Ion Roşianu a trăit la Uzina ARO întreaga ei perioadă de ascensiune, în care, de la câteva clădiri vechi, s-a ajuns la o platformă industrială. A părăsit fabrica în momentul ei de vârf, din punct de vedere al producţiei, exportului şi numărului de angajaţi. Era anul dinaintea Revoluţiei, care a adus, în timp, declinul şi sfârşitul lui ARO. Şi acum, după 44 de ani de muncă şi 22 de pensie, Ion Roşianu retrăieşte secvenţe şi emoţii din trecut, ca de pildă, tensiunea în care au fost executate ringurile şi flaierele pentru filatură. „Partidul ne-a cerut să le fabricăm repede, ca să avem şi noi utilaje româneşti, care să ajungă la fabricile textile, ce aveau nevoie de ele. Am stat două săptămâni în Uzină şi am lucrat la ele. Dormeam acolo, câte două ore, pe „furate”, şi munceam în continuu, ca să iasă ringurile şi flaierele cerute. Ne-au adus saltele şi plăpumi, mâncam acolo… venea soţia cu mâncare la poartă. A fost foarte greu, fiindcă n-aveam scule, n-aveam accesorii la maşini.”, îşi aminteşte Ion Roşianu.
Ceauşescu: “Faceţi ce ştiţi şi reduceţi consumul la 9-10%!”
În discuţia purtată cu fostul şef de brigadă, el a atins şi episodul clasificării strungarilor, impusă de Ministerul Industriei şi Construcţiilor de Maşini, pe la jumătatea anilor ’50. „Clasificarea strungarilor nu se făcea după competenţă şi după pregătire, ci strungarii care lucrau la serie erau băgaţi în aceeaşi categorie cu strungarii de unicate, altfel instruiţi. Un strungar de categoria a VI-a, la Sculărie, făcea absolut toate piesele, dar un strungar de serie nu le putea executa, nu ştia să taie un filet, nu ştia ce e acela unghi, ce e o tangentă, cotangentă, să calculeze.”, a afirmat el. De la utilajele pentru industria textilă, lucrurile au evoluat spre ceea ce avea să devină şi să rămână ARO în memoria colectivă: un producător de autoturisme. Înainte de IMS-57, la Câmpulung, s-au fabricat motoare. „Întâi am făcut motor, apoi s-a trecut la maşină. Era Secţia Motor, care producea motoare pe benzină. Nu erau condiţii, iar oamenii nu erau pregătiţi. Rodajul se făcea, la început, la rece, apoi la cald, vedeau că nu merge, controlau unde nu merge…”, spunea Ion Roşianu.
Interlocutorul nostru era angajat de şapte ani la Întreprinderea Metalurgică de Stat Câmpulung, când a început producţia primelor maşini, inspirate de GAZ-ul sovietic. „Maşina rusească a fost demontată bucată cu bucată şi, după ea, s-au făcut planuri, schiţe, desene… ne-am apucat să facem şi noi maşini, copiate după cele ruseşti. După un timp, s-au luat altele, din altă parte, de pildă, Land Rover. La fel, vehiculul de teren a fost dezmembrat complet. S-au luat piese, dar aspectul automobilului nu mai putea fi la fel, fiindcă nu aveau voie să-l facă identic. A fost dificil la început, fiindcă nu aveam pregătire. Toată pregătirea se realiza la noi, la Sculărie. N-aveam utilaje corespunzătoare. Asta până au venit la F.M.A. (Fabrica de Matriţe Auto) nişte prese mari, care se făceau prin Italia, cu ajutorul cărora se executau capota, aripile… prese mari de câte 10-20 de tone. Noi nu le puteam face, de aceea, lucram în colaborare cu peste 150-170 de întreprinderi, până la ateliere mici, care realizau pentru noi tot felul de „nimicuri”. Cu toţi colaboram şi le dădeam de lucru. Tapiţeria, apărătorile roţilor… se executau la diverse ateliere.”, povestea Ion Roşianu despre ce a reprezentat ARO pentru întreaga ţară.
În momentul realizării primei maşini la Câmpulung, angajaţii acelor timpuri erau încercaţi de o mare curiozitate, să vadă dacă porneşte. Şi chiar a pornit, dând câteva ture în incinta întreprinderii, sub privirile uimite ale salariaţilor. În timp, evoluţia autoturismului s-a datorat perfecţionării pregătirii oamenilor, cu toate că lipsa utilajelor se pare că a fost o problemă constantă pentru ARO. „Când a venit odată Ceauşescu în vizită, directorul general şi directorul tehnic i-au spus: „Tovarăşe secretar, n-avem utilaje!” „Faceţi cu ce aveţi!”, le-a răspuns Nicolae Ceauşescu. Mai ales atunci când ne-a zis că este consumul mare la ARO 244. Avea motor de Braşov pe motorină. Aveam consumul de 14% şi asta ne-a spus-o şi Ceauşescu. „Păi, tovarăşe, n-avem utilaje!”, i s-au plâns ai noştri. „Faceţi ce ştiţi, ca să reduceţi la 9-10%!”, a cerut Ceauşescu. Atunci, directorul a dat dispoziţie la tehnicieni, la proiectanţi, să îndeplinească ordinul. Am reuşit şi am redus consumul la 10%.”, ne-a relatat Ion Roşianu.
Timp de 40 de ani, a lucrat pe aceeaşi maşină
În urmă cu 35 de ani, Secţia Sculărie a fost transferată din clădirea veche a Uzinei, de la Poarta 2, într-una din halele Fabricii de Matriţe Auto, date în folosinţă în anul 1976. În afară de această schimbare a amplasamentului secţiei, alte modificări nu s-au mai produs, în sensul înnoirii dotării acestei importante anexe a fabricii. „Utilajele tot cele vechi au rămas. Le-am luat de la secţia veche şi le-am dus în cea nouă. Eu am lucrat tot pe maşina pe care am avut-o la secţia veche. N-am avut utilaj nou.”, relata Ion Roşianu. Aşadar, din 1950, de când s-a angajat, până în primăvara lui 1989, când a ieşit la pensie, aproape 40 de ani, a muncit pe aceeaşi maşină. Era un utilaj de producţie cehoslovacă, foarte bun.
Întrebat despre foştii colegi şi şefi pe care i-a avut în decursul îndelungatei sale activităţi la ARO, povestitorul nostru şi-a amintit de maistrul şef Dumitru Rucăreanu, care, din păcate, este paralizat de ani buni, de Isaia Mitu, decedat, maistrul Constantin Toderoiu, care nici el nu mai este, maiştrii Ţenţu şi Visarion Stroe, Gheorghe Dulea, Ion Pitulan, coleg de maşină, decedat şi el, Ion Mailat, Cristina Ungureanu şi soţul acesteia, Mircea Ungureanu, Luminiţa Şerbănel, „strungăriţă bună”, îşi aminteşte Ion Roşianu, Maria Cicu. Vasile Nistor este alt nume rămas în amintirea sa, la fel, cel al lui Dan Petrescu, de la care interlocutorul nostru a învăţat meserie, Nicolae Cataramă, decedat între timp, Miron Stănescu. „Erau foarte buni şi erau interesaţi, pentru că se câştigau bani frumoşi. Salariul meu de bază era 2.900 lei, pe vremea aceea. Iar eu câştigam dublu. Dar stăteam peste program şi aveam justificare, cu notă de ore suplimentare, de la 15.00, la 19.00.”, îşi amintea Ion Roşianu. „Şefii de secţie se asigurau să avem de lucru, mergând la secţiile productive şi se interesau de ce aveau nevoie ca să meargă treaba bine în Uzină. De la secţiile respective veneau comenzi pentru piesele care le trebuia şi noi le executam. Era necesar să le predai şi într-un termen scurt, ca să aibă cu ce lucra acolo. Erau oameni, pe care îi vedeam că nu pot să facă şi, atunci, le spuneam: „Măi, băieţi, nu stricaţi piesele, mai bine veniţi şi mă întrebaţi, chiar dacă lucrez, că vă ajut.”, mai spunea Ion Roşianu.
“Naghi era distractiv, dar şi sever, când era de lucru”
Când a ajuns la întreprindere, director era Maizel Adalbert, însă din succesiunea celor care s-au perindat la conducerea Uzinei i-a rămas întipărită în minte personalitatea lui Victor Naghi. „Dacă Naghi ar fi fost director în perioada aceasta (n.r. de final), el lăsa Uzina pe loc. Nu toată, la jumătate, dar o lăsa. Acum un an, când am fost să văd Uzina, cum arată, mi-a venit să plâng. Cum am lăsat-o eu, când am plecat, odată ieşit la pensie, şi cum este acum!”, spunea, cu amărăciune, Ion Roşianu. Pe Victor Naghi şi-l aminteşte şi ca un om de viaţă, dar şi zbir, când venea vorba de pus osul la treabă. „Naghi era şi distractiv, dar şi foarte sever, când era de muncă. Datorită lui, Uzina a stat în picioare. Datorită cunoştinţelor şi relaţiilor sale la Bucureşti, s-a extins până la Fabrica de Matriţe. Naghi a făcut foarte mult pentru oameni.”, afirma el.
Strungarul Victor Naghi ştia valoarea meseriei şi a meseriaşului, lucru pe care l-au simţit şi cei asemenea lui. Spre deosebire de alţi directori, care nu coborau până la nivelul muncitorului de rând, despre Naghi, am constatat că aproape toată lumea are câte ceva de povestit, o întâmplare din experienţa personală, o vorbă pe care conducătorul fabricii i-a spus-o. Asta, pentru că Naghi era mereu printre oameni, îi sfătuia, le cerea, îi învăţa, îi motiva, de aceea, mulţi au ce să povestească despre el. Este şi cazul lui Ion Roşianu, care şi-a amintit un episod legat de Victor Naghi, petrecut într-una din turele pe care acesta din urmă le făcea deseori prin fabrică.
„Aveam o piesă foarte lungă şi… nu mergea bine, vibra. Mă pomenesc cu Naghi la spate. „De ce vibrează?”, m-a întrebat. „Nu taie cuţitul.”, i-am răspuns. „De ce nu taie cuţitul?”, a continuat el să întrebe. „Păi, nu avem piatră bună la polizor.”, i-am spus eu. „Dă-mi mie cuţitul!”, a cerut Naghi. Şi i l-am dat. S-a dus la polizor şi, când s-a întors, nu tăia mai deloc. Era mai rău ca la mine. „Domnul director, nu merge!” „Da, mă, văd că nu merge, n-aveţi pietre!”, a zis, atunci, Naghi. În ziua aceea, a trimis la Bucureşti, de unde s-au adus nişte pietre speciale. Eu m-am contrazis cu el, spunându-i că nu merg cuţitele, din cauză că nu sunt bune pietrele de polizor şi n-avem cu ce să le ascuţim.”, ne-a relatat el cât de receptiv era Victor Naghi la deficienţele constatate pe propria piele, la locul de muncă al oamenilor. Oricum, discuţia Roşianu – Naghi ar fi fost un moment bun de imortalizat, care ar fi stârnit zâmbete peste ani, deoarece dialogul era presărat cu expresii româneşti şi nemţeşti. Asta pentru că Ion Roşianu învăţase denumirea ustensilelor de lucru în limba germană, de la muncitorii veniţi de la IAR Braşov – şi tot aşa i-a deprins şi pe tinerii pe care i-a avut în grijă de-a lungul anilor – în timp ce Naghi le ştia şi le pronunţa în română.
„Am avut perioade în care chiar nu aveam cu ce lucra, nu aveam materiale bune, cuţite bune, maşini bune. Erau utilaje de la Braşov deja uzate, dar pe acelea am lucrat. Mecanicii ce era să facă, dacă nici ei nu aveau ce le trebuia? Se spărgeau rulmenţii… nu erau rulmenţi corespunzători maşinii originale.”, sunt alte lucruri din trecutul naratorului nostru, pe care le mai aduce în prezent doar în discuţiile cu foşti colegi.
Zece ani, a cântat în orchestra fabricii
Vom încheia povestea lui Ion Roşianu aşa cum am început-o, cu pasiunea sa pentru muzică, din care nu i-a fost sortit să-şi facă o carieră. Muzica i-a adus suferinţă, cât a fost în Fanfara Armatei, dar şi bucurie, cât a lucrat la ARO. Iată de ce facem această afirmaţie. Când a intrat, la 14 ani, în Fanfara Armatei, unde activau 40 de persoane, „copilul de trupă” Ion Roşianu a plecat pe jos, de la Câmpulung, până la Braşov. Dar asta n-a fost nimic, întrucât au urmat altele şi mai şi. „Ne-am dus după unitatea militară până în Cehoslovacia. Am plecat cu trenul şi am mers trei săptămâni. Stăteam câte trei zile în gări, fără mâncare. Pe 9 mai 1945, s-a terminat războiul, chiar atunci am ajuns într-o gară, în Cehoslovacia. Noaptea… avioane, bubuituri de tun… Căpitanul, şeful fanfarei, ne spune că s-a terminat războiul. „Mergem după unitate, apoi ne întoarcem acasă.”, ne-a zis el. Ne-am dus după unitate şi i-am găsit pe marginea unui râu, prăpădiţi, amărâţi, stăteau pe nisip. Am aşteptat ordin, să vină trenul, ca să ne îmbarcăm. O săptămână, am stat şi am aşteptat, dar trenul n-a venit. Am plecat pe jos. Trei luni, am mers pe jos, din Cehoslovacia, până în România! Am traversat toată Ungaria, Ardealul…” Nici acum, Ion Roşianu nu-şi explică de ce a fost nevoie să fie luaţi şi instrumentiştii în acest voiaj periculos.
A revenit la Câmpulung, cinci ani mai târziu, şi s-a angajat la Uzină, care şi-a format, în timp, un cor. „Eu n-aveam acordeon, ca să cânt. În armată, am învăţat pe acordeonul lor. Cineva m-a „pârât”: „Roşianu ştie să cânte la acordeon.” Atunci, am fost chemat la partid. „Tovarăşe, cum stai aşa şi nu spui că ştii să cânţi?” „Ştiu, dar n-am acordeon, că am învăţat în armată.”, le-am zis. „Facem rost de acordeon! Avem cor, avem brigadă şi n-avem muzică!” Am făcut rost şi de oameni, am găsit cinci persoane şi am „încropit” o orchestră: vioară, saxofon, trompetă, acordeon şi baterie.”, ne-a spus zâmbind acesta.
Zece ani a existat orchestra, care însoţea brigada artistică la spectacolele organizate de Sindicatul Uzinei prin comune. Propaganda culturală a acelor timpuri, în care accentul se punea pe agricultură şi colectivizare, presupunea desfăşurarea unor serbări la sate, câmpeneşti ori la Căminele Culturale, cu participarea artiştilor de la ARO. În special, muzica serilor de bal era asigurată de orchestra Uzinei.