Pe Mioara Crăciun, o „mână de om”, pe care credința a ajutat-o să prindă 86 de ani, în ciuda bolilor care i-au măcinat trupul firav, am găsit-o, după slujba oficiată de Schimbarea la Față a Domnului, citind rugăciuni. Ne-a spus că, dacă s-a întâmplat să treacă o zi fără să-și aplece ochii pe cărțile ei de rugăciuni, dragi precum zecile de icoane care însuflețesc încăperile celor două case aflate în aceeași curte a gospodăriei din Podu Dâmboviței, în acea zi n-a fost bună de nimic. Atât de puternică este încrederea în ajutorul Celui de Sus, care i-a întărit trecerea prin ale vieții cumpene. Atât casa bătrânească, moștenirea soțului, cât și camerele încropite în curte, unde își duce bătrânețile, sunt ticsite cu icoane bisericești, dar și icoane de familie, cum numea părintele Dănuț Nonoșel, parohul satului, fotografiile pătrate, în mai toate casele, sub formă de tablouri, care adună între aceleași rame 25-30 de poze de mici dimensiuni, cum se făceau pe vremuri. Alb-negru, firește.
Familia în alb-negru este laitmotivul unei serii de interviuri intermediate de Raluca Busioc, de la Centrul de Informare și Promovare Turistică Dâmbovicioara, care continuă astfel demersul preotului de la Biserica Podu Dâmboviței. De la expoziții colective, Raluca s-a gândit, pentru a rămâne în memoria comunității dâmboviciorene, mărturii împărtășite de deținătorii de fotografie veche, la o suită de discuții cu aceștia sub genericul „Firul generațiilor”.
Ideea de devotament arătat constant lui Dumnezeu de Mioara Crăciun, o femeie simplă, prin simțire, gândire, faptă, „odoarele” care îi protejează casa, derivă și din amintirile de familie, ferecate în crâmpeie de carton și așezate la vedere, pe pereții casei, parcă pentru a-i avea în permanență alături pe cei iubiți trecuți în veșnicie. Două surori ale soțului Mioarei s-au călugărit de foarte tinere, dedicându-i-se lui Dumnezeu întru totul, prin viața dusă între zidurile mănăstirilor care le-au primit.
- La 86 de ani, doamna Mioara încă împletește ciorapi de lână pentru călugări
Mioara Crăciun, născută Ghidan, a venit pe lume pe 4 iunie 1940, la Rucăr. Părinții săi au fost Maria și Moise Ghidan. Primele patru clase le-a urmat la Școala Prislop, în Vlădești, următoarele două în satul Vlădeștii de Jos și clasa a VII-a la Rucăr. O soră a lui Moise Ghidan era căsătorită la Vlădești și, având pământ mult și vite, l-a adus și pe frate, împreună cu familia lui, ca s-o ajute după ce a rămas văduvă.
În 1953, familia Ghidan a revenit la Rucăr, unde Mioara a încheiat școala generală. „Ticu a fost cioban la oi. A fost deștept la școală, a învățat limbi străine… La urmă, a fost la Țăndărei, la oi, și venea acasă ca să aducă bucate. Pe drum, mergând cu sora mea, era zăpadă și a scăpat într-un bazin… nu l-a văzut. La plecare, îi spusese gazdei: vin curând înapoi. N-a mai apucat să ajungă acasă, l-au dus înapoi și acolo l-au înmormântat.”, povestea fiica despre pierderea tatălui.
Moise Ghidan a murit în 1958 și Maria s-a trezit femeie singură, cu șase fete de întreținut. Torceau, coseau, țeseau… din asta trăiau, în lipsa altui venit. „Lucram unde găseam, la fân… unde ne chemau. Și acum lucrez (n.r. lucru de mână), cât mai pot. Nu stau nici acum degeaba. Mai am ceva urzit ca să mai pun în război, să mai fac ceva. Să le fac să fie făcute. Dar nu mai am lână așa bună, moale… fac ciorapi, fac pulovere și le dau cui le poartă. Le dau călugărilor. La Muntele Athos, la călugării noștri, am trimis ciorapi, că s-a dus ginerele. Ligia (n.r. fiica Mioarei) a fost și la călugări aici. Ei nu spun că nu au, dar vezi că le trebuie și le-a adus de mai multe ori ciorapi, ca să aibă cu ce să se încalțe.”, spunea Mioara Crăciun, care, până mai acum câțiva ani, a avut și vacă, de care se ocupa ca o femeie în putere, deși era trecută de 80 de ani.
În casa bătrânească a familiei Crăciun, a fost „pensionat”, probabil, cel mai vechi obiect din casă: mașina de cusut Singer, pe care Ligia, fiica Mioarei, o are de 38 de ani și era veche în momentul achiziționării. „Mama țesea stofa și eu coseam și-i făceam tatălui vestă ciobănească, pantaloni ciobănești.”, povestea fiica Ligia, care a luat parte la interviu, alături de doi strănepoți ai doamnei Mioara. Damian este nepoțelul Ligiei și, la toamnă, intră în clasa I, la Brașov. La fel, strănepoata Raisa va fi, din această toamnă, elevă la Brașov.
- Costumele populare purtate de Mioara și surorile ei, niște frumuseți ale artei populare
Și pe biata văduvă, mama Mioarei, tot rugăciunea a călăuzit-o în viață, înlesnind drumul copiilor, căci cel mai mult pentru ei se ruga. „Când trăgea clopotul, stătea în genunchi, dreaptă, și se ruga. Dacă un copil avea examen, se ducea la ea și acel copil reușea la examen. Candela nu i se stingea niciodată. Atunci, nu se găsea ulei, ca acum. Îi mai ducea lumea ulei.”, povestea doamna Mioara despre mama, care și-a urmat soțul în 1989, după 31 de ani de văduvie.
În 1961, Mioara s-a căsătorit cu Luca Crăciun, din Podu Dâmboviței, alături de care a trăit 48 de ani. A născut nouă copii, dintre care doi, o fetiță și un băiețel, n-au supraviețuit la naștere. Dintre cei șapte, patru fete și trei băieți, în urmă cu doi ani, de Crăciun, și-a pierdut o fiică. Copiii îi are împrăștiați peste tot: în Germania, în Ardeal, la Rucăr, Stâlpeni, Valea Mare Pravăț, iar Ligia a rămas cu ea.
Neam… mare! De la cei șapte copii are 16 nepoți și 15 strănepoți și doi gemeni care sunt „pe drum”.
Soțul Mioarei, fel ca tatăl lui, a fost cioban de meserie și, o perioadă, și-a luat nevasta ca ajutor la stână. Muncă grea la oi! Muncă grea și acasă, cu o casă plină de copii! „La serviciu nu m-am putut duce, căci ăsta a fost serviciul meu: copiii. A trecut timpul. Trec zilele noastre… trec.”, spunea octogenara, care s-a îndeletnicit, asemenea majorității femeilor generației sale, cu lucrul obiectelor vestimentare și al celor pentru casă, țesute la război, tricotate cu andrelele ori cusute. Asta a învățat de la mamă, asta au făcut și ea, și surorile ei, și fetele.
Toată viața a dăruit icoane celor din jur, în momente esențiale din viața acestora, cum erau nunta și botezul. De la o vreme, s-a gândit și la ea și așa a umplut toți pereții și toate mesele a două case cu icoane. Și cu tablouri conținând fotografiile familiei, așa cum am precizat în deschiderea articolului.
Insistăm și în această relatare asupra valorii documentare a imaginilor care prezintă secvențe din viața oierilor de odinioară, din perioada colectivizării, din perioada stagiului militar efectuat de soț, deplasări cu căruța cu cai pentru diverse munci, evenimentele fericite din lumea satului, nunțile, în special. Și, ajunși în acest punct al relatării, stăruim asupra interesului pe care l-ar stârni, cu siguranță, pentru cercetătorii portului popular, căci nunțile, la fel ca mersul la biserică, erau prilej de etalare a ceea ce era mai frumos și mai bogat în dulapurile muscelencelor.
- Două surori ale soțului s-au călugărit
În acest material, centrul atenției noastre s-a mutat de la costumele de poveste purtate de fetele și femeile din neamul Mioarei la imaginile în care apar două măicuțe, surorile soțului Mioarei. Cumnatele sale au îmbrăcat haina monahală și și-au trăit viața în mănăstiri diferite. Una la Mănăstirea Nămăești, cealaltă la Mănăstirea Horezu.
De aceea subliniam și în relatările precedente valoarea de document a unor anonime poze de familie, ieșite la iveală în ocazii rare, cum a fost expoziția din 2023, de la Centrul de Informare și Promovare Turistică Dâmbovicioara. Vârstnicii au comori nebănuite cu potențial de sursă istorică, am spune, fără să exagerăm, întrucât arată, poate, imaginea inițială a unei străzi, a unui sat, cu casele de atunci, care nu mai există astăzi. La fel, arată oameni cu o anumită poziție în comunitate, cum a fost cumnata Mioarei Crăciun. O poză înfățișând o fostă stareță a Mănăstirii Nămăești, a cărei fotografie publică poate fi găsită doar pe crucea mormântului, are cu adevărat însemnătatea unui document demn de istoria locală.
Filofteia Crăciun, căreia i s-a încredințat conducerea Mănăstirii Nămăești, a murit la 68 de ani, fiind bolnavă. Să fie mai bine de 35 de ani de atunci. Cum a ajuns la călugărie este o poveste pe care doamna Mioara a aflat-o după ce l-a luat pe Luca de soț. După ce a născut doi băieți, soacra ei a zis că, dacă va avea și o fată, o va da la mănăstire. „Când a fost de 17 ani, a scos-o la joc. Dar fetei nu i-a plăcut la joc… s-a dus la mănăstire. A fost rânduit să ajungă acolo. A mai plecat cu două fete, dar ele n-au stat la mănăstire. Ea acolo a trăit, acolo e înmormântată. A fost la Ierusalim, la Sfântul Mormânt, și aducea – am și acum – mir, tămâie, lumânări… atunci nu găseai… Mă duceam la ea, la Nămăești, și plecam de acolo mulțumită. Apoi a luat la ea o soră mai mică, căci au fost patru fete într-o familie cu zece copii. Cea mică a stat o vreme la Nămăești, după care a plecat la Horezu, unde este înmormântată. Tita o chema pe cea mică, nume schimbat în Natalia după ce s-a călugărit. Pe cea mare o chema Eleonora și i s-a schimbat numele în Filofteia. Și după ce moare omul cu credință, când te duci la mormântul lui, te simți încărcat duhovnicește și parcă prinzi o putere… Este o legătură între noi și ei. Noi ne rugăm pentru ei și ei, dacă sunt la bine, se roagă pentru noi.”, este convingerea Mioarei Crăciun.
- Soțul, cumnata stareță și fiica Ligia au scris poezie
De imortalizarea momentelor devenite, peste decenii, un leac al dorului doamnei Mioarei după vremurile în care îi trăiau soțul și fiica, părinții și socrii, în care avea copiii mici, s-a ocupat un cumnat care avea aparat de fotografiat. Doar pozele cu fetele și băieții școlari sunt făcute de un profesionist la ale cărui servicii apela școala.
Pe durata interviului am stat în casa părintească moștenită de soț, căreia soții Mioara și Luca i-au adus modificări, fără a-i altera specificul arhitecturii tradiționale a zonei. La parterul casei era grajdul de animale, care, pe măsura măririi familiei, a fost desființat și transformat în camere de locuit. Ulterior, a apărut cealaltă căsuță. „Era rău cu apa… apă nu aveam, aduceam apă din Dâmbovița, cu cobilița cu două căldări, una în față, alta în spate. Rufele le spălam acolo, ca să nu mai car apă acasă. Pe urmă, am băgat apă în curte. Avem de toate. Să ne rugăm să fie pace, sănătate, că ne descurcăm. E bine la noi.”, este mulțumirea Mioarei Crăciun, recunoscătoare că nu duce lipsă de nimic, material vorbind.
N-a renunțat nici acum la obiceiul, pe care îl are din tinerețe, de a merge pe la mănăstiri. „Atunci, călugării nu aveau alimente, le duceam de aici caș, telemea, căci, dacă eram ciobani, aveam, vindeam la București. Noi n-am dus criză de mâncare, căci aveam. În afară de oi, aveam câte două-trei vaci cu lapte.”, povestea aceasta. O dată pe lună, merge la Slănic, la Aninoasa sau la Vlădești, unde se construiește mănăstirea cea nouă.
Am păstrat pentru final un amănunt care ne-a plăcut foarte mult în relatarea gazdelor noastre: înclinația către poezie, talent pe care l-a avut soțul Mioarei Crăciun, la fel, sora lui, maica Filofteia. Stareța de la Nămăești scria poezii și bine ar fi să se fi păstrat însemnările acesteia în arhiva lăcașului de cult. Luca, deși oier, a avut dragoste de carte și compunea poezii, dar pe care l-a transmis fiicei Ligia.
Magda BĂNCESCU
