În luna martie a anului 1982, lui Toma Neaga i s-a propus să preia funcţia de preşedinte al Sindicatului Uzinei ARO. „I-am întrebat pe cei care m-au nominalizat cine mai merge pentru funcţia respectivă. Erau cinci oameni desemnaţi şi… ca să mă trezesc în 48 de ore preşedinte de sindicat la ARO! Mi-era şi frică să intru în sediu.”, şi-a amintit interlocutorul nostru. Sediul Sindicatului era în clădirea rămasă în picioare, corpul administrativ, care reunea întreaga conducere a Uzinei şi serviciile centralizate într-un imobil, cu excepţia contabilităţii, aflată în construcţia veche de la Poarta 2. Toma Neaga a parcurs activitatea de preşedinte de sindicat până în 1990.
N-a vrut să semneze decizia de a se mai lucra în schimburile II şi III duminica
După Revoluţie, şi-a dat demisia şi s-a angajat la ARO, fiindcă a fost salariatul Consiliului Judeţean în intervalul 1982-1990. Sindicatul era o organizaţie separată. „Am făcut câteva gafe în activitatea mea. Când organul de partid critica sindicatul, eu am zis: „Sindicatul va fi cât va fi Uzina.” Am fost chemat la Comitetul de partid şi întrebat ce vreau să spun. „Sindicatul nu va dispărea cât sunt salariaţi.”, am răspuns. Am mai făcut încă o gafă, prin ’87. Am stabilit cu directorul tehnic şi cu secretarul de partid ca să nu lucrăm duminica schimburile II şi III. Fiind maistru la Sculărie, lucram schimburile II şi III, fiindcă aşa stăteau lucrurile. Am zis că nu sunt de acord şi că trebuie să schimbăm turele. Omul venea obosit, sâmbătă noaptea sau duminică noaptea, fie de la un chef, fie din altă parte, şi-l protejam, că n-aveam ce să-i fac. Decât să rişte vreun accident, mai bine îl lăsam să doarmă. Ştiam eu de el şi-l trezeam la timpul potrivit. Am mers în Aula facultăţii, cu tot activul politic şi administrativ al Uzinei, să ni se comunice programul. S-a luat o întorsătură radicală, pentru că secretarul de partid a zis că nu modificăm turele şi vom lucra schimburile I, II şi III.”, a povestit Toma Neaga.
În acel moment, a ridicat mâna şi a anunţat că el nu semnează decizia. Secretarul de partid nu avea o asemenea atribuţie, care revenea doar directorului şi preşedintelui Sindicatului. În sală s-a produs rumoare, iar secretarul de partid a cuvântat: „Da, tovarăşul Neaga ţine cu oamenii muncii.” „N-a durat decât un sfert de oră şi au început să sune telefoanele. De la oraş, era tovarăşul Boambeş, de la judeţ, tovarăşa Buzatu… Ce fac eu acolo? Am înnebunit? Şi mi s-au transmis nişte expresii mai mult decât dure. Eu mi-am zis: „Nu-i nimic, mă duc în producţie. N-o să mor preşedinte de sindicat.” „Da, dar ne-ai pus într-o postură dificilă.”, mi s-a spus. „Nu, ei m-au pus într-o postură dificilă, pentru că eu am anunţat, prin preşedinţii de sindicat, în secţii, un lucru, iar ei, în Aula facultăţii, s-au dat peste cap.” Mă aşteptam la schimbare imediat, mă apucasem să-mi fac bagajele, dar nu s-a întâmplat nimic. Poziţia mea am justificat-o tuturor, insistând că un forjor nu poate să lucreze două săptămâni schimbul III. Dacă se îmbolnăveşte, mă întrebaţi pe mine: „De ce, Neaga, s-a îmbolnăvit forjorul? De ce presatorul şi-a apucat degetele?” Pentru că a lucrat prea mult schimbul III. Le-am închis gura într-un fel.”, a continuat el. La două săptămâni distanţă de acest eveniment, primul secretar l-a întrebat pe Toma Neaga dacă cumva este contra partidului. La care acesta din urmă i-a cerut să nu amestece lucrurile. El i-a povestit cum s-au pus de acord înaintea şedinţei şi cum în sală s-au transmis alte idei decât cele asupra cărora conveniseră, pe care, evident, preşedintele de sindicat le-a respins.
După Revoluţie, a făcut, la cerere, transferul în interes de serviciu, de la Sindicat, la ARO, la Pregătirea fabricaţiei, unde a reluat colaborările cu peste 30 de întreprinderi, în vederea asimilării reperelor pentru producţia internă de automobile.
Naghi controla noaptea secţiile şi-i găsea pe cei care dormeau
Toma Neaga i-a prins pe toţi directorii de la Victor Naghi, până la sfârşitul lui ARO. „La vremea preluării Uzinei, Victor Naghi era tânăr, era puternic, era un bun organizator. Pe când eram strungar, deci, intrasem în producţie, lucram schimbul III. El, de obicei, noaptea, venea la ora 03.30-04.00 şi controla Uzina, ca să vadă care este situaţia, cum lucrează. Un coleg de-al meu s-a dus într-un colţ, ca să doarmă o jumătate de oră. „Dacă vine Naghi, să mă scoli.”, mi-a cerut acesta. Cinstit să fiu, am uitat. Eu eram cu spatele către uşă, când a apărut Naghi, s-a dus la el, l-a găsit dormind şi i-a scris un bilet: „Este ora 05.00, somn uşor. Naghi.”
Cel găsit dormind era fiul directorului Grupului Şcolar Industrial Construcţii de Maşini. Acesta s-a trezit şi a început să se lamenteze: „Ce mi-ai făcut! Mă omoară tata în bătaie! M-a prins Naghi dormind!” Numai că Victor Naghi nu s-a dus să-i spună directorului şcolii păţania fiului. „Într-o altă noapte, tot aşa, vine pe la ora 03.00. Tratamentul de sub Sculărie nu lucra schimbul III. Un cetăţean s-a urcat pe cuptor şi a adormit. A venit Naghi şi, culmea, l-a văzut. „Scoală-te, mă, că vine Naghi!”, i s-a spus, dar el n-a crezut: „Dă-l încolo pe Naghi, că n-are timp să vină la mine!”„Scoală-te, mă, că e Naghi lângă tine!” Când a auzit, a fugit, de n-a mai avut timp să-l vadă. Dimineaţa, era şedinţă, operativa de producţie. Directorul Frântu a spus atunci: „Tovarăşul director, nu mai veniţi doar dumneavoastră, haideţi să facem prin rotaţie.” „Măi, Victore, dacă pe mine m-a înjurat, pe tine te bate, că tu eşti mai mic decât mine.”, a răspuns Naghi.”, este o altă istorisire de demult a lui Toma Neaga.
Victor Naghi obişnuia să intre în Uzină, pe jos, pe la Poarta 4. Toma Neaga îşi aminteşte că, în acele timpuri, angajaţii n-aveau voie să poarte părul mare. Poate, o frizură care nu respecta stricteţea impusă de conducerea vremii era permisă numai fruntaşilor fabricii. Într-o zi, directorul s-a luat de un salariat care avea părul lung. „Uite 25 de lei, ca să te tunzi!”, i-a zis Naghi, la care „pletosul” a replicat: „Nu, tovarăşul director, cu banii ăştia luaţi-vă şapcă, deoarece cu şapca asta vă ştiu de când aţi venit în Uzină!”. Atunci, Naghi l-a înjurat, dar i-a dat dreptate. Şapca aceea o avea de când venise la IMS Câmpulung.”, este un alt episod relatat de Toma Neaga.
“Pe Ceauşescu, atunci când venea în vizită, îl lua de braţ”
„A fost un bun gospodar. Mie îmi pare rău că n-a primit un titlu de onoare în Câmpulung… o stradă, să fie „Cetăţean de Onoare”, pentru că acest oraş s-a dezvoltat datorită acestui om. Avea trecere oriunde, până la nivel central. Pe Ceauşescu, atunci când venea în vizită în Uzină, îl lua de braţ şi-i spunea: „Vreau să fac aici aşa, vreau să fac acolo aşa.” Iar Ceauşescu îi răspundea: „Naghi, să faci! Vreau să văd!” Am avut ocazia să dau mâna cu Ceauşescu, în ’87. Nu ştiu cum gândesc oamenii acum, dar istoria va scoate în evidenţă. Un om foarte de treabă, a dat mâna cu toţi, a stat de vorbă cu noi, nu era stresul: „Aoleu, a venit Ceauşescu şi ne omoară!” Nu, n-a fost niciodată aşa.”, a mai spus acesta.
Tot ca o dovadă a dezvoltării Uzinei a fost construcţia Clubului ARO, la iniţiativa lui Victor Naghi, care, înainte de acest moment, i-a adus pe locuitorii Câmpulungului în lumea civilizată, dând comandă să se realizeze releul de pe Măţău. „A adus primul televizor în Câmpulung, în 1957. L-a chemat pe un oarecare Ceauşescu, ministru la Poşte şi Telecomunicaţii, care era din Malu cu Flori. Respectivul a venit ca să-i dea Naghi, se pare, o maşină. Naghi i-a spus: „Îţi dau, dar îmi faci releul. Câmpulungenii n-au televizoare.” Celălalt i-a cerut lui Naghi să se găsească locul, căci, cu banii pe care îi avea, era dispus să-l ajute la construcţia releului. Naghi l-a trimis pe inginerul Ologu, care, la Măţău, a găsit poziţia cea mai bună pentru ridicarea releului.”, a continuat naratorul nostru. Tot de la el am aflat şi alte planuri pe care le avea Victor Naghi pentru zona noastră: „Voia să facă o alee de la Uzină, până la Voina, pe marginea râului. El l-am auzit când a spus: „Vreau să fac alee, să bag nişte maşini decapotabile şi să vă plimbaţi până la Voina şi înapoi. Mergeţi, beţi o bere, cu prietena, şi veniţi înapoi, la muncă, să facem treabă la Uzină.” N-a mai reuşit, pentru că, în 1982, a fost „detronat” şi adus Giuvelcă.”
Primarul, împreună cu preşedinţii de sindicat de la întreprinderi, se ocupa ca toată lumea să aibă de muncă
Sindicatul se ocupa de toţi „oamenii muncii”, indiferent de gândirea fiecăruia. Au fost şi angajaţi care refuzau să achite cotizaţia, cu care preşedintele Sindicatului discuta, ca să afle motivul. „Ziceau că ei nu recunosc Sindicatul. Nu le-am făcut nimic, că n-aveam ce. Nu puteai să-ţi permiţi să-i dai afară din Uzină, pentru că nu voiau să facă politică. Trebuia să ai grijă de ei şi să-i îndrumi.”, mărturisea Toma Neaga. El ne-a dat un exemplu, după scandalul din ’87, de la Braşov – greva angajaţilor de la „Steagul Roşu” – când au fost „deportaţi” câţiva muncitori la Câmpulung. ARO i-a preluat, iar Sindicatul, prin preşedintele său, s-a asigurat ca aceştia să aibă toate condiţiile, ca să nu mai poată reclama că trăiesc rău. Au primit camere la căminul de nefamilişti, masă la cantină şi s-au integrat în producţie.
Revenind la atribuţiile Sindicatului, acesta se ocupa de tot, de la asigurarea condiţiilor de muncă, până la situaţia familială. Toma Neaga ne povestea că avea, practic, o evidenţă a salariaţilor cu greutăţi în familie, fiind la curent cu secretele celor care veneau şi îi povesteau prin ce trec acasă. „Nu le-am divulgat niciodată, pentru că omul venea să se descarce la noi. Dacă avea o situaţie în care puteam să-l ajutăm, de exemplu, cu angajarea vreunuia dintre copii, ca să nu mai plece de acasă, ne duceam la directorul general, ca să rezolvăm problema. În fiecare joi, aveam audienţe la Primărie. Primul secretar şi, totodată, primarul oraşului primea lumea în audienţă şi ne chema şi pe noi, preşedinţii de sindicat de la marile întreprinderi.”, este un alt exemplu de implicare a Sindicatului Uzinei, în relaţia cu Primăria, pentru rezolvarea cazurilor care nu aveau un loc de muncă. Primarul, practic, le impunea preşedinţilor de sindicate să se ocupe de situaţiile-problemă, în sensul de a-i duce personal pe cei fără serviciu la directorul general al fabricii şi de a le găsi ceva de lucru. „Mă duceam la tovarăşul Giuvelcă şi-i spuneam că, mâine, trebuie să vină doi băieţi la fabrică, pe care trebuie să-i băgăm undeva. Şi le găseam de lucru. Unii s-au integrat, au plecat şi la facultate şi au devenit oameni ca lumea.”
O altă sarcină a Sindicatului era ca, în fiecare duminică, să organizeze activităţi culturale. ARO avea cor, cu aproape 100 de componenţi, avea brigăzi artistice la nivel de Uzină şi la nivelul fiecărei secţii, şi o formaţie de dansuri folclorice, care a colindat Europa (Olanda, Belgia, Franţa, Germania, Austria, Polonia). Împreună cu acest ansamblu, Toma Neaga a fost, în anul 1982, în Olanda, şi, în 1987, în Germania Federală.
>