# În 1964, revista Institutului de Etnografie și Folclor îi dedica lui Ion Arsene un amplu studiu. La vremea aceea, meșterul din Jugur era încă un muncitor al minei, care învățase aproape din întâmplare să transforme lemnul de prun în fluiere ce puteau „vorbi” prin cântec
În urmă cu mai bine de șase decenii, un nume din micul sat muscelean Jugur ajungea în paginile unei prestigioase publicații științifice. Nu era vorba despre un profesor, un cercetător sau un artist consacrat, ci despre un om simplu, pasionat de muzică, care descoperise aproape întâmplător că are și mâinile potrivite pentru a da glas lemnului. Numele lui era Ion Arsene. În 1964, „Revista de Etnografie și Folclor”, publicație a Institutului de Etnografie și Folclor, îi dedica studiul „Un constructor muscelean de fluiere”, semnat de A. Vicol. Cercetătorul avea să consemneze nu doar felul în care erau făcute fluierele lui Arsene, ci mai ales povestea unui om care transformase pasiunea pentru muzica populară într-un adevărat meșteșug.
Mai întâi a fost cântecul
Pentru Ion Arsene, muzica nu a început odată cu strungul și cu bucățile de lemn. Ea era deja prezentă în viața lui încă din copilărie. În anii de școală era chemat să participe la serbările școlare, iar mai târziu, când a devenit flăcău, cei de vârsta lui îl rugau să cânte la hora satului. Îi plăcea muzica populară și era preocupat să-și îmbogățească repertoriul. Stagiul militar avea să-i ofere o experiență importantă. Acolo a întâlnit oameni veniți din diferite regiuni ale țării și a avut ocazia să descopere alte feluri de a cânta și alte particularități ale folclorului românesc. Întors acasă, Ion Arsene a continuat să cânte și să participe la activitățile artistice. A fost un iubitor al muzicii populare, un participant la concursuri de amatori și un muzicant căutat la petrecerile din familie sau dintre prieteni. Dar, la acel moment, nimic nu anunța că avea să devină constructor de instrumente.
O întâlnire la Govora care i-a schimbat viața
Povestea începe, de fapt, în vara anului 1959. Aflat la tratament în stațiunea Govora, Ion Arsene a întâlnit un meșter popular dintr-un sat din apropiere. Omul vindea turiștilor obiecte din lemn – printre ele, fluiere frumos lucrate și ornamentate. Arsene a fost atras imediat. Nu s-a mulțumit să privească de la distanță. A stat lângă meșter, l-a urmărit și a încercat să înțeleagă cum ia naștere un asemenea instrument. Câteva luni mai târziu, avea să-i facă acestuia un serviciu care urma să-i schimbe propriul destin. Meșterul avea nevoie de cioate uscate de lemn de prun, iar Arsene i le-a procurat din livezile oamenilor din sat. A mers apoi cu lemnul la atelierul meșterului. Iar acolo a primit, practic, cheia unei noi lumi. Meșterul i-a propus să-l învețe să facă fluiere și i-a oferit, la un preț foarte mic, un strung primitiv de lemn și uneltele necesare – dălți, cuțitașe și șabloane. Așa a ajuns Ion Arsene să aibă în mâini primele unelte cu care urma să construiască fluiere. Nu a urmat o școală de specialitate. A învățat privind, încercând și greșind.
„Am stricat vreo 20 de bucăți până am prins firul…”
În studiul publicat în 1964, Ion Arsene este consemnat cu o mărturisire care spune foarte mult despre începuturile sale: „Am stricat v-o 20 bucăți până am prins firul lor cum trebuie să le lucrez…” Primele încercări au fost, așadar, departe de perfecțiune. Dar nu s-a oprit ci a continuat să lucreze în timpul liber, ca pe un „divertisment util”, cum îl descria studiul de atunci. A făcut primele fluiere pentru el, apoi pentru prieteni. Vestea despre priceperea lui s-a răspândit treptat în Jugur și în satele din împrejurimi. Dintr-o curiozitate apărută în timpul unei vacanțe la Govora se năștea, astfel, un meșteșug care avea să-i marcheze întreaga viață.
Dintr-o bucată de prun, un instrument care trebuie să cânte
Pentru Ion Arsene, confecționarea unui fluier începea cu alegerea lemnului. Lemnul de prun avea să fie una dintre materiile prime preferate ale meșterului. Bucățile trebuiau să fie bine uscate, iar lemnul era prelucrat cu răbdare, până când începea să capete forma instrumentului. Cu strungul și cu uneltele sale, Arsene transforma bucata de lemn într-un tub subțire. Apoi venea partea care făcea diferența dintre o simplă bucată de lemn și un adevărat instrument muzical: interiorul, vrană, dopul și găurile care trebuiau așezate cu mare precizie.Fluierul nu era gata atunci când arăta bine.Trebuia să cânte. Iar aici începea adevărata probă a meșterului. Ion Arsene măsura, verifica, încerca din nou și corecta acolo unde era nevoie. Sunetul îi spunea dacă lemnul fusese lucrat corect. În paginile revistei din 1964, cercetătorii descriu cu minuțiozitate tocmai această preocupare a lui pentru precizie și pentru acordarea instrumentelor. Dar, dincolo de formulele și măsurătorile cercetătorilor, esența muncii sale era simplă: să facă lemnul să cânte așa cum trebuie.
Un meșter care încă era muncitor la mină
Există un detaliu care face povestea lui Ion Arsene cu atât mai frumoasă. În perioada în care cercetătorii îl descopereau și îl studiau, el nu era un meșter popular care trăia exclusiv din atelierul său. Era și muncitor al minei din sat. Munca grea din subteran și pasiunea pentru fluier coexistau în viața aceluiași om. Ziua era omul minei, iar în timpul liber se întorcea la strung, la lemn, la uneltele sale și la muzică. În 1964, autorul studiului consemna că Arsene ajunsese deja să fie cunoscut dincolo de satul natal și să-și vândă fluierele inclusiv la târgul de la Câmpulung. Era începutul unei povești care avea să devină mult mai mare.
De la atelierul din Jugur, către lumea întreagă
Ceea ce cercetătorii Institutului de Etnografie și Folclor vedeau în 1964 ca pe o îndeletnicire aflată la început avea să se transforme, în deceniile următoare, într-o adevărată marcă a lui Ion Arsene. Din anul 1970, meșterul a devenit colaborator permanent al Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”, participând la expoziții și târguri. Fluierele sale au ajuns în colecții muzeale și în mâinile unor instrumentiști din țară și din străinătate. A continuat să lucreze și să transmită meșteșugul mai departe. Familia i-a fost alături, iar mai târziu tehnica sa a fost dusă mai departe de urmași și de cei pe care i-a învățat. Astăzi, privind înapoi, este impresionant să descoperi că povestea unuia dintre cei mai cunoscuți creatori de instrumente populare din Muscel fusese deja documentată cu atâta atenție în urmă cu 62 de ani.
Un fluier, o bucată de lemn și o viață întreagă de pasiune
Ion Arsene s-a stins din viață în 2019, la 88 de ani, după o viață dedicată lemnului și muzicii. De-a lungul anilor, a ajuns să creeze zeci de mii de instrumente, de la fluiere la ocarine și cimpoaie, iar numele său a devenit cunoscut mult dincolo de Muscel. Dar poate că cea mai frumoasă parte a poveștii sale rămâne începutul. Un om din Jugur, îndrăgostit de muzică, pleacă la Govora, întâlnește un meșter, se oprește să privească și să învețe. Primește un strung vechi și câteva unelte. Se întoarce acasă și începe să încerce. Strică primul fluier. Apoi al doilea. Apoi încă multe. Până când, într-o zi, lemnul începe să cânte. Iar de atunci, timp de decenii, fluierul lui Ion Arsene avea să poarte mai departe glasul satului Jugur și al Muscelului. Studiul din 1964 nu este doar o sursă despre Ion Arsene, ci este aproape o „fotografie” a începutului său ca meșter. Cercetătorul îl surprinde înainte ca notorietatea lui să explodeze. Mai târziu, sursele despre Arsene vorbesc despre târguri internaționale, Muzeul Satului, zeci de mii de instrumente și transmiterea meșteșugului în familie, la ginerele acestuia, Constantin Mihaiu. Înainte să fie „artistul fluierului”, Ion Arsene a fost un om din Jugur care a învățat singur, după ce un meșter întâlnit la Govora i-a pus în mâini un strung vechi. Narcis Manole