În loc să fie informat că, la Uzină, angajaţii n-au cu ce controla piesele,
De la câteva sute de angajaţi, cât număra Întreprinderea Metalurgică de Stat, la începuturile sale, s-a ajuns la aproximativ 13.000 de salariaţi la ARO Câmpulung. „Mulţi din Lereşti erau plecaţi pe la pădure, fiindcă aşa le era obiceiul. Când au aflat că ia amploare Uzina şi că se plăteşte bine, au lăsat munca la pădure. Erau familii întregi care lucrau aici! De exemplu, din neamul Cataramă, din Voineşti, Lereşti, erau încadraţi cu zecile la Uzină. Sau cei ai lui Mara, grădinarul fabricii, care îi aranja florile lui Naghi. Toţi copiii, ginerii, erau la Uzină, toţi! Nea Gicu Mara era un frezor foarte bun, la fel, fratele lui, nea Titi Mara. Ca să ajung la serviciu, luam autobuzul de la „Chimic”. Până la ARO, ştiam cine trebuie să urce în fiecare staţie. Dacă nu se urca cineva, îmi ziceam: „Nu l-am văzut pe cutare, o fi în concediu?”, ne povestea Eduard Ţigler, din ale cărui amintiri vom relua câteva fragmente în această ediţie a ziarului nostru.
“Giuvelcă m-a tras de halat şi mi-a strigat că n-am fost în stare să-mi fac treaba!”
Unul dintre foştii angajaţi de la ARO, Eduard Ţigler, şi-a amintit că a avut, la un moment dat, un conflict cu succesorul lui Victor Naghi, Ioan Giuvelcă, un om „straşnic, dar dur”, petrecut pe când povestitorul nostru se afla la Metrologie. „Domnul inginer Dorobanţu, de la Control, ne-a pus să urmărim nişte modificări la maşini. „Ce să caut eu de la Metrologie la Montaj?”, am zis. „Urmăreşti pe hârtie ce trebuie făcut şi vezi acolo dacă s-au executat lucrările respective.”, mi s-a răspuns. Trebuia să lucrăm de la 7.00 seara, la 7.00 dimineaţa. Era un lot mare de ARO 10 pentru Columbia. Împărţiţi pe patru echipe, unii au făcut 10, alţii 11, cât s-a reuşit într-o noapte. A doua zi, a venit Giuvelcă, pentru a verifica modul în care s-au realizat modificările în schimbul de noapte. Giuvelcă era însoţit de o echipă. Veneau de la IGS – Inspectoratul General de Stat pentru Controlul Calităţii, serviciu care avea un birou în uzină. Era un supercontrol peste ceea ce făceau controlorii, care erau astfel verificaţi încă o dată. Veneau şi de la armată, când se întărise controlul cu militari, în urma unui decret din ’77. Au mai fost şi de la Export, la verificarea din acea dimineaţă. Lotul de maşini, pe care l-am verificat eu, în noaptea aceea, a fost luat în primire de Ioan Giuvelcă. A deschis capota, a trântit-o şi a rămas blocată. Nu se mai deschidea, s-a întâmplat ceva.”, a povestit acesta.
„Cine s-a ocupat?”, a întrebat nervos Ioan Giuvelcă, după ce a testat prima maşină. Eduard Ţigler a recunoscut că el a verificat acel lot, moment în care Giuvelcă şi-a ieşit din fire. „Ce-ai păzit azi-noapte? Dă-l absent!”, a strigat directorul general, în timp ce Eduard Ţigler încerca să se apere, explicându-i că sarcina sa era să se ocupe de hârtii. „M-a tras de halat şi mi-a strigat că n-am fost în stare să-mi fac treaba. După alte câteva maşini, a constatat că la alta nu se închideau uşile ca lumea. Trebuia s-o trânteşti. Se obişnuia treaba asta, retuşări cu ciocanul de cauciuc… Era priceput Giuvelcă, din punct de vedere organizatoric şi tehnic, dar şi dur. Cei de la supracontrol aveau obiceiul… se făceau nişte punctaje. Cu o cretă cerată, unde găseau câte o neregulă – caroserie, motor, etc. – încercuiau cu creta. Şi se făceau punctaje negative pe secţii. Vin ăştia de la armată sau IGS cu o maşină dintr-un lot care trebuia să plece în afară, nu-mi mai amintesc în ce ţară, să i-o prezinte lui Giuvelcă. Era mâzgălită pe parbriz, pe colo, pe dincolo, şi, când o vede Giuvelcă, a întrebat: „Cine a lucrat maşina asta?” Tănăsescu, maistru pe la Finisări, a recunoscut: „Eu”. Probele, Încercările şi Finisările erau ultimele ateliere, din care maşinile, ambalate şi sigilate, plecau la destinaţie. „De ce lucrezi prost?”, l-a luat Giuvelcă la întrebări. „De acum înainte, nu mai eşti maistru! Să-i faceţi nota de transfer!”, este episodul relatat de acesta.
“În loc să-i arătăm că n-avem cu ce controla piesele, ne lăudam cu cele de la Matriţe”
Greşelile angajaţilor erau generate, pe lângă motivele care ţineau de priceperea sau, mai bine zis, de nepriceperea persoanei respective, şi de faptul că nu aveau cu ce să muncească. Din cauza dotărilor vechi, piesele nu mai ieşeau în parametrii corespunzători. „Îmi aduc aminte că-l aveam pe unul, nea Jenică Bratu, era din partea ministerului, şef de Control. Venea mereu în vizită la Uzină, ca să vadă cum stăm cu calitatea. Şi ne-a zis odată: „Băi, voi măsuraţi micronul cu şublerul!” Când sosea la Uzină câte un utilaj străin, te uitai la el ca la sfintele moaşte.”, a adăugat Eduard Ţigler.
Aceste lucruri grave i se ascundeau lui Nicolae Ceauşescu, în timpul vizitelor la întreprindere. Interlocutorul nostru a rememorat una din descinderile preşedintelui la Câmpulung, după ce s-a construit Fabrica de Matriţe, dotată de chinezi cu prese şi utilaje performante. „Ceauşescu trebuia să viziteze Atelierul de Tratament Secundar „Degussa”. Cei de la Uzină, ca să se dea mari că au cu ce verifica piesele, au scos la „înaintare” nişte aparate de control de la Fabrica de Matriţe, pe care chinezii o dotaseră cu aparatură nouă. Le-au înşirat în Secţie, la „24”. În loc să-i arătăm că n-avem cu ce controla piesele, ne lăudam cu cele de la Matriţe. Trebuie să vadă că avem!, asta era gândirea acelor timpuri, în loc să i se explice de ce aveam nevoie, că, poate, dota Uzina. Cum se termina vizita, cară-le înapoi! Ăsta era obiceiul de la Ziua Recoltei, când se făceau prezentări de vite plimbate de colo-colo, aşa era şi cu aparatele de la Matriţe!”, spunea şeful Metrologiei.
În 1998, se controla duritatea cu un aparat de 40 de ani
Din păcate, nici nu s-a vrut mai mult, iar orice iniţiativă menită să aducă o îmbunătăţire era respinsă, motivul invocat fiind lipsa banilor. „Am făcut odată un aparat portabil de luat duritatea pieselor. După tratamentul secundar, se făcea control aproape 100% la piesele de importanţă, piese de siguranţă. Făceai mai mult o sortare. Se efectua verificarea cu un aparat din 1958, aşadar, în 1998, se realiza un control cu aparate vechi de 40 de ani! Am prins un prospect de la o firmă germană, care realiza aparate portabile de luat duritatea. Am întocmit fişa tehnică, cu aprobări de la Uzină, de la Serviciul Investiţii, la MICM – Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini, la fel de fel de camere… negaţii, că nu se fabrică la noi în ţară…”, a afirmat Eduard Ţigler. A urmat întâlnirea cu reprezentanţii firmei, care îşi avea sediul într-un corp al Politehnicii. „Mi-au dat o proformă, ca să vedem cam cât costă aparatul, însă, când m-am întors cu ea la Uzină – nu-mi mai aduc aminte câte mărci costa aparatura – au zis că n-avem bani.” Astfel, ideea noului aparat a murit „în faşă”.