ARO a stârnit pasiune printre posesorii acestuia, forţa autoturismului produs la Câmpulung Muscel fiind apreciată de cei care trăiau la poalele muntelui, de armata română, de cei care importau maşina românească şi, nu în ultimul rând, de familia Ceauşescu. La vremea respectivă, până în anii 1985, Întreprinderea de Automobile – ARO a construit automobile durabile, bazate pe proiecte bune pentru perioada în care au fost puse în producţia de serie, însă calitatea modelelor româneşti era grav afectată de indisciplina muncitorilor şi de furturile din patrimoniul uzinei. Aproape fiecare muncitor din Uzina ARO îţi putea oferi, în vremea comunismului, un set motor complet, la un preţ mai mult decât avantajos. Directorii şi membrii de partid îşi fabricau caroserii din tablă mai groasă, din tablă galvanizată sau chiar din inox, fapt care afecta precizia matriţelor şi uzura prematură a liniilor de fabricaţie. Fapt pentru care defectele bordului se rezolvau prin câteva lovituri cu podul palmei, iar grundul nu ajungea întotdeauna pe părţile interioare ale aripilor. Muncitorii şi şefii lor furau tot ce se putea, ei au fost cei care au distrus Uzina, după care acum jelesc. La acest lucru a contribuit şi regimul comunist, care nu a mai dorit să investească în maşina ARO din Muscel. Cu toate acestea, Ceauşescu aprecia autoturismul de teren muscelean şi îl folosea la fiecare ieşire la vânătoare.
Vânătoare de capre negre, urşi sau mistreţi
La vânătorile lui Nicolae Ceauşescu, în zona Muscel, participau mulţi dintre angajaţii Uzinei ARO. În momentul în care se stabileau astfel de acţiuni în zonă, erau angrenaţi atât muncitorii, cât şi specialiştii. În zona Slănic, după Mănăstirea cu acelaşi nume, erau organizate mereu astfel de acţiuni cu familia Ceauşescu. Unul dintre cei care erau prezenţi la ieşirile la vânătoare ale lui Ceauşescu a fost inginerul Constantin Ghinescu, şeful Secţiei Montaj al Uzinei ARO, care ne povestea: „A venit şeful Securităţii, a făcut inspecţie pe traseu, până a aterizat elicopterul. De la Uzină s-a plecat cu 10 maşini ARO, am aşteptat până au venit cei din delegaţia lui nea Nicu. Preşedintele avea şofer personal, care conducea maşina ARO, şi un aghiotant, nu se lăsa pe mâna oricui. Totul era organizat cu atenţie. Chiar în zona Mănăstiriii s-a făcut goana de urs. Pentru Ceauşescu se făceau goane duble, una din stânga şi cealaltă din dreapta. După prima goană, am numărat 30-40 de urşi, atât de mulţi se adunaseră. Erau aduse tone de fructe în pădure, prune, mere, pentru a atrage vânatul. Nea Nicu a împuşcat vreo doi mai mari, prietenul său, vreo patru, după care s-a oprit vânătoarea. S-a tras în urşi mai mici şi s-au făcut observaţii.” După fiecare partidă de vânătoare se făceau mese mari, iar, la final, după plecarea echipei lui Ceauşescu, rămâneau angajaţii de la ARO, să se înfrupte cu ce mai rămânea pe mese.
Ceauşescu era un bun puşcaş
Inginerul Ghinescu ne-a infirmat faptul că preşedintele avea aghiotanţi care trăgeau în locul lui. Dimpotrivă, acesta era un bun puşcaş, poate, mai bun decât un vânător profesionist. Aflăm acest lucru dintr-o poveste de vânătoare cu clanul Ceauşescu: „Am fost de multe ori la vânătoare cu echipa care-l însoţea pe nea Nicu. Ne uitam şi noi când trăgea, era aproape de noi. Ceauşescu trăgea foarte bine, în ciuda poveştilor care se spuneau despre el. Era un vânător bun. Mi-a povestit cineva care era şef de Ocol Silvic, unde Ceauşescu împuşca, la fuga mare, într-o singură zi, peste 30-40 animale. Odată, a împuşcat un urs de la 60 – 70 de metri şi, la scurt timp, a mai doborât unul, aşa, în fuga mare. În general, se împuşca de la 20-30 de metri, dar el ochea vânatul şi de la distanţe mai mari. Un vânător experimentat cu greu putea face lucrul acesta. Nici la vânătoarea de fazani nu-l întrecea nimeni.”, relata inginerul Ghinescu. Singurul lucru la care îl ajutau aghiotanţii săi era încărcatul armelor de vânătoare. Povestea potrivit căreia alţii vânau în locul său era, pur şi simplu, o invenţie, ne confirmă acum inginerul Ghinescu, care, nu de puţine ori, a participat la partidele de vânătoare ale clanului Ceauşescu. Vânătoarea de capră neagră este o altă experienţă care se petrecea cu ajutorul maşinilor de teren muscelene. Traseul era organizat în zona Transfăgărăşanului, unde se împuşcau 50-60 de capre, era măcel atunci. Mergeau cu maşinile ARO, îl escortau şi-l însoţeau la fiecare ieşire montană. Mulţi dintre muncitorii Uzinei îşi doreau să iasă la vânătoare cu echipa pregătită special pentru Ceauşescu, dar nu orice avea permisiunea. Indiferent în ce rol, fie ca şofer, mecanic, gonaci sau orice altceva. Toţi cei care erau selectaţi pentru această misiune trebuia să fie membri PCR şi oameni de încredere.
Tot vânatul era pentru clanul preşedintelui
După ieşirile la vânătoare, tot vânatul era al lui Ceauşescu. Se pare că muncitorii de la Uzină, care-l însoţeau pe preşedinte, nu se alegeau decât cu resturile de la mâncărurile vânătoreşti. Nimeni nu avea acces, tot ce era împuşcat se aduna într-o maşină şi era transportat unde numai nea Nicu dorea. Nu au lipsit nici evenimentele negative, după ieşirile la vânătoare. O astfel de întâmplare ne-a relatat-o inginerul Ghinescu: „În urma unei partide de vânătoare, a murit un şef de Ocol Silvic. Ceauşescu a rănit un cerb, care nu a mai fost găsit în acea seară. A doua zi, şeful de Ocol, însoţit de pădurar, a mers să vadă unde a căzut cerbul şi să recupereze trofeul. Când s-a apropiat, un urs se înfrupta din cerbul rănit. Animalul a atacat pădurarul şi l-a omorât pe şeful de ocol. Oamenii nu au avut arme la ei şi au fost sfâşiaţi de urs. Şeful de ocol a decedat pe loc, iar pădurarul a fost rănit.” Este o poveste de vânătoare, din anul 1985, în urma căreia un om a murit şi altul a fost rănit. Nu puţine au fost evenimentele de acest gen în care clanul Ceauşescu era implicat, dar nimeni nu avea voie să dezvăluie nimic din ceea ce se întâmpla pe timpul cât preşedintele vâna. Fapt pentru care toţi cei care erau aleşi, pentru a însoţi echipa de vânătoare, erau strict selectaţi.
Vizitele lui Ceauşescu la Uzină
Despre întâlnirile angajaţilor de la Uzina ARO cu Nicolae Ceauşescu ne povesteşte şeful Secţiei de Montaj, inginerul Constantin Ghinescu: „Elicopterul ateriza în faţa Uzinei, unde era parcarea. A venit odată, eram şef de Secţie, am dat mâna cu el şi i-am dat raportul. A intrat în Secţia de Montaj şi, în momentul în care mergeam prin secţie, directorul Naghi explica despre maşini. Ceauşescu replica mereu: “Să spună tovarăşul, el este şeful Secţiei, el să ne spună ce este aici!” Avea o boală să încerce uşile maşinilor. Primele autoturisme ARO, pe care le-am prezentat la o expoziţie în Bucureşti, aveau un buton de deschidere ascuţit pe margine şi nu mergea, era nevoie să dăm cu pumnul. A rămas o oroare pentru nea Nicu, i-a certat pe cei care erau la prezentarea de la Bucureşti. În momentul în care am aflat de vizita lui Ceauşescu la Uzină, i-am pus pe cei mai buni meseriaşi să deschidă uşile de câte 50 de ori, la fiecare maşină, pentru a verifica dacă se deschid uşor. În momentul în care a venit Ceauşescu şi a verificat 7 – 8 maşini şi a observat că se deschid mai bine, a zis: „Bravo, aţi făcut progrese! La Bucureşti nu se deschideau uşile!” După ce a plecat din Secţie, până a ajuns la calea ferată, s-a întors spre mine să-şi ceară scuze, că nu şi-a luat rămas bun. Nu ştiam ce-am mai făcut. Ceauşescu mi-a strâns mâna şi mi-a zis: „La revedere, tovarăşe!”. De fiecare dată, pleca mulţumit de la Uzina ARO, probabil, îi erau prezentate cele mai bune maşini, iar raportul dat de Securitate era unul mulţumitor.