Duminica aceasta, ce vine, aduce cu sine o masă, un ospăţ. Pe bună dreptate, spunea Părintele Nicolae Steinhardt că Hristos este un „mâncău”, că nu ratează nicio ocazie ca, atunci când nu şade la masă, să amintească de una. De ce insistă Dumnezeul Întrupat asupra mesei în comun, asupra ospeţelor, de ce alege Nunta din Cana Galileei să fie început minunilor, de ce după vindecare soacrei lui Petru ori învierea fiicei lui Iair, de ce descoperă tainele smeritei iubiri la masă, de ce după Fericiri frânge spre săturare pâinea? De ce, oare, se desparte de Ucenici printr-o cină şi revine de fiecare dată printre noi, sub chipul dumnezeiesc al Liturghiei, printr-o Cină? Ce ştie despre noi Dumnezeu şi noi, omenească făptură, am uitat, de insistă atât asupra Mesei?
Răspunsul poate fi simplu şi complicat deopotrivă. Să nu uităm că Adam şi Eva, protopărinţii firii omeneşti, dintr-o masă cu un invitat nenorocit, ne-au strămutat mântuirea la A Doua Venire. Cum tot unei mese, udate bogat de păcat, dansate în final, i-a căzut victimă de preţ capul Sfântului Ioan Botezătorul. Hristos pare că insistă mereu pe această părtăşie, de comesean cu noi, pentru a ridica masa la rangul de spaţiu al întâlnirii. Restaurându-l pe om, îi restaurează şi normalitatea. Îl reaşează la masă.
Pilda Evangheliei (Luca. 14.16-25) este simplă. Un om dă un ospăţ mare, chemându-şi prietenii la ospătat. Din prieteni, invitaţii se transformă în „ocupaţi”. De aceea, gazda lărgeşte chemarea la luzerii din cetate: săraci, neputincioşi, orbi şi şchiopi. Ba chiar, după ce sala de ospeţe nu se umple, trimite pe servitorul său să silească la masă pe trecători. Şi concluzionează: „Vă spun că niciunul dintre oamenii chemaţi nu va gusta din ospăţul meu” (Luca 14.24). Vădit, pilda este una de vindecat orgoliile celor care se cred chemaţi la ospăţ cu Hristos. Care-şi închipuie că simpla împrietenire cu Iisus Hristos îi face apţi de comuniune, ca de Ospăţ. Ori, Mântuitorul ne descoperă că nu linia de înrudire spirituală şi nici ifosele noastre prieteneşti ne fac comeseni cu El, ci disponibilitatea. E aproape jenant ce face gazda din Evanghelia cu ospăţul. Înlocuieşte trei oaspeţi, plecaţi după ogoare, boi şi nevastă, cu o mulţime fără de sfârşit de pierduţi şi înfometaţi. Ba, mai mult, sileşte la intrare pe oricine este reperat de servitor, pentru a nu pierde bucuria ospăţului. Pare absurd, dar nu, e dumnezeiesc. Cheia este chiar în redescoperirea mesei ca un loc al comuniunii cu boieria lui Hristos, Cel dispus să pună Masă de Ospăţ fiecărui suflet dispus să se adauge familiei Sale de prieteni. Dispus să pună pe prim plan comuniunea cu Gazda, iar nu interesele sale importante, dar repetabile. Pentru a întări conştiinţa unicităţii fiecărui Ospăţ liturgic ce ni-L oferă Hristos ne pune la inimi parabola aceasta. Pentru a înţelege că, deşi continue, chemările Sale sunt unice. Dumnezeu Care, am văzut în Evanghelia Duminicii trecute, nu lucrează după program, iubeşte pe cei dispuşi să-i fie prieteni fără program!
Desigur că planul Ospăţului ce-L vizează Domnul Hristos este unul ceresc. Porneşte de la cele văzute, ca să ne înveţe despre cele nevăzute. De la cele pământeşti, ca să ne descopere pe cele cereşti. Ce ne spune El ţine de ordinea valorilor în care trebuie să trăim. Bogăţia Gazdei parabolei, şi a lui Dumnezeu, stă în disponibilitatea de a ne invita la ospăţ, plin şi preaplin de bogăţia bucatelor. Un ospăţ îmbelşugat. El nu poate fi refuzat doar pentru că, între timp, ne-am aflat alte îndeletniciri. Este clar că nici ogorul, nici vitele – extrem de importante în vremea aceea, nici nunta nu erau chestiuni stabilite de azi pe mâine. Ele erau asumate după ceea ce noi am numi azi un calendar extrem de minuţios. Cum, vădit, nici ospăţul nu-i făcut în pripă, ci presupune că este construit pe gustul mesenilor, adică al prietenilor gazdei. Dar prieteni ai gazdei, ca să nu fie păgubită, ci milostivă, se dovedesc toţi aceia care acceptă gazdei disponibilitatea de a-i milui. Aşa şi cu Dumnezeu. Prieteni ai lui nu se fac aceia care-şi zic prieteni ai Lui, ci aceia care-i îngăduie să se milostivească de ei. Cum a iubi nu înseamnă doar a dărui iubirea, ci şi a primi cu demnitate şi curăţie darul de iubire al celuilalt.
Poate că n-ar fi rău să luăm aminte. La vremea când ştirile media, în ciuda perioadei de Post, vor abunda în imagini gastronomice şi reţete luxoase de post (de-am ajuns mai nepostitori prin ifose ca oricând…), când vor insista pe chiolhanuri fals închinate Praznicului Naşterii Domnului, trebuie să ne amintim Cine ne este Gazda Sărbătorii. Să nu ne purtăm ţinându-L pe Hristos la colţ, uitat şi îngheţat. Să nu ne făurim motivaţii din ogoare ori boi ori legături de familie pentru a nu răspunde Ospăţului de har la care ne cheamă El, Sărbătoritul. Să evităm excesele, de orice fel ar fi ele, căci nimic din ce nu te ţine sărăcit în păcate, orb judecăţii aproapelui ori şchiopaţi în condamnarea fratelui nu te face apt de prăznuirea cu Hristos în Cer. Taina Evangheliei acesteia ţine de un exerciţiu de rutină duhovnicească. Nu poate mânca în cer Vederea lui Dumnezeu cel ce nu a mâncat Trupul şi Sângele lui Hristos pe pământ. Pentru a ostoi dorul nostru de Ospăţul cel ceresc, Domnul se dă pe Sine Trup şi Sânge, trupului şi sângelui nostru. Nu evitaţi să-L cereţi. Îngăduiţi-i ogorului să mai aştepte, şi boilor să răsufle, şi miresei să se bucure de fecioria ei, şi apropiaţi-vă. Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi dragoste. Oricât aţi fi de şchiopi şi săraci, orbi şi flămânzi. Ospăţul e îmbelşugat. Pe masa-Altar, Mielul lui Dumnezeu. Veniţi şi gustaţi…!
Pr. Constantin Necula, Sibiu