Fostul preşedinte al Consiliului Sindical Orăşenesc, despre intenţiile lui Naghi
În această ediţie, ne vom opri din nou la câteva dintre preocupările Sindicatului Uzinei ARO, din vremea în care era condus de Dumitru Boambeş, ales preşedinte în anul 1981, transferat apoi la Consiliul Sindical Orăşenesc, unde, la fel, a deţinut funcţia de conducere. Ierarhic, Sindicatul Uzinei ARO, ca, de altfel, toate sindicatele unităţilor economice de pe cuprinsul localităţii, aparţinea de Consiliul Sindical Orăşenesc, transformat în Municipal, odată cu ridicarea Câmpulungului la rangul de municipiu. Când Dumitru Boambeş a devenit preşedintele Consiliului Sindical, funcţia de preşedinte al Sindicatului ARO i-a revenit lui Toma Neaga.
Baza sportivă a fost transferată, după insistenţe la UGSR, de la asociaţie la Uzina ARO
Baza sportivă, pe care s-a construit hypermarketul Kaufland, a fost a Asociaţiei Sportive „Muscelul”. Dumitru Boambeş îşi aminteşte că, în momentul în care a fost desemnat în funcţia de preşedinte al Sindicatului Uzinei, spaţiul respectiv era deja amenajat ca teren de sport. „Când era Poteraşu secretar de partid la Uzină, el a tot insistat: „Noi nu putem să finanţăm nimic, să amenajăm la stadionul acesta, pentru că el nu este al Uzinei, ci este al Asociaţiei Sportive”. Şi atunci, m-am dus cu Toma Neaga şi cu încă cineva, la UGSR (n.r. Uniunea Generală a Sindicatelor din România), la Bucureşti, unde am intervenit, am făcut un referat ca să-l transfere de la Asociaţia Sportivă la Uzină, ca să se poată realiza ceva. Asta pentru că Uzina avea putere.”, ne povestea acesta.
Terenul n-a avut niciodată nişte dotări extraordinare, însă era asigurat strictul necesar sportivilor, în sensul că beneficiau de vestiare şi duşuri. Aici se adunau iubitorii de sport, care veneau să urmărească meciurile de fotbal ori handbal între secţiile întreprinderii.
“Asta era ideea lui, să facă un club pentru tineri în spatele Casei de Cultură, iar eu o ştiu foarte bine”
Din câte am înţeles de la Dumitru Boambeş, Casa de Cultură a Sindicatelor a fost, o scurtă perioadă de timp, a Sindicatului Uzinei ARO, însă s-au iscat discuţii mari pe tema apartenenţei instituţiei. Iniţial, a fost în subordinea celor de la ARO, de aceea, i s-a şi spus „Clubul ARO”, denumirea folosită în mod curent de câmpulungeni, timp de 40 de ani, până în zilele noastre. „Dar nu s-a putut face nimic. Când am trecut eu la oraş, Casa de Cultură a Sindicatelor funcţiona pe lângă Consiliul Orăşenesc al Sindicatelor. Noi şi verificam şi activitatea lor… tot, tot, tot. În primul rând, ei (n.r. cei de la Clubul ARO) trebuia să găzduiască tot ce însemna sindicate afiliate la Consiliul Sindical: spectacole, concursuri între sindicate, etc. Plus că aduceau trupe de teatru, operetă, operă. Înainte de toate, aveau formaţii proprii, după aceea, veneau ceilalţi, având în vedere că era Casa de Cultură a Sindicatelor. Sindicatele aveau liberă trecere şi puteau oricând să vină. Decât că trebuia să anunţe din timp că vor să aducă formaţiile.”, relata acesta.
„Pentru mine, Victor Naghi rămâne un om deosebit, datorită căruia s-a dezvoltat Uzina, iar, în paralel cu Uzina, s-a dezvoltat oraşul. Ca să asiguri la peste 11.000 de oameni loc de muncă şi fiecare, la rândul lui, avea o familie acasă… Dacă Naghi era lăsat în continuare… Ţin minte că în spatele Casei de Cultură voia să facă un club pentru dans, reuniuni ale tinerilor, etc. Asta era ideea lui, iar eu o ştiu foarte bine, pentru că discutam apropiat. Dimineaţa, prima dată, la Sindicat venea, nu se ducea la partid. Şi Poteraşu, secretarul de partid pe Uzină, era supărat pe chestia asta. Discutam diverse, de exemplu, ce s-a întâmplat la schimbul II, la schimbul III. Era foarte comunicativ: „Auzi, măi, ce s-a întâmplat la „25”, azi-noapte! S-a spart o ştanţă din aia mare!” Era unicat ştanţa aceea şi, din cauza ei, nu mai putea să meargă producţia. De aceea, şi Naghi era foarte îngrijorat. Toate evenimentele acestea le discutam.”, a adăugat Dumitru Boambeş.
Nu se întâmpla să-i ardă vreunuia casa, iar directorul Uzinei să nu-l ajute s-o reconstruiască
La fel, când Naghi îşi ieşea din fire şi începea să strige că-l dă afară pe vreun salariat care îl supăra, preşedintele de Sindicat sărea să-l calmeze şi să se răzgândească în privinţa concedierii „nefericitului”. „Tovarăşul director, staţi puţin, că n-a vrut el să se întâmple aşa… dacă era şef de secţie, că el în aceştia „lovea”, nu se ducea la muncitori.”, ne mai spunea acesta. Discuţia cu preşedintele de Sindicat avea loc până intra în COM, care se ţinea în fiecare dimineaţă. „Până intra în şedinţă şi-i lua la rost pe şefii de secţii, venea întâi la noi (n.r. la preşedintele de Sindicat, Dumitru Boambeş, şi la secretarul Ion Vintilă). Cu ocazia asta, şi noi îl prindeam singur. Atunci, strecuram şi noi câte o chestie care ne trebuia şi pe care n-o puteam obţine decât cu avizul lui. Unuia i-a luat foc casa şi, atunci, făceam intervenţii ca să-l ajutăm. „Ne trebuie tablă, ca să-şi acopere casa din nou.”, îi spuneam. „Faceţi o notă, ceva, şi veniţi cu ea, ca să v-o aprob.”, ne comunica Naghi. Dimineaţa era momentul pentru a-i vorbi despre multe lucruri care nu se puteau face decât cu acordul lui.”, a completat el.
Tot în atribuţiile Sindicatului Uzinei intra asigurarea de locuinţe şi de butelii. Cazurile erau selectate pe bază de punctaj. „Dacă aveai, de exemplu, patru copii, întruneai un anumit număr de puncte. Erau introduse nişte criterii de triere a solicitanţilor. Se făcea statistica aceasta la nivel de comitete de sindicat, pe secţii. În funcţie de graficul realizat la nivel de secţie, care arăta pe ce loc este poziţionată persoana, îi venea rândul. La nivel de Uzină, se ţinea cont de câte apartamente avem de dat. Dacă aveam cinci apartamente disponibile, Secţiei „24”, care era cea mai mare, cu 1.500-1.600 de oameni, îi reveneau, de exemplu, cinci apartamente. Secţia, care era posesoarea graficului făcut pe bază de punctaj, repartiza locuinţele cui avea nevoie. La butelii era la fel, la bilete de tratament…”, sunt alte lucruri aflate de la Dumitru Boambeş.
Astfel funcţiona un sistem de protecţie socială destul de bine pus la punct. „Sigur că mai erau discuţii, dar celor nemulţumiţi li se cerea să facă contestaţie, dacă nu le convenea ceva. Naghi se lupta ca să obţină fonduri. Şi nu numai asta… asfaltarea străzilor şi câte alte lucruri, câte locuinţe s-au făcut! Naghi cerea, pe unde se ducea, la forurile superioare, era foarte bătăios. Era ascultat şi se alocau fonduri. Câte blocuri s-au făcut!”, a încheiat Dumitru Boambeş. Unde ar fi ajuns Câmpulungul şi cum ar fi arătat, cu unul ca Naghi în fruntea lui, încercăm doar să ne imaginăm. Asta pentru că, la o distanţă de exact 30 de ani de la înlăturarea sa de la conducerea Uzinei, din Câmpulungul lui Naghi s-a ales praful.