În 1975, revista „Flacăra” publica un serial cu zece episoade despre viaţa lui Victor Naghi, aflat, la acel moment, de 18 ani la conducerea fabricii câmpulungene. Nu-şi luase încă numele ARO, ci se chema Întreprinderea Mecanică „Muscel”, când jurnalistul Iulian Neacşu a venit la Câmpulung pentru un interviu-eveniment. Serialul este o bijuterie gazetărească, motiv pentru care îl aducem în actualitate, cu speranţa că îi va bucura pe cei care au încă uzina în inimă. Şi pe Victor Naghi, care, cu bune, cu rele, a condus-o în cea mai înfloritoare perioadă, preluând-o, vorba lui, din stadiul în care, iarna, avea lupii la gard. Atât de sălbatic era locul! Având convingerea că vă va încânta să-l descoperiţi şi să-l redescoperiţi pe omul-legendă de la ARO, vă recomandăm o lectură de sărbătoare, care este, totodată, un câştig pentru rubrica noastră dedicată istoriei uzinei muscelene.
Prima parte: Nimic nu e greu dacă ai suflet
Victor Naghi este directorul Întreprinderii Mecanice „Muscel” încă înainte ca aceasta să fi ajuns să fabrice ARO. Îi place să te întrebe câţi ani îi dai, pentru că arată mai tânăr aşa cum este, înalt, voinic, cu mâinile încă bine înfipte în umerii lui laţi, cu capul acoperit de o şapcă albastră, de care nu se mai desparte de peste 30 de ani. Când, totuşi, se descoperă, de sub ea îi alunecă pe tâmple părul alb, iar ochii te cântăresc cu aceeaşi ştrengărie uşor batjocoritoare, deprinsă odată cu vorbele sucite în Tei. Nu are timp, niciodată nu a avut un loc şi o oră în care să-l găseşti şi, găsindu-l, să-i vorbeşti. Când i-am spus că vreau să-i transcriu viaţa pe curat, mi-a făcut cu ochiul, mi-a dat o pară şi a zis s-o mănânc, că tot n-o să am ce face, e prins cu uzina, cu delegaţii, cu şedinţele, cu tovarăşii de la minister, cu hârtiile pe care nu a mai apucat să le semneze de patru zile, cu viaţa sa de om care a uitat prin ce i s-a deosebit vreodată timpul liber de timpul muncii.
- „Când am venit, iarna îi sticleau ochii lupului la gardurile fabricii, vara merele parcă îmi intrau pe fereastră”
Primul director ales de muncitorii de la Uzina de Pompe în ziua naţionalizării, îşi amintea Ioniţă T. Marin, a fost Victor Naghi, un om care îşi câştigase prin priceperea sa respectul lor, iar prin felul său deschis şi „colorat” de a vorbi, o mare popularitate. Era încă de atunci, cum se spune cu dragoste, dar şi cu un pic de invidie, o „figură”, un om al cărui neastâmpăr îi făcea pe toţi cei din jur să le fie ruşine să stea şi să privească de pe margine, un om despre care se vorbeşte şi bine, şi rău. Îl vorbesc de bine cei care îi cunosc faptele şi abia după aceea îl cunosc pe el şi îi vorbesc de rău cei care nu au puterea să înţeleagă faptele, ci îi cunosc vorbele. Iar Victor Naghi este atât de ocupat, încât nu are întotdeauna timp de vorbe frumoase.
Că Victor Naghi a vorbit mai altfel de când se ştie o recunoaşte singur; uneori prea mult, alteori prea dur, întotdeauna, însă, cu un anume haz păstrat încă de pe atunci când bătea străzile unui cartier mai lăturalnic al Bucureştiului, Teiul; hazul acelora care încă din copilărie erau învăţaţi să umble drept, cu pieptul bombat şi cu umerii cât mai lăţiţi, ca să astupe trotuarul şi care, atunci când aveau ceva să-şi spună, îşi strigau vorbele dintr-o parte într-alta a străzii, fără teama de a fi auziţi şi de alţii. Nu s-a mirat nimeni, deci, nici el însuşi, când a fost detaşat în 1957 director la Câmpulung Muscel, detaşare care ar fi trebuit să dureze şase luni, dar care încă durează şi astăzi. Târgul, pentru că multă vreme asta a şi fost această aşezare nimerită între dealuri, aţipit parcă între documentele ce-l atestau ca întâia capitală a Ţării Româneşti şi auzit mai degrabă ca loc cu o climă deosebit de norocoasă, părea să nu se mai trezească niciodată. Cu atât mai ciudată, dacă nu chiar inedită, era apariţia în viaţa lui a unui om ca Victor Naghi, ce părea că-i stârneşte praful de pe „corso” numai când vorbea despre ce vrea el să facă acolo. Greu de crezut, îşi ziceau cei mai mulţi ridicând din umeri, nouă ne merge bine şi aşa, cu oile noastre, cu livezile noastre de meri şi pruni, care toamna par tăiate din peisajele unui pictor de geniu, necunoscut, cu pădurile noastre…
-Când am venit, şi după aceea, râde directorul, iarna îi sticleau ochii lupului la gardurile fabricii, vara merele parcă îmi intrau pe fereastră, era linişte şi pace.
Pe urmă, cum pare să ne fi obişnuit acest erou a nenumărate reportaje, personaj fabulos căruia i-au căzut „victimă” aproape toţi mânuitorii de condei care l-au cunoscut, începe să facă istoricul atât de „istoric” al localităţii, să-i laude poziţia geografică, virtuţile climaterice, bogăţia faunei dimprejur, calităţile miraculoase ale ţuicii cu care, pretinde, încă de pe când erau daci, cei de aici îşi îmbăiau fierbinte picioarele ca să scape de boală, aerul limpede să-l bei cu paharul… şi, bineînţeles, ARO, această maşină născută din ambiţia de necrezut a lui şi a muscelenilor, odată cu venirea la Câmpulung, în 1957.
- Scaunul pe care fusese detaşat în 1957 s-a dovedit, cum era şi firesc, prea strâmt pentru un vulcan ca Victor Naghi
Scaunul pe care fusese detaşat în 1957 s-a dovedit, cum era şi firesc, prea strâmt pentru un vulcan ca Victor Naghi. Se afla în fruntea unei făbricuţe vechi de peste 70 de ani care produsese până atunci hârtie, broaşte, lacăte, vermorele, ringuri, flayere, pompe de stropit pomii şi, cu puţin timp înainte de el, piese de schimb la motoarele auto.
Deci nici cine ştie ce dotare tehnică, nici mulţi oameni calificaţi şi, totuşi, din acest puţin, adăugându-i de la an la an suflet şi îndrăzneală, au ieşit IMS-urile, pe urmă M-urile şi, astăzi, strălucitoarele ARO-uri, numite aşa după prescurtarea de la Automobilul Românesc, nume cu care e înscris la Geneva, supranumite din stimă şi ca semn de admiraţie în străinătate „Aurul Carpaţilor” sau „Zimbrul din România” sau „Păianjenul”.
Cum a fost posibil, se întreabă mulţi dintre noi, cei care am copilărit închipuindu-ne din filmele de război că „jeep-urile” sunt singurele maşini care ştiu şi pot înota prin mlaştini şi deşerturi? Cum a fost posibil, se întreabă străinii, aceia dintre cei care ne-au cunoscut ţara, la ei acasă, odată cu maşina aceasta, care a reuşit să înfăşoare pe roţile ei şoselele a cinci continente, din peste 50 de ţări?
-A fost, ce să mai întindem pelteaua, conchide Victor Naghi, băgând la loc, în sertarul biroului, un săculeţ cu nisip de la Piramide. În dreapta cască gura un crocodil mic, împăiat, afară, priveşte lumea cu alţi ochi o maimuţă… Sunt amintirile trofee cerute de director mecanicilor auto care prezintă maşina în lume, pentru panoplia uzinei.
-Vreau să fac un fel de muzeu, îmi spune, un muzeu în care, dacă intri, să poţi călători cu maşina noastră pe toate meridianele, din Congo până în Ecuador. Cu câte ceva din fiecare ţară în care ajunge, nisip, pietre, săgeţi, ce-or găsi băieţii de adus de acolo.
Din muzeu, mă gândesc eu, n-ar trebui să lipsească nici şublerul şi nici şapca de care Victor Naghi nu s-ar despărţi niciodată, păstrându-le, fără s-o declare, ca însemne ale apartenenţei sale muncitoreşti, apartenenţă pe care nici înălţimea scaunului şi nici telefoanele n-au reuşit şi nu vor reuşi niciodată să i-o schimbe. Să mai spunem atunci cât de iubit este la Câmpulung Muscel şi nu numai acolo, cu câtă plăcere tinerii din întreprindere (media de vârstă este puţin peste 21 de ani) şi din oraş îl ascultă vorbind, o dată mai „pe lung”, altă dată atât: „Tovarăşi, vă anunţ că pe luna aceasta nu îndeplinim planul. La revedere.” Pentru a-l vedea şi asculta, nimeni nu semnează niciun convocator, este suficient fiecăruia să i se spună că după schimb „au vorbe cu bătrânul”, se duc toţi.
- „Pe ăi tineri i-am învăţat nu numai să muncească, dar să şi danseze cum se cuvine, să nu mai cheme fetele la dans ca pe nişte slugi”
-Eu cu fluieraşii mei din Muscel, a spus odată, am învăţat să facem şi maşini, să altoim şi trandafiri, să ne îmbrăcăm ca lumea. Pe ăi tineri i-am învăţat nu numai să muncească, dar să şi danseze cum se cuvine, să nu mai cheme fetele la dans ca pe nişte slugi.
În faţa întreprinderii, în curte, foşneşte o fântână arteziană în jurul căreia vieţuiesc laolaltă, ca şi cum tocmai aici le-ar fi locul, fazanii şi căprioarele, acum de curând şi o maimuţă, printre flori, printre florile pe care le iubeşte toată lumea, pe care au fost învăţaţi să le iubească chiar şi şoferii din schimbul de noapte şi să le ocolească.
Sunt numai câteva fapte, câteva „legende” care l-au făcut cunoscut înainte de a-l fi văzut. Cât despre om, s-a născut la 27 martie 1920.”
Sfârşitul primului episod
„Flacăra”, aprilie 1975