Am învăţat împreună, Duminica ce a trecut, valoarea aproapelui (Luca 10.25-37). Sau, mai corect, cât valorează aproapele în viziunea lui Dumnezeu. Evanghelia Duminicii care stă să vină, a XXVI-a după Rusalii, ne propune să aprofundăm gândul valorii umane. Dar, de astă dată, ne obligă şi mai mult la o privire lăuntrică. Textul este consemnat ca făcând parte din aceeaşi Evanghelie lucanică, cap. 12. 16-21, dar am să-mi îngădui să vă propun spre lectură şi contextul în care Mântuitorul rosteşte parabola numită, îndeobşte, „Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina” sau „Parabola bogatului necugetat”. Domnul Hristos oferă parabola răspuns unei dileme fraternale.
Din mulţimea ce-l însoţea, şi Domnul tocmai le vorbise despre Purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de oameni şi creaţia Sa (Luca12.1-12), un glas cere Mântuitorului să facă dreptate în împărţirea averii comune cu fratele său. Hristos răspunde că El nu este pus să fie judecător peste gâlcevi omeneşti, atrăgând mulţimii atenţia: „Fiţi atenţi şi păziţi-vă de orice lăcomie, fiindcă, oricât de bogat ar fi cineva, viaţa sa nu stă în avuţiile sale” (Luca 12.15). Apoi, dinaintea figurilor mirate, probabil, ale ascultătorilor, rosteşte parabola care vorbeşte despre bogatul căruia, rodindu-i ţarina, nu-i vine niciun gând de mulţumire ori preamărire adus lui Dumnezeu, dinaintea darului primit de Sus, ci se gândeşte, prea legat de cele de jos, cum să-şi mărească hambarele pentru a adăposti plusul de roadă. Atât doar că sufletul său, pe care-l fericea întru mâncare şi băutură – de parcă sufletul de mâncare, odihnă fizică ori băutură are nevoie, se vădeşte a fi grabnic chemat la judecata morţii. Iar dinaintea acelei judecăţi, rodnicia se cântăreşte în alt fel. Domnul încheie parabola spunând: „Nebunule, chiar în noaptea aceasta îţi va fi luat sufletul. Ale cui vor fi cele pe care le-ai pregătit? Aşa se întâmplă cu cel ce strânge comori, dar nu se îmbogăţeşte înaintea lui Dumnezeu.”(Luca 12.20-21).
De aceea zic că Evanghelia aceasta, iară şi iar, ne cheamă la judecată de sine, la cântăreală adâncă – cum bine spuneau bătrânii. Pentru că Hristos, ca întotdeauna, ne cheamă să ne vedem sufletul şi valoarea lui într-o lume mirată că El, Dumnezeul părtaş purtării noastre de grijă, nu în mijloacele în care credem că valorăm câte ceva ne judecă. Că El nu caută să ne vadă prin prisma valorilor noastre acumulate şi nici prin poziţiile în care aceste valori ne aşează în societatea din care facem parte. Că grija Lui cea mare nu sunt acumulările noastre de ordin material, ci transparenţa sufletului, dată de curăţia lui. Parafrazându-l pe Sfântul Vasile cel Mare, îngăduiţi-mi să vă aduc aminte că deseori, în anii ce au trecut, aţi potrivit atent paşii pe lângă case ori locuri ale câte unui bogat care, după moartea lui, au devenit locuri virane. Ori v-aţi entuziasmat de averile câte unui concitadin care, în timp, s-au vădit a fi hoţii împachetate frumos ori înşelăciuni, nu de puţine ori, chiar ale celor pe care, declarau ei, îi iubeau cel mai tare. Ori v-aţi lăsat furaţi de sclipirea câte unei cariere de vedetă ce apoi, prin sfârşitul ei, v-a lămurit asupra dramelor pe care le purtau în adâncul sufletelor lor. Hristos refuză să admire bogăţiile fade ale lumii.
Averea care ne judecă în ochii lui Dumnezeu este dată de comorile aşezate la temelia sufletului. Sunt virtuţile care te apropie de El, sunt îndeletnicirile în duh ale sufletului. Orice este zidit pe altă temelie decât Hristos, fie paie, fie zigurate din ciment ori fier, sunt supuse pieirii de obşte, pentru că nimic din ce este zidit fără suflet ori împotriva mântuirii sufletului nu poate rezista la nesfârşit. Imaginea Mântuitorului care refuză să fie arbitru averilor noastre, dar se descoperă Judecător sufletelor noastre este cheia Evangheliei acesteia, şi a întregii vestiri nou-testamentare. Monedele forte ale valutei cereşti rămân credinţa, nădejdea şi dragostea (I Cor. 13.13), iar mai mare din toate dragostea. Dar nu aceea legată de averile ori obiectele noastre, de invidiile noastre ascunse-n false virtuţi ori de inconştientele noastre concurări în nebunie – fiecare adăugăm câte ceva nebuniei vecinului pentru a fi mai sus decât el, nu „dragostea” ce rupe căsnicii ori frânge feciorii, nu „dragostea” legată de umilirea aproapelui ori deşirarea unităţii comunităţilor prin partinizarea lor absurdă, ci dragostea care zideşte sufletul pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Dragostea care te face părtaş comuniunii cu El, Stăpânul şi Judecătorul sufletelor.
Desigur că Evanghelia nu este un îndemn la lene. Am lămurit, atunci când am vorbit despre bogatul cel nemilostiv (Luca 16.19-31), cum anume trebuie să privim bogăţia. Cum Evanghelia aceasta nu este îndemn nici la nesocotirea celor care, prin minte şi muncă cinstită, ne-au angajat în lucrarea lor pentru a spori averea lor, dar şi pentru ca noi, la rândul nostru, să prosperăm lângă ei. Dacă astăzi oraşele României sunt bântuite de şomaj, ca de o nălucă lacomă şi umilitoare, dacă ne-am pierdut liniştea dinaintea galantarelor lumii, aceasta nu se întâmplă, pentru că avem bogaţi şi săraci, ci pentru că avem îmbogăţiţi din sărăcirea semenilor lor, avem şarlatani erijaţi în finanţişti şi hoţi cu ifose de mari economişti, avem o ţară zdrobită de incompetenţe flagrante şi ridată de nesomnul celor cuminţi. Nădejdea ridicării noastre, ca persoane şi popor, nu poate veni din mărirea hambarelor şi umplerea lor cu valorile absurdismului lumesc, ci din umplerea inimilor noastre cu milă şi dragoste, cu fraternală compătimire şi grijă pentru fiecare suflet ce ne cere ajutorul. Boabele grâului ce ne înveşniceşte în Hristos sunt lacrimile prin care însoţim drama aproapelui, prin care ne facem copărtaşi purtării Sale de grijă. Prin Înviere, Hristos a mărit hambarele Cerului, aşteptând întoarcerea sufletelor spre Cer. Să nu-L dezamăgim. Contrar bogatului din Evanghelia aceasta, şi a multora din viaţa noastră de zi cu zi, El a plătit cu Sângele Său, în coasta Golgotei, rodirea noastră pentru Împărăţie. Postul Crăciunului poate fi o cale prin care să regândim, atent, asupra Tainei Dumnezeului ce S-a făcut Aproapele nostru pentru ca niciodată să nu ne mai aflăm departe de mântuire… Pentru a învăţa să răspundem corect la întrebarea: „Ale cui vor fi cele pe care le-ai pregătit?”. Ale Mântuitorului, nădăjduim să fie.
Pr. Constantin Necula, Sibiu