Curajul de a mărturisi!

Dragii mei!
Am putea noi vreodată să mulţumim lui Dumnezeu pe deplin pentru bucuria de a ne fi născut în acest spaţiu românesc ortodox, binecuvântat şi plin de prezenţa Duhului Sfânt? Reuşim oare să fim recunoscători moşilor şi strămoşilor noştri, pentru felul cum au mărturisit şi apărat credinţa ortodoxă şi încă cu ce preţ, unii chiar cu preţul vieţii lor? Ce implică faptul că suntem moştenitorii dreptei credinţe, a unei istorii şi culturi, pentru care multe popoare ne-au invidiat, ne invidiază şi ne vor invidia? Vă spun că mare responsabilitate avem şi înaintea lui Dumnezeu pentru bogata moştenire, dar şi înaintea celor care, cu jertfelnicie nu au vrut să cedeze din ceea ce şi ei la rândul lor au primit de la Dumnezeu. Şi devreme ce este aşa, să încercăm să nu fim indiferenţi faţă de moştenirea atât de bogată şi păstrată cu atâta sfinţenie de generaţii, care au avut curajul mărturisirii credinţei şi au luptat pentru credinţa şi neamul nostru românesc. Suntem în stare să luăm atitudine atunci când îndreazneala unora aduce împietate credinţei, istoriei şi valorilor culturale româneşti, aşa cum au făcut-o înaintaşii noştri?! Am ajuns să fim atât de toleranţi încât dacă nu deschidem ochii trupeşti şi sufleteşti asistăm la ruinarea propriei noastre identităţi. Ce să mai vorbim de mărturisirea credinţei noastre ortodoxe! Duminica trecută s-a făcut pomenirea celor 318 părinţi de la Sinodul I Ecumenic din Niceea la anul 325, care s-au adunat să apere de eresurile apărute, dreapta credinţă. După ce s-a cristalizat învăţătura dreptei credinţe, Arie cel nebun care după mintea lui a încercat să strâmbe învăţătura cea dreaptă, a fost excomunicat şi alungat din Biserica lui Hristos. Vedeţi ce atitudine au avut părinţii, în frunte cu Împăratul Constantin, atunci când oameni cu mintea strâmbă tulburau Biserica lui Hristos? Credinţa şi neamul nostru românesc s-au plămădit deodată. Mărturie stau Bisericile şi Mănăstirile prezente în fiecare latură de pământ românesc. Mărturie stau Sfinţii Mucenici, Cuvioşii, Drepţii Voievozi şi toţi creştinii care au udat cu sângele lor pământul. Câtă dragoste de Dumnezeu au avut sfinţii; cât de mult ne lipseşte şi nouă această dragoste faţă de Dumnezeu şi aproapele nostru. Mai mult ca oricând trebuie să fim uniţi în duh şi rugăciune. Durerea mare este că deşi suntem botezaţi în numele Sfintei Treimi, de cele mai multe ori nu avem o credinţă vie şi lucrătoare; ne mulţumim cu o formă exterioară care nu rodeşte. Când faci ceva formal şi nu te implici cu toată fiinţa nu ajungi la finalitate. În viaţa de zi cu zi se poate vedea că acolo unde pui dăruire şi suflet aşa cum frumos mărturiseşte românul, pune şi Dumnezeu mila Sa. Cu atât mai mult, când vine vorba de mântuirea sufletului, trebuie să nu şovăim ci să ne asumăm credinţa. Nu putem sluji şi pe Dumnezeu şi pe vrăjmaşul diavol. Ce părtăşie are Lumina cu întunericul? Credinţa să fie plină de iubire lucrătoare în Duhul Sfânt; Şablonul vieţii noastre să fie respectarea poruncilor, însă nu numai o poruncă sau două ci pe toate. Purtarea noastră să fie demnă de numele de creştin şi fără sfială să mărturisim ori de câte ori este nevoie, credinţa. Mă uitam la creştinii ruşi şi nu am văzut pe niciunul făcâdu-şi în batjocură semnul Sfintei Cruci; Crucea era făcută dreaptă, cu evlavie şi fără sfială. Şi noi avem bucuria când bunii creştini ajung în faţa mănăstirii, îşi descoperă capul şi se închină. Dar avem şi durerea în suflet atunci când, cei care încearcă să fie cât de cât în rânduiala Bisericii, adică să fie prezenţi la Sfânta Liturghie Duminica, cei care postesc, se spovedesc, cei care până la urmă au conştientizat valoarea sufletului, adeseori sunt luaţi în râs şi ironizaţi chiar de cei apropiaţi. Însă, cei care sunt de compătimit sunt cei care nu au cunoscut dragostea lui Dumnezeu şi binefacerile credinţei celei lucrătoare în Hristos. Biserica, până la sfârşitul veacurilor, la fiecare slujbă se roagă pentru toţi şi puterea credinţei este mare, iar întoarcerea fiecăruia dintre noi la adevărata credinţă este darul lui Dumnezeu revărsat din iubire, ajutat de răspunsul nostru la chemarea pe care Dumnezeu ne-o adresează la toţi şi la fiecare în parte. Să încercăm să nu ducem o viaţă amorţită din cauza păcatelor noastre şi a ignoranţei; să ne trezim şi să lucrăm cu timp şi fără timp pentru mântuirea noastră, a neamului nostru românesc şi a întregii lumi. Să fim prezenţi în Biserica Dumnezeului Celui viu, în fiecare Duminică şi sărbătoare, căci cine este afară de Biserică este afară şi de Hristos. Biserica este Corabia Mântuirii şi la cârmă este Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos. Să nu ne aruncăm în luntre sparte, că ne scufundăm. Mulţumindu-i Domnului pentru tot ce ne-a dăruit ne rugăm să avem şi curajul mărturisirii dreptei credinţe, în orice împrejurare a vieţii. Până data viitoare vă doresc să fiţi sănătoşi, curajoşi şi voioşi!
Părintele Serafim Caiea, Stareţul Mănăstirii „Negru Vodă” din Câmpulung