- Marama purtată de Elena Marin la deschiderea expoziției de costume populare a rezistat de-a lungul a două sute de ani
După Ionuț Fintoiu, Andreea Izabela Ion și Maria Mirela Mitroiu, ale căror exponate de port popular au fost găzduite temporar de Secția de Etnografie și Artă Populară Câmpulung, soții Elena și Ionel Marin, din Lerești, sunt invitații muzeografului șef Sanda Safta cu cele mai frumoase costume adunate în decursul a mai bine de patru decenii, de când datează preocupările lor de colecționari. Încăperile frumosului conac câmpulungean, transformate în săli expoziționale, în care arta etnografică a zonei este bogat reprezentată, au fost înnobilate de piese spectaculoase, cu o vechime remarcabilă, care coboară în trecut chiar până la două secole distanță de prezent. Grija cu care au fost păstrate nu trădează vârsta straielor care au străbătut veacul neatinse de vreun cusur.
În anul 2016, cu ocazia Festivalului „Covrigul cu ou”, pe care îl organizează de 18 ani, soții Marin au inaugurat un muzeu personal în incinta Ateneului „Sarmiza Bilcescu Alimăneștianu”, din satul Voinești. În cele patru încăperi puse la dispoziție de Primăria Lerești, familia pasionată de tradițiile românilor a expus cam tot ce se găsea într-o gospodărie țărănească. Același lucru vor să-l facă și la Câmpulung. O să preluăm în deschiderea articolului dorința Elenei Marin de a deschide în Câmpulungul său natal un spațiu expozițional. „Transmit Primăriei Câmpulung că am piese pentru încă un muzeu. Doamna primar mi-a spus că-mi dă o sală și, dacă cineva se va interesa, aș vrea o sală de clasă la una dintre școlile dezafectate, pentru că o pot amenaja, în vederea vizitării. Primăria Lerești ne-a ajutat și ne ajută foarte mult. Au și dânșii o cheie și pot asigura accesul în muzeu, la fel și noi.”, este dorința doamnei Elena, născută la Valea Româneștilor.
- Sanda Safta și invitații săi au pregătit pentru vizitatori a patra ediție a „Colecției de acasă”
Aflată în postura de gazdă a evenimentului de deschidere a expoziției, Sanda Safta a mărturisit publicului bucuria organizării celei de-a patra ediții a „Colecției de acasă”, grație generozității unor colecționari particulari de a încredința cele mai valoroase piese de port popular muzeului câmpulungean, pe durata a două-trei luni, cât durează o astfel de expoziție. „În zona rurală a României există foarte multe comori puțin cunoscute, puțin mediatizate, rar vizitate. Una dintre misiunile muzeului din Câmpulung este de a colecta, a inventaria și expune patrimoniul cultural al întregii zone etnografice Muscel, fapt demonstrat prin acest demers de continuare a tradițiilor noastre. Ceea ce o să admirați – eu nu le mai numesc piese, ci capodopere – este lucrat de bunica, de străbunica, la lampa cu gaz, cu migală, cu artă și cu pasiune. În anii anteriori, ne-au onorat cu prezența și alți colecționari privați: Ionuț Fintoiu, Andreea Izabela Ion și Mirela Mitroiu. Ca păstrători ai acestor tradiții, muzeul a organizat, de-a lungul anilor, și alte expoziții tematice legate de portul popular și nu numai.”, afirma Sanda Safta, amintind colaborările cu instituții muzeale din țară precum Muzeul Cetății Făgărașului, Muzeul „Teohari Antonescu”, din Giurgiu, Muzeul Pomiculturii și Viticulturii Golești și Muzeul de Etnografie din Piatra Neamț. „Toate aceste expoziții temporare dedicate publicului câmpulungean au avut ca scop de a valorifica patrimoniul cultural românesc, prin motive, cromatică și tehnicile de lucru.”, a adăugat Sanda Safta.
Elena și Ionel Marin, foarte cunoscuți în comunitatea lereșteană, și-au mai prezentat, și cu alte ocazii, costumele moștenite și achiziționate, atât în țară, cât și în străinătate. Acum câțiva ani, au expus în Turcia. Datorită plăcerii de a aduna mărturii ale vieții omului de odinioară, soții Marin au deschis, în urmă cu zece ani, un mic muzeu în incinta Ateneului „Sarmiza Bilcescu Alimăneștianu”, deținând aproximativ 400 de exponate, în mare, specifice gospodăriei țărănești. Casa „Alexandra Mihaela”, dedicată nepoatei lor, reflectă preocupările celor doi câmpulungeni stabiliți la Lerești de a colecționa nu numai articole de vestimentație, ci și țesături de interior, obiecte din lemn și ceramică.
- O familie unită de pasiunea de a salva bunuri din casa săteanului de odinioară
„Nimic nu se face de unul singur. Când zic „eu” înseamnă „noi”, pentru că amândoi am colecționat și a trebuit să fim de acord unul cu altul. Munca noastră se vede aici. Fiecare piesă are istoria ei și majoritatea sunt vechi. Avem acasă și separate, care nu compun un costum întreg, dar valoarea lor constă în vechimea lor. Suntem mulțumiți că le putem arăta tuturor. Suntem niște colecționari cu vechime, pasionați de frumusețe.”, spunea Elena Marin.
Ionel Marin, partenerul său de viață de peste 50 de ani, recunoștea că plăcerea de a salva bunuri de odinioară a fost una dintre calitățile care a dat sens și trăinicie preocupărilor de familie. „Amândurora ne-a plăcut ținuta populară. Portul muscelean este port național declarat chiar de către Regina Maria. La Paris, s-a prezentat în costumul nostru muscelean și a spus aceste cuvinte: „Sunt îmbrăcată în costumul meu național”, adică cel muscelean. Ne putem mândri cu faptul că portul muscelean este, după mine, cel mai frumos din țară. Talentul celor care au conceput aceste costume și, mai ales, sârguința și insistența de a ieși ceva valoros din mâna lor, cusute printre picături, după muncă, la lampă, când toți ai casei dormeau… După ce își terminau toate treburile, femeile începeau să coasă pentru diferite evenimente și pentru membrii familiei și nu numai costume populare, ci și celelalte lucruri necesare în gospodărie. Avem foarte multe obiecte care se foloseau în gospodăria noastră tradițională. Având și un sâmbure de patriotism, am considerat întotdeauna că, valorificând lucrurile vechi, care ne-au reprezentat, și putând să le arătăm generațiilor care vor urma sunt un imbold pentru a ne continua activitatea. De mai bine de 40 de ani, noi facem această colectare și păstrare, plus întreținerea, care este o muncă. Numai cei care nu au întreținut un lucru vechi nu-și dau seama ce înseamnă. Ele au fost în familie, transmise din generație în generație și o parte dintre ele au peste 150 de ani.”, a relatat Ionel Marin.
- Doamna Elena a îmbrăcat, la căsătoria civilă, fota străbunicii
Marama purtată la eveniment de doamna Elena are 200 de ani. Și nu este singura piesă care a rezistat două secole. „Fota de mireasă, care a fost a străbunicii ei, a purtat-o bunica ei, a purtat-o mama ei și a purtat-o și soția.” Elena a îmbrăcat fota străbunicii tot când s-a măritat, în momentul încheierii căsătoriei civile. Ionel Marin are și el cămașa de ginere a bunicului său, care a murit în 1990, la 97 de ani.
Dintre minunățiile selectate din patrimoniul personal, el a descris o cămașă bărbătească, despre care a precizat că este unicat în zonă. „Poate, unicat în țară, ca model, îmbinarea culorilor și modul de țesătură. Este făcută la punctare, nu e cusută nici în cruciulițe, nici în umplutură, așa cum mulți cunosc stilul acesta de a lucra cheițele. Cheița de îmbinare e diferită față de celelalte îmbinări. O să vi se pară ceva surprinzător. La toate croielile, pe atunci, se folosea bucata întreagă de material. Observați că de sus până jos este aceeași bucată. Știți că atunci nu era metrul, era cotul. Și atât maramele, cât scoți să facă și de lungime, și de lățime… Poate e aici un mic secret: lățimea pânzei de la această cămașă este exact ca a maramei. Este o asemănare de care, după anii 50, nu s-a mai ținut cont, pentru că, pe atunci, femeile aveau foarte mult de lucru și nu stăteau ele ca să ducă un cot și un sfert. Cât era când le urzeau. Tehnica de urzire e total diferită la noi în zonă față de celelalte zone din țară. Eu m-am născut într-o familie de confecționeri de piese de vestimentație, de țesături și de lucruri necesare în gospodărie. Mai bine zis, de meșteri. Bunicul meu, în tâmplărie și bunica mea, apoi surorile tatălui, în a țese. Asta fiind acum 70 de ani.”, povestea Ionel Marin.
Apoi prezentarea acestuia s-a mutat la o altă cămașă cu o cromatică deosebită: lila intens combinat cu fir metalic. „A fost făcută înainte de Primul Război Mondial, în vederea căsătoriei. Este o cămașă care trebuia dată ginerelui. Ginerele a plecat pe front, fata s-a îmbolnăvit și, la întoarcerea tânărului, cămașa a rămas la o nepoată. Am intrat în posesia ei din întâmplare. Mi-au plăcut modelul, cusătura, nu vorbesc despre culoare, că așa culoare nu se prea folosește. Vă dați seama câtă dragoste purta domnișoara respectivă!”, spunea domnul Ionel despre cel care ar fi trebuit să-i fie bunic.
- Ionel Marin: „În Nordul Muscelului, bărbatul purta la costumul de sărbătoare bocanc, nu opincă, iar femeia, pantof cu liră”
În completarea soțului, doamna Elena spunea că „majoritatea pieselor din Muscel sunt cele mai bogate. Nu vreau să zic nimic despre olteni și ceilalți, dar ei făceau economie, de aceea confecționau șoarțele. Șoarțele au altă istorie, pentru că sunt jumătate de fotă, nu sunt o fotă întreagă. Acest lucru arată și statutul social al celor din Muscel, reflectat prin multe modele, multe culori, multe nuanțe și toate la un loc consider că sunt o comoară. Noi deținem o comoară, dar nu suntem bogați material, suntem bogați spiritual. Trebuie să ținem la piesele noastre, fiindcă sunt vechi și greu de întreținut. Eu mă ocup de păstrarea lor.”
Elena Marin s-a oprit în dreptul unei ii a cărei strălucire era dată de nenumăratele paiete. „Nu pot fi numărate, pentru că se calculează pe centimetru pătrat. Este frumoasă, este veche, are peste 150 de ani, iar fota este în culori mai vii, fiind mai nouă decât ia, dar nu mult mai nouă, pentru că și ea are 100 de ani. Costumul albastru este cusut pe marchizet. Marchizetul era o țesătură fină și e cusut pe gras, așa se numea atunci, cu ac persan. E tot veche. Culoarea mov de la fotă am găsit-o în mai multe piese ale noastre. O foloseau în zilele de sărbătoare, nu era o fotă obișnuită. Tot ce era cu mov era cusut pentru a se păstra și a se purta în zile de sărbătoare.”, a continuat descrierea Elenei Marin.
„Referitor la Nordul Muscelului – a intervenit Ionel Marin la remarca Sandei Safta potrivit căreia movul avea foarte mare căutare în Nordul Muscelului -, un lucru la care nord-muscelenii au ținut și cu care se mândresc. În Nordul Muscelului, bărbatul purta la costumul de sărbătoare bocanc, nu opincă, iar femeia, pantof cu liră. Oricine își procura, ca să aibă în zi de sărbătoare sau la biserică, bocanc și pantof cu liră. Muscelenii au fost și sunt mândri de ei, nu și-au permis să poarte în zile de sărbătoare opincă. La costumul național de sărbătoare nu găsești opincă. Am căutat în foarte multe cimitire, am mers în zona nord-musceleană… numai în costum cu bocanc și pantof cu liră apar în poze făcute înainte de 1900.”
- Colecția soților Marin vă așteaptă s-o vizionați până la sfârșitul lunii decembrie
Elena Marin ne-a prezentat costumul popular îmbrăcat după ce a lăsat rochia de mireasă, în 1979. „În seara nunții, când nașa îi punea miresei baticul pe cap, aceasta îmbrăca portul popular. La fel, duminica, ieșeau la biserică îmbrăcați în costum național.” Doamna Elena ne-a arătat și o fotă achiziționată de la o doamnă din Albești: „Este tot din zonă, dar este mai puțin prezentă culoarea alb, de mătase. Fiindcă are și mov, am pus-o cu ia mov, ca să fie în ton. Lângă ea este un costum de Mățău, a cărui fotă este țesută în război, cu mătase.”
„Ceva specific la această ie: numai dungile verzi sunt cusute, dungile portocalii sunt țesute la război, direct pe pânză. Când a țesut pânza, a făcut și dungile. Ca specific al acestor dungi, sunt și ii numai cu dungi verticale, țesute în război, foarte rare și acelea sunt și foarte vechi.”, a adăugat Ionel Marin.
„Colecția de acasă”, alimentată de această dată de frumusețile deținute de soții Marin, va zăbovi la Câmpulung până în luna decembrie. Cei interesați s-o vizioneze o pot face în orice zi a săptămânii, de luni până duminică, în intervalul orar 09.00-17.00.
Magda BĂNCESCU