Legătura lui Mihai Trandafir, tehnician mecanic de profesie, cu Uzina ARO s-a derulat pe parcursul a 43 de ani, în care, după cum mărturiseşte, la nouă ani de la pensionare, a fost „trup şi suflet” cu fabrica musceleană. Sarcinile de serviciu l-au purtat dincolo de graniţele ţării, în Canada, Italia, Polonia şi Slovacia, unde au fost trimise echipe de lucrători de la Uzină, pentru întreţinerea şi reparaţiile autoturismelor exportate în ţările respective.
După nouă ani la Caroserie, s-a transferat la Finisări
De loc din Voineşti, Mihai Trandafir a urmat cursurile Şcolii Profesionale de la Deva, la clasa de mecanică, iar, la absolvire, a fost repartizat la Şcoala de Şoferi de la Câmpulung. Şcoala de Şoferi funcţiona pe actualul amplasament al Unităţii Militare Vânători de Munte. După doi ani, în care a lucrat ca mecanic, a plecat în armată. „Am făcut un an şi patru ani şi, când trebuia să ne liberăm, hai la munci agricole! Am mai stat o lună şi jumătate! Ne-au dus tocmai la Deta (n.r. în Timiş)!”, povestea, zâmbind, Mihai Trandafir. După satisfacerea stagiului militar, s-a angajat la Întreprinderea Mecanică Muscel. Era în anul 1963, când povestitorul nostru a ajuns la Uzină, însă n-a „intrat în pâine” imediat. În primele trei luni, din septembrie, până în decembrie, a fost detaşat la „Semănătoarea”, unde era nevoie de lucrători.
Revenit la Câmpulung, primul loc de muncă l-a avut în cadrul Secţiei 1225, la Caroserie, secţie condusă, în acel moment, de inginerul Mihai Pădure. A lucrat la Caroserie, până în anul 1972, prestând o muncă grea, pe două schimburi. În acest interval, a deţinut funcţia de şef de brigadă la Parbrize. După anul 1972, s-a transferat la Finisări, unde şef era, pe atunci, inginerul Strafalogea.
În Canada, a lucrat în echipa inginerului Nicolae Solomon
Prima ieşire în străinătate s-a produs în anul 1979, când Mihai Trandafir a făcut parte din echipa de la Întreprinderea ARO Câmpulung trimisă în Canada, să asigure asistenţa tehnică a autoturismelor exportate în această ţară. „Pe atunci, lucram numai cu reprezentanţi din afară, Germania, Canada, Spania, etc. Noi aveam o grupă specială şi lucram la recepţii de maşini pentru export.”, ne-a povestit acesta. În Canada a fost trimis, ca şef de service, inginerul Nicolae Solomon, care avea deja 12 mecanici în această ţară, majoritatea de la Uzină, printre care: Cornel Stoica, responsabil cu depozitul de piese, mecanicii Constantin Ludu, Mihai Popescu, Gheorghe Sultana, de la Colibaşi, pentru asistenţă la cutii de viteze, Gheorghe Dragomirescu, maistrul Ion Manole, de la Motor, Ilie Cicu, Virgil Tarbă, Ştefan Nedelea, Victor Nicolae, Gheorghe Ilincescu şi Ion Ţuluca. Până să se ajungă la montarea cutiilor de viteze la Uzină, ele se realizau la Colibaşi. De aceea, Sultana, care era de la Colibaşi, a însoţit grupul de musceleni. Înainte de acest moment, directorul Victor Naghi a mers în Canada, pentru perfectarea actelor prin care Uzina se obliga să livreze ARO 24, în special 244. În 1977, s-a încheiat un contract pentru livrarea a 1.100 de maşini.
Ca o paranteză, plecările peste graniţă ale interlocutorului nostru s-au produs în timpul mandatelor a trei directori ai Uzinei. În ’79, când a ajuns în Canada, întreprinderea era în mâinile lui Victor Naghi. În Italia, opt ani mai târziu, a plecat pe când director la Uzină era Ivan. Iar în timpul ultimelor sale deplasări în străinătate, în Polonia şi Slovacia, din 1995, respectiv 1997, ARO era condusă de Ioan Giuvelcă. Se întâmpla, este adevărat, mai rar, ca directorii să vină şi ei în ţările în care tehnicienii musceleni îşi desfăşurau activitatea, ca să se asigure că treburile merg corespunzător.
Revenind la episodul Canada, în acea vreme, director la Auto Dacia, societatea prin intermediul căreia se realizau transferurile peste graniţă ale specialiştilor de la ARO, era Eugen Brezeanu. Când venea acesta, toată lumea, de la cap, la coadă, nu mişca în faţa lui. „Era un om care nu te lăsa atunci când aveai nevoie de ceva. Nu trebuia decât să-i spui ce-ţi trebuie şi obţineai.”, îşi aminteşte despre directorul Brezeanu Mihai Trandafir. S-a întâmplat odată ca tehnicianului să nu i se vireze banii pe o perioadă de patru luni. În urma unui telefon dat de Eugen Brezeanu, plata a fost deblocată numaidecât. Banii cuveniţi lucrătorilor dislocaţi în străinătate erau achitaţi de Auto Dacia. „Nu puteai să pleci în afară decât prin Auto Dacia. Apoi lucram cu ambasadele, de unde ne luam banii.”, a adăugat acesta. Diurna fixă era 18 dolari, indiferent de numărul orelor suplimentare lucrate, dar compensaţia era că oamenii aveau asigurat salariul în ţară şi, astfel, puteau pune ceva de-o parte.
Un dentist canadian, înnebunit după IMS, îi vizita des pe musceleni
Maşinile transportate cu vaporul ajungeau în Canada, ba lovite, ba cu rugină, de aceea, era nevoie de mecanicii de la ARO, ca să le remedieze. În Canada, tehnicienii erau repartizaţi pe zone, fiindcă nu puteau parcurge distanţe de 3.000 de kilometri de la un dealer la altul: Victor Nicolae era în Nord, Mihai Trandafir şi colegii, în Montreal, Ţuluca şi Manole, în Quebec. „Lucram în spălătorii, vai de capul nostru! Aveam viaţă grea! Eu şi Bebeşelea (vopsitor, a decedat între timp) eram solicitaţi, în special, la probleme care ţineau de tinichigerie, de vopsitorie, de mecanică. Le cădeau motoarele, cădeau cutii, acestea erau problemele… Nu stăteau ei să le repare. S-a stricat maşina, o lăsau în drum şi-ţi dădeau telefon. „Du-te, mă, şi ia-o de acolo!”, ne cereau aceştia.”, ne povestea Mihai Trandafir câte ceva din experienţa canadiană.
Naratorul nostru ne spunea că a avut prilejul să cunoască un posesor de IMS, medic dentist de profesie, care era înnebunit după acest vehicul. „Îi plăcea atât de mult de maşină! „Nu mă las de maşina asta pentru nimic în lume!”, spunea când venea la noi. Doctorul o folosea pentru vânătoare. Venea în fiecare săptămână la noi, se interesa ce mai facem… nu că ar fi avut nevoie de ceva anume. Reparaţii… din când, în când. Până la urmă, i-am comandat o prelată din România, pentru că asta ne-a cerut. Ce bucuros a fost când i-a venit prelata din România! A plătit-o, cât a fost.”, relata Mihai Trandafir.
Românii nu făceau un pas în afara Ambasadei fără ca Securitatea să ştie unde sunt
Printre restricţiile impuse angajaţilor de la ARO, care vizau, în special, o conduită impecabilă, la serviciu şi în afara programului de lucru, ai noştri trebuia să anunţe Ambasada, unde, de altfel, erau cazaţi, pentru orice ieşire. Odată, n-au făcut-o, însă cei de la Ambasadă au ştiut tot timpul unde se află. De sărbătorile de Paşti, muscelenii au mers la o biserică, fără să informeze în prealabil unde pleacă. Au căutat Biserica Ortodoxă „Sfântul Ioan” aproape trei ore, până au găsit-o, pentru ca, ajunşi la destinaţie, să aibă parte de un incident bizar. La slujbă au întâlnit o persoană din Vişoi, stabilită în Canada, care îl cunoştea pe Ion Manole. Cum a dat ochii cu acesta, imediat a „dispărut”, crezând că românii sunt pe urmele ei. Femeia şi-a imaginat că este urmărită şi, temându-se de consecinţe – România era în plin regim comunist – a preferat să plece în timpul slujbei. Muscelenii au rămas până la încheierea serviciului religios, la finalul căruia părintele i-a invitat să participe şi la masa organizată undeva, la subsolul bisericii. Cei de la Ambasadă au şi aflat unde au ajuns românii, care au recunoscut fără ezitare, ştiind că minciuna avea să-i coste. Erau colonei de Securitate, care îi controlau în permanenţă. Vorba lui Mihai Trandafir, te trezeai cu câte unul lângă tine şi nu ştiai cu cine stai de vorbă.
În pauzele de la lucru, muscelenii îşi permiteau mici ieşiri la aer, în timpul cărora „testau” ARO pe gheaţă, scopul fiind, însă, cu totul altul decât verificarea performanţelor automobilului: pescuitul la copcă, duminica. Asta pentru că ai noştri nu erau lăsaţi să lucreze chiar şi-n ultima zi a săptămânii.
Întors în ţară, după şapte luni petrecute în Canada, Mihai Trandafir şi-a reluat locul în cadrul Secţiei Finisări. Doi dintre colegii săi, Sultana, de la Auto Dacia, şi Ţuluca au rămas în Canada. La data revenirii în ţară, pentru care cei trimişi în afară aveau biletul de avion, s-a întâmplat ca cei doi să se îndrepte, în loc de aeroport, către altă destinaţie. După un timp, cel rămas pe teritoriul statului respectiv era obligat să anunţe Ambasada că doreşte să nu mai plece. Ţuluca era, din câte se pare, într-o relaţie cu o poloneză, care lucra în Quebec, cu ajutorul căreia ar fi rămas acolo. Sultana, care era căsătorit, şi-ar fi adus şi familia în Canada.
