Datorită Uzinei ARO, aveau de lucru angajaţii de la aproximativ o sută de întreprinderi din întreaga ţară, pentru că societatea câmpulungeană nu avea capacitatea şi nici specializarea de a produce anumite componente ale maşinii. Cât timp a lucrat la Pregătirea fabricaţiei, la Asimilări externe, Toma Neaga, naratorul acestui episod al serialului nostru, a făcut parte dintr-o grupă trimisă în delegaţii, pentru stabilirea contactelor cu diferiţi colaboratori, în vederea fabricării anumitor repere pentru ARO, care nu se puteau executa la Câmpulung. În acest fel, delegaţii Uzinei duceau de lucru la diferite întreprinderi din ţară, asta pe lângă faptul că ARO asigura pâinea salariaţilor atelierelor din diferite părţi ale Muscelului, care produceau tot pentru fabrică.
Deşi copil, a fost de neclintit în decizia de a deveni strungar
Toma Neaga s-a născut în comuna Malu cu Flori – Dâmboviţa, care, în acea vreme, aparţinea judeţului Muscel. Pentru a ne descrie cum s-a înfiripat legătura sa cu ARO, şi-a amintit îndemnul primit de la un angajat al Uzinei, pe când interlocutorul nostru avea 13 ani. „La o nuntă m-am întâlnit cu un domn foarte bine îmbrăcat şi foarte aranjat, care se numea Gheorghe Nicolescu. Era din sat, dar eu nu-l văzusem până atunci. A venit la mine şi m-a întrebat: „Tu ce vrei să faci după ce termini şcoala?” „O s-o ajut pe mama”, i-am răspuns, fiindcă am fost orfan de la trei ani şi jumătate şi am fost crescut de mamă. „Vino cu mine la Uzină, ca să te fac strungar.”, mi-a spus. Timpul a trecut şi mi-a rămas în memorie meseria de strungar. Din sat, din 11 copii, am plecat numai trei, doi la liceu şi eu, la Şcoala Profesională, care, atunci, era considerată o şcoală bună, bănoasă. Statul îţi asigura toate condiţiile, de la ciorapi, până la batistă, haine, tot.”, şi-a început relatarea Toma Neaga.
A susţinut examenul de admitere la Şcoala Profesională IMS, în anul 1956. Candidaţii au fost zece pe un loc. „Nu-mi închipuiam că o să ajung să reuşesc. Era absurd să cred că voi avea succes.”, ne-a mărturisit acesta. După examen, a revenit acasă şi i-a spus mamei că n-a trecut de vizita medicală. Mama şi-a consolat fiul că îi va fi de ajutor în gospodărie. La târgul din satul Lăicăi, ţinut pe 8 septembrie, Toma Neaga s-a întâlnit cu un băiat mai mare decât el, care era deja la IMS. „Ţi-ai făcut valiza?”, l-a întrebat elevul. „Lasă-mă în pace cu valiza ta! N-ai văzut ce puhoi era acolo?!”, i-a răspuns celălalt, care, în tot acest timp, s-a îndoit de reuşita sa. Însă colegul mai mare l-a anunţat că a fost admis. „Acasă, mamei nu i-am spus nimic, doar că merg să-mi iau actele de la Câmpulung. De la Malu cu Flori, până aici, am venit pe jos, pe Văleni, Măţău, Câmpulung. Nu erau maşini şi nu erau nici bani. Când am ajuns la şcoală, la IMS, m-am văzut reuşit. Nu ştiam în ce direcţie s-o apuc. Mamei îi spusesem că n-am intrat, ea îşi făcuse planuri, n-aveam pe nimeni aici, dar, totuşi, mi-am zis că mă duc la şcoală. Scap de munca de la ţară.”, a continuat acesta.
Elevii trebuia repartizaţi pe meserii. Toma Neaga s-a prezentat în faţa directorului şcolii, Eugen Moarcăs, a profesoarei Şerban, de asemenea, director, şi a unei comisii formate din ingineri şi maiştri. I s-a recomandat meseria de frezor, însă adolescentul părea de neclintit în decizia sa de a deveni strungar. „Frezorul stă la o masă, pe scaun, şi dă de-o manetă, nu munceşte mult.”, s-au străduit să-i explice profesorii şcolii, dar tânărul a hotărât: strungar. „Atunci, directoarea m-a întrebat: „Dar tu ştii ce înseamnă strung?” „Nu ştiu, dar eu strungar mă fac.” Văzându-l atât de determinat să înveţe această meserie, comisia a acceptat ca elevul să meargă la o clasă de Strungărie.
Astfel, Toma Neaga a avut prilejul de a intra în Uzină, prin Atelierul-şcoală, în care, ulterior, a funcţionat dispensarul, apoi administraţia societăţii. „Era o baracă de lemn, în care erau 30 de menghine. Ne-au luat în primire Ion Bucur şi Nicolae Găbudeanu, maiştri ai Grupului Şcolar. Am învăţat primele noţiuni de a prelucra metal cu pila. N-aveam voie să folosim polizor, maşini-unelte, decât pila. Totul se făcea din pilă. Patentul se făcea din pilă, îl trasai şi-l prelucrai cu pila.”, a mai povestit Toma Neaga. Aşa a ajuns să-şi îndeplinească perioada de ucenicie în Sculărie, pentru început, chiar la muncitorul care i-a recomandat să ajungă strungar.
Întreaga Uzină era concentrată în clădirea de la Poarta 2
În anul 1959, a absolvit Şcoala Profesională. Pe 1 august, acel an, el şi colegii săi au fost chemaţi la Uzină, ca să fie angajaţi, fiindcă era nevoie de forţă de muncă. „Am ajuns tot la Sculărie, care, pentru mine, a fost o şcoală a vieţii, o şcoală de pătruns în viaţă, efectiv. Am nimerit la o brigadă de strungari condusă de Ion Roşeanu. Aici am fost stimulaţi, fiind brigadă fruntaşă de strungari pe Uzină. Am fost daţi pe la „Secera şi Ciocanul”, căci, atunci, era la modă. Am lucrat un an, fără să mai urmăresc altceva, decât munca.”, a adăugat Toma Neaga. După un an, a fost îndrumat să susţină examenul la liceu, la seral. Iniţial, şi-a zis că nu e nevoie, fiind prea tânăr şi, în plus, abia terminase Şcoala Profesională. Însă, superiorii săi de la Uzină n-au înţeles nevoia acestuia de distracţie – căci era, totuşi, la o vârstă fragedă – şi au insistat ca proaspătul angajat să urmeze cursurile liceale. În 1960, a fost admis la Liceul „Dinicu Golescu”, pe care l-a absolvit patru ani mai târziu, în paralel cu serviciul la Uzină. Două săptămâni, intra în tură după-amiază, iar, o săptămână, lucra de dimineaţă. Când era schimbul II, mergea la şcoală dimineaţa. „A fost puţin cam greu, pentru că veneam de la şcoală şi plecam la serviciu. Iar dimineaţa, după ce ieşeam de la lucru, mă apucam să învăţ ceva, ca să nu mă duc la şcoală nepregătit.”, spunea acesta.
În anii de început ai activităţii sale la IMS Câmpulung, cum se numea fabrica în momentul în care a ajuns acolo, ca elev practicant, apoi ca angajat, pe locul unde s-a construit platforma industrială, „tabloul” era unul destul de modest. „Când am intrat prima dată, în anul 1956, pe poarta Uzinei, ca elev, de la actuala Poartă 1, pe stânga, sus, erau numai barăci de lemn: erau Atelierul-şcoală, un depozit de materiale, Mecanicul Şef şi cam atât. Iar Uzina era lângă Poarta 2, în prezent, o singură hală, un mono-bloc, în care funcţionau Sculăria, Mecanicul Şef, Uzinajul, Roţile dinţate, Tratamentele. Toată Uzina era concentrată acolo.”, şi-a amintit Toma Neaga. Tot atunci, erau în construcţie Hala de Motor (vechi) şi Forja, care, în prezent, a dispărut.
„Directorul Naghi ne mobiliza săptămânal, să mergem să săpăm şanţuri, să mărim Uzina, ca să aibă copiii noştri unde lucra. Era o mândrie să te duci să sapi, gândindu-te că vei ajunge la o vârstă… şi vei pleca, dar copiii vor avea unde lucra.”, relata interlocutorul nostru. Astfel, s-a realizat fabrica, la margine de Câmpulung. „Am pornit cu Uzina şi am plecat din Uzină, la sfârşitul ei, în 2003, când intrase deja în declin.”, a punctat acesta. Toma Neaga a lucrat şi ca tehnolog de secţie la Sculărie, pregătind lucrările pentru a fi executate sau oferind asistenţă tehnică celor care aveau nevoie.
“ARO dădea de muncă la foarte mulţi, inclusiv IAP-ului”
Pe lângă munca la Uzină, Toma Neaga a avut şi activitate politică, fiind secretar pe probleme de propagandă la Comitetul Orăşenesc UTC, începând cu luna aprilie a anului 1967. „În octombrie, am plecat la cursul de pregătire politică la Academia „Ştefan Gheorghiu”, până în martie 1968, când „s-a scuturat pomul” (s-a restructurat activul de partid şi de UTC). Am fost trimişi de Academie să mergem în teritoriu. M-am gândit că n-am nicio şansă să mă plasez pe un post onorabil şi, în momentul în care au fost restructuraţi cei de la oraş, din zonă, şi mergeau la Uzină, la directorul Naghi, să fie încadraţi, m-am strecurat şi eu. M-am dus şi m-am angajat. La vreo lună, am fost chemat la Comitetul Judeţean de partid. Mi s-au oferit posturi la Măţău, la Bughea, la Rucăr, dar am zis „nu”. Secretarul de atunci, pe probleme organizatorice, Constantin Zamfir, îmi zice: „O să te trimit în producţie, tovarăşule!” „Nu vă supăraţi, dar eu sunt angajat.”, i-am răspuns. „Cum, cine te-a angajat?”, a sărit. „Uzina. Eu acolo m-am născut şi acolo mor.”, i-am zis.”
În anul 1968, Toma Neaga a fost recomandat să urmeze Şcoala Tehnică de Maiştri, în paralel cu serviciul. Directorul Victor Naghi îi spunea că, dacă vrea să ajungă un bun maistru, trebuie să lucreze în producţie. Atunci, timp de doi ani, Toma Neaga a trecut din nou la strung, până în anul 1970. Tot atunci, a terminat cursurile Şcolii Tehnice de Maiştri şi a fost promovat în funcţia de tehnician la Pregătirea fabricaţiei. Aici, a figurat pe post de tehnician Asimilări externe. „Reperele pentru ARO le-am asimilat în ţară, eram o grupă de cinci oameni, care mergeau în toată ţara şi duceau de lucru la diferite întreprinderi. Uzina ARO nu avea capacitatea şi nici specialitatea să facă orice: aparatură electronică, aparatură de bord, masă plastică, turnătorie de metale feroase şi neferoase şi multe altele, pe care am căutat să le asimilăm în ţară.”, relata Toma Neaga. ARO avea aproximativ 100 de întreprinderi colaboratoare. „Pornind de la UAMT Oradea, UNIO Satu Mare, Progresul Brăila, Rulmentul Alexandria, Rulmentul Braşov, Rulmentul Bârlad, excluzând tot ceea ce era în jurul Câmpulungului, lucrau pentru ARO, la diferite ateliere şi întreprinderi mari. Braşov, Săcele, Târgovişte, Piteşti, Colibaşi lucrau pentru noi. ARO dădea de muncă la foarte mulţi oameni, inclusiv IAP-ului, care nu începuse încă producţia de autoturisme.”, mai spunea naratorul acestui episod „Din Istoria ARO Câmpulung”.
Primul ARO 240 a sfârşit într-un accident
El ne-a povestit o întâmplare pozitivă pentru Uzina câmpulungeană, petrecută la Oradea, pe când se afla în timpul unei delegaţii. „Dimineaţa, când am coborât din hotel, era puzderie de lume pe lângă maşină. Ne-am speriat. Ne-am zis: „Gata, ne-au spart maşina, este praf făcută!” Eram cu un băiat, Gheorghe Pană, din Voineşti, care a zis: „Ce ne facem dacă ne-au spart-o ăştia? Este prima maşină făcută (ARO 240), pe care o testam, ca să vedem fiabilitatea, comportarea în exploatare. Mergeam cu ea în toată ţara, pe drum cu zăpadă, cu gheaţă, pe oriunde, numai ca să vedem cum se comportă. Ne era frică să ne apropiem. Nu ştiam ce s-a întâmplat. Am auzit atunci o expresie la un cetăţean orădean: „Nu este românească asta! Este maşină americană! Românii nu sunt în stare să facă un şurub singuri, darămite o maşină!” Atunci, am intervenit noi şi ne-am dat seama că ei îl vizionau ca pe un autoturism nou apărut pe piaţă. „Nu, sunt făcute la ARO, le-am spus. Iar dumneavoastră (n.r. cei de la Oradea) colaboraţi, de la piese turnate la UAMT, la încuietori făcute tot de UAMT, la piese turnate la “Înfrăţirea” Oradea şi multe altele.” Totuşi, acestora nu le venea să creadă că s-a făcut aşa ceva în România. Aceea a fost prima maşină, care tot cu noi „a murit”.”, a povestit Toma Neaga.
De la el am aflat şi istorisirea despre sfârşitul acelui autoturism, care stârnise uimirea orădenilor. „S-a întâmplat într-un accident, în 1974, spre Braşov. Am fost vreo cinci inşi în maşină. Se dăduse cu smoală pe asfalt, ca să pună griblură, şi am intrat în derapaj. S-a rupt prelata, ne-a „eliminat” pe toţi, numai şoferul s-a întors cu… a avut noroc că nu i-a venit parapetul pe cap. Dar maşina s-a făcut praf. Aceea a fost „moartea” ei.” Ocupanţii autoturismului au scăpat teferi, datorită faptului că prelata s-a rupt şi, astfel, au fost aruncaţi din vehicul.
Când, în ţară, se auzea numele ARO, se ştia: acolo se fac maşini. „Şi acum, când sunt plecat prin excursii, mă mai întreabă lumea unde am lucrat şi, când aude de ARO, vrea să ştie dacă mai este ceva acolo. „Nu mai este nimic.”, le spun eu.” La Pregătirea fabricaţiei, Toma Neaga a rămas până în anul 1979. Atunci, simţind nevoia să câştige un salariu mai bun, a făcut propunerea conducerii Uzinei să treacă pe un post de maistru. L-a primit, la Sculărie, unde avea o formaţie de 40 de oameni, pe care îi coordona, ca să facă SDV-uri pentru producţia Uzinei. În luna martie a anului 1982, i s-a solicitat să preia funcţia de preşedinte al Sindicatului Uzinei. 