Robert Spanelli s-a ocupat de amenajarea clubului, de costumele şi instrumentele artiştilor şi de programele de divertisment
În urmă cu patruzeci de ani, directorul Victor Naghi l-a desemnat pe Robert Spanelli să se ocupe de amenajarea interioară a Clubului ARO, dar şi de organizarea unui spectacol la inaugurarea fastuoasă, care a reunit conducerea tuturor instituţiilor de pe teritoriul Câmpulungului. Fiind preşedinte al Sindicatului Uzinei ARO, Robert Spanelli a urmărit, pas cu pas, pregătirile dinaintea punerii în funcţiune a Casei de Cultură a Sindicatelor. Sub supravegherea sa, s-a testat rezistenţa sălii şi a scenei, s-au schimbat, la ordinul lui Naghi, scaunele aduse de la Bucureşti, cu unele cu perne, pentru ca spectatorului să nu-i amorţească oasele pe suprafaţa dură, s-a pus la punct o garderobă, printre multe altele. Însă cel mai greu cuvânt l-a avut în momentul întocmirii programelor de divertisment, întrucât, bucureştean fiind de fel şi obişnuit cu Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” şi cu serile de operetă, Robert Spanelli le-a adus câmpulungenilor, pe scena Clubului ARO, o părticică din „Micul Paris”.
Victor Naghi: “Îmi puneţi perne pe scaune! Ce, vreţi să fac bătături până când termină ăla de pe scenă?!”
La cei 88 de ani ai săi, Robert Spanelli a prins aproape treizeci de ani de pensie, dar a şi trudit de tânăr pentru banii primiţi ca sprijin de la stat la bătrâneţe. Inclusiv doamna Spanelli a muncit pentru soţ şi pentru Uzină, ca să-i fie de ajutor în activitatea de preşedinte al Sindicatului Uzinei ARO. Ce am remarcat la aproape toţi interlocutorii serialului nostru este că, în momentul în care sunt întrebaţi cât timp au lucrat la fabrică, toţi iau în calcul şi anii în care, elevi fiind, la Şcoala Profesională – o şcoală bine văzută şi căutată în acele timpuri, din care ieşeai cu un bagaj consistent de cunoştinţe, şi teoretice, şi practice – s-au pregătit în Uzină, cot la cot cu muncitorii cărora le erau daţi în grijă. Aşa se face că vechimea lor, chiar dacă nu şi pe hârtie, în realitate, este mai mare cu cei trei ani în care, deşi încă nişte copii, erau puşi la lucru, pe diverse utilaje, sub supravegherea angajaţilor secţiei respective. Afirmaţia este valabilă şi în cazul lui Robert Spanelli, care, deşi era foarte tânăr când a ajuns la IMS Câmpulung, în anul 1945, avea deja o experienţă frumuşică, acumulată la fabricile bucureştene „Lemetru” şi „Griviţa Roşie”.
Destinul a făcut ca Robert Spanelli să conducă Sindicatul Uzinei în perioada în care a fost dată în folosinţă Casa de Cultură a Sindicatelor – Clubul ARO, în urmă cu exact 40 de ani. „Am muncit şi eu pentru el, fără să mi se dea vreun ban.”, ne-a „ispitit” doamna Spanelli, motivându-şi partenerul căruia îi este alături de aproape şapte decenii să ne dezvăluie povestea naşterii Clubului ARO. „În perioada în care am fost preşedinte de sindicat, Consiliul Central al Sindicatelor ne-a dat bani să facem Clubul ARO. Nu ne-a dat nouă banii, ci Consiliului Orăşenesc. Dar şi cu ăştia am avut noroc, ca şi la materialele de galvanizare. Ne-au dat bani şi m-am dus la Bucureşti, de unde am cumpărat „inventar”: instrumente, costume de dansuri naţionale… Am dat-o pe altă meserie. A mers şi nevasta cu mine. Am luat contrabas, două acordeoane „Welmaiser”, şi acum sunt bune… Îmi ziceau să iau acordeoane „Timiş”, româneşti, armonici. Ce să iei din ălea?! Cântau de două ori cu ele, mai cu seamă că nu erau ale lor. Dar am luat instrumente bune. Am ajuns în Câmpulung şi i-am umplut biroul lui Naghi cu instrumente. Costume am luat pentru fiecare regiune în parte. Am mai cumpărat perdele şi draperii.”, ne-a povestit Robert Spanelli cum s-a pregătit pentru startul activităţii culturale în noul edificiu destinat spectacolelor întreprinse de Sindicatul ARO. „Şi material pentru rochiţele celor de la cor.”, l-a completat doamna Spanelli.
„S-a amenajat o garderobă, acum, este „grajd” acolo! Păcat, că este o sală foarte bine realizată. Eu l-am cunoscut pe arhitect.”, a continuat fostul şef al Sindicatului Uzinei. Proiectul întocmit prevedea undeva, în spate, o sală de dansuri, a cărei aprobare pentru a fi construită n-a fost obţinută. Cum nu s-a dorit a fi amenajată şi anexa respectivă, s-a realizat numai sala de teatru. „Consiliul Central a trimis scaunele de lemn, iar Naghi, când le-a văzut, a strigat: „Băi, încărcaţi-le şi plecaţi cu ele de aici! Îmi puneţi perne pe ele! Ce, vreţi să fac bătături până când termină ăla de pe scenă?!” După aceea, apucă-te să faci echipe, ca să inaugurăm Clubul! Urma să facem treaba asta după ce l-am terminat şi l-am finisat. Cum am făcut proba la Club? Am băgat un meci de box, iar cei care au asistat au aplaudat puternic şi au bătut din picioare, ca să vedem dacă crapă pe undeva.”, a continuat istorisirea lui Robert Spanelli.
Cortina scenei, perdelele şi draperiile au fost cusute de soţia lui Robert Spanelli
De la acesta am aflat şi cum “şi-a muncit” soţia, ca să-l ajute să pună ultimele detalii la punct, înainte de inaugurarea clădirii, în anul 1971. „Îmi iau nevasta şi maşina de cusut, în spinare, şi am mers la club. Erau acolo directorul Victor Naghi şi restul conducerii. Am măsurat geamurile de la intrare, draperiile, toate, şi garderoba, şi scena, unde trebuia să facem cortina. Toate acestea au fost montate de mânuţele ei. Pe scară, se urca băieţeşte şi a făcut treabă. Nu i-au dat un leu sau, cel puţin, s-o cheme şi s-o felicite pentru treaba făcută.”, ne-a povestit, mândru de soţia lui, Robert Spanelli. „Era cald, simţeai nevoia să bei ceva, dar… nimic. O floare sau să-mi spună „mulţumesc”.”, a adăugat doamna Spanelli. Aproape trei săptămâni s-a chinuit soţia naratorului nostru să realizeze toate aceste lucruri de fineţe, care au rămas neschimbate până aproape de zilele noastre. „Am făcut perdelăria, draperiile, cortina de scenă, care era din catifea grena foarte grea.”, şi-a amintit doamna Spanelli. După construcţie, Clubul ARO a fost predat Sindicatului Uzinei, care, de la bun început, a fost însărcinat cu pregătirea evenimentelor destinate câmpulungenilor. Şi s-a început cu festivitatea de inaugurare. „Atunci, Naghi mi-a cerut: „Te ocupi îndeaproape! Unde ai greutăţi, îmi spui mie şi vedem ce facem.” Ce credeţi că s-a întâmplat apoi? A căzut „năpasta” pe noi să organizăm o serbare la deschiderea Clubului. Vine Năstase, secretarul judeţului, să vadă Clubul şi să dăm serbarea de inaugurare. Treceau pe scenă, dintr-o parte în alta, „futbolist”, handbalist, tenismen, teatru, cor cu 120 de persoane. Corul Uzinei ARO a luat locul I pe ţară, la Slănic Moldova. Premiul a fost de 5.000 de lei, erau bani atunci. Am făcut serbarea de inaugurare, nu m-am încurcat nicăieri şi a mers extraordinar de bine.”, ne-a mai dezvăluit câteva din primele momente în care Clubul ARO a vibrat de viaţă pentru câmpulungeni.
Conducerea Madrigalului a apelat la Corul Uzinei, ca să “împrumute” câţiva cântăreţi
„După aceea, am făcut revistă (n.r. spectacol de revistă), „Do Re Mi”, la Brusturet. O revistă frumoasă, cu balet, de-au rămas „trăsniţi”! Îi spunea Năstase directorului teatrului din Piteşti: „Uite, mă, tu nu scoţi o piesă cum trebuie, să înnebunesc Piteştiul cu tine!” Am făcut piesă de teatru, „Tache, Ianche şi Cadâr”. Era activitate, era ceva de speriat, lumea era încântată. În momentul în care nu aveam nimic pregătit aici, organizam concursuri cu corurile.”, ne-a mai relatat acesta. Robert Spanelli ne spunea că a mers la Întreprinderea „Mătasea” Bucureşti, unde a fost ţesut materialul pentru rochiile coristelor. „Le-am făcut cu probă, la „Munca Colectivă”. Iar pentru băieţi am luat tergal negru de la Braşov şi le-am făcut costume, la fel, cu probă. Era o feerie! Ziceai că eşti la operă! Am fost chemaţi urgent la Televiziunea Naţională. Naghi ăsta era cu idei… până nu făceai cum cerea, nu te descurcai cu el. Dirijorul Gomoiu era o „bomboană” de băiat, foarte capabil. A venit Corul Madrigal, când avea formaţia aceea teribilă.”, sunt alte lucruri aflate de la acesta. Se pare că bucureştenii au apelat la conducerea corului câmpulungean, pentru a „împrumuta” câţiva cântăreţi talentaţi, asta ca să vă faceţi o imagine despre cât de bun şi apreciat era ansamblul Uzinei ARO. „Mi-au cerut să le dau câţiva başi, că aveau nevoie. „Cum să vă dau, că omul este însurat, are familie, nu vine în Bucureşti, n-am ce să vă fac.”, le-a răspuns Robert Spanelli. „Domnule, au insistat cei de la Madrigal, mai stai de vorbă cu ei şi daţi-ni-i pe ăştia trei.”, a descris Robert Spanelli entuziasmul care exista în rândurile conducătorilor Uzinei, şi ale Sindicatului, şi ale coriştilor, mai ales în momentul în care au fost invitaţi la Bucureşti, să concerteze la Televiziunea Naţională.
Spectacolele de revistă bucureştene, pe scena Clubului ARO
„Printre „rânduri”, aduceam opereta. Când eram în Bucureşti, mă duceam şi vedeam spectacole frumoase. Şi le şi învăţam melodiile, le învăţam versurile. Am adus aici „My fair lady”, „Contesa Mariţa”, „Contele de Luxemburg”. Le-am adus de toate.”, a povestit Robert Spanelli despre spectacolele tinereţii sale, vizionate la Bucureşti, pe care le-a montat pe scena câmpulungeană, ca să împartă aceleaşi emoţii cu locuitorii oraşului dornici de divertisment la sfârşit de săptămână. Organizatorul spectacolelor a venit la Câmpulung, a inspectat sala Clubului ARO, a văzut că este dotată cu garderobă şi celelalte facilităţi necesare artiştilor, aşa că a adus teatrul de operetă destul de des în oraş. „Se vindea până la ultimul bilet. Ajunsesem de nu mai „scăpam” de ei, pe urmă. Doreau să vină mereu.”, mai spunea fostul preşedinte de sindicat.
Un act, pe scena Clubului ARO, îi aparţinea lui Robert Spanelli, care avea propriul repertoriu inspirat de Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”. „Nu „scăpam” de aplauze. Erau melodiile acestea „bătrâneşti”, de efect, care s-au păstrat până astăzi, sunt nemuritoare.”, mărturisea acesta. „Ce frumoasă era sala asta! Îţi era milă să calci în ea. Toaletele erau curate, noi, cabinele aveau oglinzi pe părţi, ca să se vadă artista când se aranja. Aveam aer condiţionat parfumat. Veneau pufuri de aer parfumat în sală, la acea vreme, era ultramodernă.”, au mai spus soţii Spanelli, completându-şi unul altuia amintirile. „Atât mai aveam şi noi! Cinematograful este închis, iar Casa de Cultură „Tudor Muşatescu” nici gând să fie terminată, că nu le mai dă ministerul bani!”, ne-a arătat Robert Spanelli că, în ciuda vârstei şi a stării de sănătate precare, este la curent cu realitatea câmpulungeană dominată de un pesimism molipsitor, faţă de anii tinereţii sale, când existau dorinţă şi entuziasm de a face ceva pentru oraş.