n-a luat el în şapte.”
A ajuns maistru şef după un an şi patru luni ca maistru
Colegii pe care i-a avut la uzină în acele vremuri, în mare parte, nu mai sunt astăzi în viaţă. Un bun prieten al său, cu care a şi lucrat, a fost frezorul Gheorghe Păunescu. Alt tovarăş a fost lereşteanul Vasile Cicu, mai tânăr cu doi ani decât Marin Călinescu, a cărui activitate profesională am prezentat-o în primăvara anului trecut, după un interviu realizat cu acesta. Un bun frezor, Vasile Cicu a deţinut funcţia de maistru şef în acelaşi timp cu Marin Călinescu, primul la Roţi Dinţate, cel de-al doilea, la Strunguri.
“În general, oamenii erau calificaţi la locul de muncă… nu prea era mână de lucru.”, spunea interlocutorul nostru, care, datorită pregătirii şi experienţei acumulate la Bucureşti, a avansat profesional foarte repede. “După un an şi patru luni de “măiestrie” (n.r. ca maistru), m-au numit maistru şef. Este adevărat că m-a cam “supărat” această avansare. Eu, ca strungar la maşină, câştigam mult mai bine, 2.600-2.700 lei, iar, ca maistru, aveam 1.250 lei. Atât era salariul de maistru. Eu câştigam mai mult, fiindcă lucram în acord.”, povestea zâmbind. În schimb, odată propulsat în funcţia de maistru şef, remuneraţia a început să-i crească. Pe când ne aşteptam să ne dezvăluie o sumă cu care să ne impresioneze, pe măsura responsabilităţii implicate de noua funcţie, tot cu un zâmbet în colţul gurii, Marin Călinescu ne-a spus care a fost majorarea: de la 1.250 lei, ca maistru, la 1.400 lei, ca maistru şef. Deci, o nimica toată.
“Nu mi-a plăcut această treabă şi am făcut un raport către directorul tehnic Munteanu, căruia i-am spus că nu mai stau. Nu-mi convenea că erau bani puţini. S-a dus la minister şi a obţinut aprobare pentru o suplimentare financiară. Mi-au dat 1.600 lei.”, povestea, râzând, Marin Călinescu, amintindu-şi cum i-a crescut remuneraţia cu ţârâita. Dar tot răul a fost spre bine, pentru că fabrica a crescut în permanenţă, iar planurile de producţie erau îndeplinite lunar, spunea acesta. Iar, pentru depăşirea planului de producţie, trimestrial se acordau prime, în funcţie de procentul depăşirii. Astfel, salariului i se adăugau 2.700-2.800 lei cu titlu de primă. Fiind foarte apreciat, în special de Victor Naghi, şi neavând nicio sancţiune în cei 18 ani lucraţi la uzină, încasa prime mari. Primele de export erau şi mai mari, 3.000-3.600 lei, şi se acordau de două ori pe an.
“Am fost omul serviciului”
Iată cum a ajuns să-l cunoască pe directorul Victor Naghi. “I-a părut bine când a auzit că am lucrat la IOR şi că l-am avut lucrător – cel care m-a învăţat meserie – pe Dumitru Pantea. “O, prietenul meu!”, a exclamat Naghi. A fost bucuros că l-am cunoscut pe prietenul dânsului. Apoi, după ce m-a cunoscut, venea şi se uita cum lucram. Odată, lucram la nuca barei de direcţie… frumos… o ia el, se uită la ea, o măsoară. Când se dădeau prime, era inginerul şef, era şeful de atelier, inginerul Poţincu, inginerul Smadea, şi-i întreba. Întotdeauna am fost foarte bine apreciat. Naghi a spus odată: “Ia, veniţi toţi aici! Maiştri şefi, ingineri! Aţi auzit că se dau prime de export?” “Da.” “Luaţi fiecare câte un pix şi scrieţi ce procent vreţi să vă dăm.” Eu, dacă eram mai apropiat de dânsul, l-am întrebat: “Tovarăşul director, spuneţi-ne cât este coeficientul maxim şi coeficientul minim.” “20 şi 45.” Eu am scris 25 şi am plecat. Când colo, eu am luat 45, iar ceilalţi mai puţin. M-a apreciat, fiindcă n-am avut nicio abatere. Am fost omul serviciului.”, relata Marin Călinescu.
Ca maistru şef, avea 105 angajaţi în subordine. La un moment dat, ajunsese la 120, fiind responsabil de toate liniile de fabricaţie. “Aveam trei maiştri în subordine, patru reglori, pregătitori şi dispeceri şi răspundeam pentru ei.” Cât a condus acest colectiv numeros, incidentele inerente unei activităţi de producţie n-au fost dintre cele grave. “În fiecare luni, făceam Protecţia Muncii şi se semna fişa. Altfel păţeam necazuri.” Şi necazuri s-au mai întâmplat, dar nu au fost urmate de consecinţe severe. De exemplu, deşi nu îi era permis, un salariat din subordinea sa a plecat de la maşina de lucru, ca să facă o piesă la polizor. “N-avea voie, trebuia să-mi spună mie. În timp ce lucra, i-a intrat în ochi un corp străin. A venit repede la mine şi mi-a spus: “M-am nenorocit!” Când mă uit la el, avea ochiul plin de sânge. Atât mi-a venit să-i spun: “Du-te la gară şi pleacă la Bucureşti, la Spitalul Colţea!” Acolo a fost operat şi s-a făcut bine. Am avut inspiraţia să-l trimit la Bucureşti. Dar am păţit un pic de necaz cu maistrul care era cu Protecţia Muncii. Nu se poate ca într-o întreprindere să nu ţi se întâmple şi lucruri neplăcute. Unii nu ştiau, alţii erau mai căpoşi.”, a încheiat Marin Călinescu.
După un an şi jumătate ca maistru şef, a fost propus pentru Şcoala Tehnică de Maiştri. Era prima serie care urma şcoala abia înfiinţată. “Naghi a spus: facem Şcoală de Maiştri aici, ca să nu plecaţi la Bucureşti. Unul, Ispas, plecase la Bucureşti şi celor de la uzină nu le convenea. M-au trimis, dar… m-au lămurit cu greu să mă duc. Făceam schimbul III, ca să pot să ajung la ore. Stăteam în producţie, la program, după care trebuia să merg la şcoală, încă patru ore. M-au lămurit inginerul Smadea şi inginerul şef Poţincu: “Mergi, domnule, că timpul trece şi rămâi cu şcoala.” Astfel, timp de trei ani, a urmat şi cursurile Şcolii Tehnice de Maiştri.