Dragii mei!
În articolul precedent, cei care l-aţi citit, v-aţi făcut, cred, o idee a ceea ce înseamnă model de răbdare şi dragoste în a purta crucea, pe care Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul sufletelor noastre, o aşează cu mare iconomie dumnezeiască pe umerii noştri. Această cruce poate fi uşoară, dacă noi vrem acest lucru sau poate fi insuportabil de grea, dacă nu găsim sensul vieţii celei adevărate. Nu trebuie decât să privim la noi înşine ca să facem o radiografie a vieţii noastre şi vom vedea că suntem foarte neputincioşi de cele mai multe ori, şovăitori şi cârtitori la vreme de necaz şi ispită şi prea de puţine ori încercăm să mulţumim Domnului pentru reuşitele din viaţa noastră. Cum credeţi că rezistă un om aflat în mare încercare, aşa cum aţi citit de Mihăiţă cel răbdator, în articolul trecut? Cum altfel decât având dragoste faţa de Dumnezeu! Desigur, sunt mulţi oameni în suferinţe, poate mai mari sau mai mici, Domnul îi ştie pe toţi; dar a sta în pat ani de zile paralizat şi la o vârstă fragedă, când începi să gândeşti la aspiraţii şi proiecte de viitor şi acest vis ţi se curmă într-o secundă, printr-o mare tragedie, nu-i deloc uşor.
Dacă Împărăţia lui Dumnezeu ar fi din lumea aceasta, ai face tot posibilul ca să beneficiezi de ea; aşa gândeau la început şi ucenicii Mântuitorului care începuse să-L urmeze. Hristos ne cheamă la Împărăţia cea Cerească, acolo unde sufletul se simte acasă, acolo unde niciodată nu mai eşti despărţit de dragostea lui Dumnezeu. De aceea, adevărata dragoste este doar în Dumnezeu; restul sunt surogate care se veştejesc şi se ofilesc la prima adiere a vântului. Ce legătură are ortodoxia cu acest lucru? O spun părinţii Bisericii care au fost martirizaţi pentru această Dragoste. Dumnezeu este Iubire. Din iubire a creat totul şi desăvârşirea acestei iubiri a fost atunci când Dumnezeu l-a creat pe om. Nu a adus la existenţă această făptură minunată ca să o piardă, ci ca să o mântuiască. Nici un fir de păr nu cade din capul omului fără ştirea Lui. Oricât de drepţi am fi înaintea lui Dumnezeu şi oricâtă dragoste i-am oferi noi, este incomparabil cu ceea ce primim de la El. Cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: „Iubirea celui mai mare sfânt către Dumnezeu, este cu mult mai mică decât a lui Dumnezeu faţa de cel mai mare păcătos”. Şi aici este frumuseţea iubirii din ortodoxie şi, totodată, diferenţa dintre ortodoxie şi celelalte religii: „că nu omul se ridică la Dumnezeu prin asceză şi rugăciune, ci Dumnezeu coboară şi-l ridică pe om la El”. O singură condiţie există când vine vorba de mântuire, aceea că avem libertate de a alege. Nu mântuieşte pe nimeni cu forţa.
Şi dacă am pierdut Veşnicia, la ce folos toate strădaniile şi eforturile noastre pe acest pământ? Într-un interviu cu Klaus Kenneth, un om converit la ortodoxie, prieten al Părintelui Rafel Noica, după ce a căutat vreme îndelungată calea cea adevărată şi a găsit-o în ortodoxie, prin lucrarea Duhului Sfânt în Biserică, spune aşa: „Când oamenii suferă, ei caută o ieşire, Întreaga lume suferă. Care este răspunsul la această suferinţă? Dacă luăm cele mai vechi filosofii, îi vom găsi pe Confucius şi Lao-Tze, care au întemeiat un sistem foarte inteligent de morală. Dar mai bine să comparăm cele mai mari religii între ele. Închipuiţi-vă o groapă mare, adâncă şi întunecoasă, în care omul nostru stă şi suferă. Trece Confucius şi spune: Hei, ai citit învăţătura mea? Dacă ai fi citit-o n-ai fi ajuns aici. Dar omul din adânc n-a auzit de învăţătura marelui filosof. Pe acolo trece şi Buda şi-i zice omului: Dragul meu, care te afli acolo jos, închide ochii şi mai bine meditează. Astfel, nu o să mai ştii unde eşti. Paradoxul este că noi nu putem ţine ochii închişi, ci îi avem totdeauna deschişi, pentru a vedea unde suntem, unde ne aflăm. Omul nostru rămâne neconsolat în groapă. Dar iată că vine şi Mahomed. Îi strigă omului: Hei ce te plângi acolo? Asta ţi-a fost sortit, îţi este dat să trăieşti aşa. Trece şi Hristos. El are o inimă care simte durerea faţă de cel ce stă acolo, jos şi suferă. Nu spune nici un cuvânt. Dar se apleacă şi întinde mâna spre omul aflat în groapa întunecoasă. Îl ajută să iasă. După care pornesc amândoi mai departe, la drum” („De ce sunt ortodox”, de Klaus Kenneth, pag. 227-228). Adevărata Iubire izvorăşte doar din Dumnezeu. Omul nu trebuie decât să înceapă să-L iubească pe Dumnezeu şi pacea se aşterne în inimă şi nimic nu mai pare atât de greu. Când iubim oameni, lucruri sau altceva mai presu de Iisus Hristos ieşim din starea de fii ai Tatălui Ceresc. Marea nădejde a noastră este că, atunci când greşim, avem soluţii să revenim şi se redobândim înfierea. Biserica ne cheamă de două mii de ani şi Scriptura toată ne vorbeşte de modalităţii de îndreptarte a vieţii păcătoase. Lucarea noastră trebuie să fie permanentă şi având totdeauna în vedere că fără solidaritatea pentru semenii noştri aflaţi în necaz şi suferinţă nu vom reuşi să înţelegem frumuseţea credinţei noastre. Până data viitoare, vă doresc să fiţi sănătoşi şi voioşi!
Părintele Serafim, Stareţul
Mănăstirii „Negru Vodă” Câmpulung