Mănăstirea Nămăești, 1893. Fotografie de Ioan Niculescu. Colecția Academiei Române.
În vara anului 1884, Petre Ispirescu ajunge la mănăstirea Nămăești, unul dintre locurile cele mai pitorești din împrejurimile Câmpulungului. Călătorul privește totul cu uimire și curiozitate: stânca uriașă în care este săpată biserica, chiliile așezate pe coasta muntelui, icoana veche și priveliștea care se deschide deasupra așezării monahale. Însemnările sale, publicate în septembrie 1885 în „Revista literară” din București, păstrează prospețimea unei mărturii directe și farmecul limbii de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Mai mult decât o simplă descriere de călătorie, paginile lui Ispirescu ne lasă imaginea Nămăeștiului văzut cu ochii unui om obișnuit să asculte povești, să observe amănunte și să descopere în spatele unui loc legenda și memoria lui. Prima impresie puternică este produsă de însăși biserica mănăstirii, săpată în piatră, pe care scriitorul o descrie cu o admirație greu de ascuns.
- Bisericuța săpată „în rărunchii muntelui”
Însemnările lui Petre Ispirescu despre Nămăești au farmecul unei mărturii nemijlocite. Scriitorul nu privește locul cu răceala unui cercetător, ci cu uimirea călătorului care descoperă pentru întâia oară o așezare neobișnuită. Îl impresionează mai ales biserica săpată în stâncă, „în rărunchii muntelui”, dar și vechimea icoanei, chiliile ridicate pe coasta pietroasă și poveștile păstrate de călugărițe din generație în generație.
Felul în care povestește este simplu, viu și familiar. Ispirescu se adresează parcă direct cititorului, caută comparații din lumea de toate zilele pentru a face imaginea mai ușor de înțeles și lasă să se simtă, dincolo de descriere, propria lui admirație. Tocmai această prospețime face ca rândurile scrise în urmă cu aproape un secol și jumătate să păstreze și astăzi ceva din emoția primei întâlniri cu vechiul așezământ de la Nămăești.
Le reproducem în continuare, fragmentar, păstrând farmecul limbii în care au fost scrise.
Şi viind trăsura în ziua de 26 iulie [1884], pe la amiazi, ne-am urcat şi am pornit la monastirea Nămăeşti.
În ziua aceea mergând prin bâlci, de dimineaţă am trecut pe la un han din oraş, am vorbit cu un birjar şi la 2 ceasuri ne-a pus la poarta monastirei.[…]
Urcând şi ajungând la monastire, te miri de casele călugăriţelor, cocoţate pe colţi de piatră ai munţilor; iară mai mult te miri de biserică. Ea este scobită într-un gomoltoc de piatră foarte mare.[…]
Închipuiţi-vă un stei de piatră sau de pietroi cam gogoneţ, format dintr-o materie de acelaşi fel, aproape cât o cetăţuie de mare, ieşit din coasta muntelui. În acest gomoltoc de piatră este scobit cu dalta o gaură mare cât o chiliuţă, şi în această chilie înfiinţată o bisericuţă.
Şi arătându-ne maica stariţă toate aceste minunăţii, ne-a povestit şi chipul înfiinţării acestei biserici, precum a auzit şi dânsa de la cele de dinaintea ei stariţe, adecă cum curge povestea din gură în gură din timpi uitaţi.
Am văzut şi noi bisericuţa şi icoana. Intrând, un aer rece te coprinde şi un respect pentru lucrarea cea uriaşă. Te miri ce răbdare, ce stăruinţă trebuie să fi avut acel om ca să facă în rărunchii muntelui o atâta scobitură cu dalta, cât să închipuiască o bisericuţă. Această bisericuţă este aşa de mare ca bisericuţa lui Bucur din Bucureşti.
„Primirea Î. S. Domnitorului la mănăstirea Nămăești”. Fotografie de Carol Popp de Szathmari, 1866.
Zugrăveala de pe icoană nu se mai cunoaşte de veche ce este. Nici văpseaua nu se mai ştie ce faţă să fi avut. De reveneala vecinică ce se află în această boltă, văpseaua a venit şi s-a lăsat, formând nişte cărărui, care nu te mai lasă să cunoşti ce chip să fi fost, ce să fi însemnat şi cu ce măiestrie a fost lucrat chipul de icoană.
Ne-am închinat şi noi, precum face toată lumea care vede astă bisericuţă, şi am ieşit dintr-însa. Suindu-ne pe munte, am ajuns d-asupra bisericuţei. Piatra în care este săpată pe d-asupra se vede, pare a fi fost dintr-o singură materie închegată. Aţi văzut vrodată smoala topită şi apoi îngheţată, ori săpun de care fac săpunarii noştri în tiparele lor cele mari? Ei, apoi dacă aţi văzut, degeaba mă silesc eu să vă fac să pricepeţi ceea ce ştiţi. Tocmai aşa este suprafaţa acestui pietroi grozav de mare, în care este scobită bisericuţa.
- Pe potecile muntelui, deasupra Nămăeștiului
După ce zăbovește asupra bisericii săpate în stâncă, Petre Ispirescu își continuă plimbarea prin împrejurimile mănăstirii Nămăești. Privirea lui se mută acum spre munte, spre potecile greu de urcat, spre pietrele netede și rădăcinile copacilor care țin loc de trepte. Descrierea păstrează aceeași spontaneitate și aceeași plăcere a observației directe, iar peisajul capătă treptat amploare, până la imaginea de sus a Câmpulungului, cu casele și bisericile sale așezate între munți.
Însemnările sunt cu atât mai interesante cu cât Ispirescu nu caută efecte savante. El notează ceea ce vede și ceea ce simte, cu o simplitate care dă textului autenticitate și prospețime. Uimirea în fața naturii, dificultatea urcușului, bucuria priveliștii și micile întâmplări de la întoarcere alcătuiesc împreună o imagine vie a Nămăeștiului de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Păcat că nu sunt învăţat şi meşter să scriu cum aş dori, că atunci aş fi ştiut eu că vă fac să înţelegeţi minunile naturei. Nu-mi mai arunc dară vorbele în vânt, ci vă rog pe toţi, mari şi mici, bogaţi şi săraci, să mergeţi să vedeţi monastirea Nămăeşti. Şi urcându-ne pe munte în sus pe potecele greu de urcat, făcute pe spinarea pietroaielor celor mari, netede şi cam cu burtă de scurgerea apelor, lăsasem bisericuţa la vale, mult.
Pe spinarea acestor pietroaie grozav de mari, ce formează scofălcitura munţilor, creşte pădure de copaci de munte. Aceşti copaci şi copăcei îşi înfig rădăcinile lor în puţintelul pământ ce se adună, adus de vânturi şi fiindcă ele nu se pot înfige adânc în pământ, deoarece lipseşte, apoi îşi întind ramurile pe d-asupra pietrei, se întâlnesc cele ale unui pom cu celea ale altora, se împleticesc de formează un fel de plasă de ramuri şi de rădăcini.
„Mănăstirea Nămăești, jud. Muscel”. Carte poștală ilustrată, Editura Gh. Vlădescu, Câmpulung, 1908. Colecția Gheorghe Chița.
Aceste împletituri de ramuri de rădăcini ale copacilor de munţi ne-a fost de mare ajutor, ca să ne putem urca. Şi eu crez că de n-ar fi fost acestea, nu ne-am fi putut urca, fiindcă piatra aci, cum zisei mai sus, este lucie, şi n-ai în ce să-ţi sprijini călcătura. De umbletele celor ce cercetează monastirea, a călugăriţelor şi a sătenilor de devale, aceste împletituri de rădăcini s-au făcut ca nişte trepte, pe care te poţi cu lesnire urca.
Ajunşi în vârful muntelui am rămas uimiţi de mirare când am dat de un drum făcut pe care umblă sătenii cu carul la trebuinţele lor.
Şi de aici, puţin mai sus, este piscul muntelui. Priveliştea ce se înfăţişează ochilor, de aici, este fermecătoare. Vezi casele şi bisericile din Câmpulung cum sunt înşiruite d-a lungul lui, de o parte, de alta vârfurile altor munţi, ale căror coaste pline de verdeaţa pădurilor fac o icoană de la care nu te înduri a-ţi lua ochii.
În sfârşit, după ce ne-am odihnit pe cât ne-a trebuit, ne-am coborât, am mulţumit maichii stariţei pentru buna-voinţă cu care am fost primiţi, ne-am luat ziua bună şi am plecat.
Întorcându-ne la monastire, am ieşit la poartă pe alt drum, pe la fântâna monastirei; stai şi te tot miri de răbdarea şi de măiestria cu care sunt făcute chiliile şi drumurile, pe faţa muntelui scofâlcit. La fântână am băut apă. Şi ai tot bea, că bună mai este. Fântâna este acoperită şi zidită. Pe ziduri, înăuntru am citit o mulţime de nume ale celor ce mersese pe acolo înainte de noi. Multe din aceste nume ne erau cunoscute; multe ale celor ce nu mai sunt în viaţă, şi mai multe ale celor ce nu i-am cunoscut.
Ieşind de la fântână, am dat cu ochii de grădiniţa unei maici ce este în faţa fântânei. Ne-am dus să privim florile cele frumoase, pe care călugăriţa le îngrijeşte. Ea se coborî numaidecât din chiliuţa ei, rupse vro doi trandafiri şi dete femeilor. I-am mulţumit cu căldură şi am plecat.
- Nămăeștiul de altădată, păstrat în paginile lui Ispirescu
Însemnările lui Petre Ispirescu despre mănăstirea Nămăești și împrejurimi rămân, peste timp, mai mult decât simple pagini de călătorie. Ele păstrează imaginea vie a unui loc văzut cu uimire, curiozitate și respect, într-o vreme în care mănăstirea își păstra încă farmecul vechii sale așezări. Biserica săpată în stâncă, chiliile cocoțate pe coasta muntelui, potecile greu de urcat, rădăcinile copacilor care țin loc de trepte, fântâna, dar și priveliștea ce se deschide spre Câmpulung alcătuiesc, sub ochii călătorului, un mic tablou al Muscelului de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ispirescu surprinde nu numai înfățișarea locului, ci și atmosfera lui: liniștea așezământului, ospitalitatea maicilor, admirația în fața naturii și al unei construcții care pare să se confunde cu muntele însuși.
Petre Ispirescu (1830-1887) – editor, folclorist, povestitor și tipograf.
Astăzi, când timpul a schimbat inevitabil multe dintre locurile descrise de el, asemenea mărturii capătă și o valoare documentară aparte. Prin ele putem reconstitui nu doar aspectul Nămăeștiului de altădată, ci și felul în care un călător al epocii privea acest colț de Muscel și îl transmitea mai departe cititorilor săi.
Dar poate că farmecul cel mai mare al paginilor lui Ispirescu stă în simplitatea și sinceritatea privirii sale. El nu caută să impresioneze prin cuvinte solemne, ci prin bucuria autentică a descoperirii, iar această bucurie se transmite și astăzi celui care îi citește rândurile. După aproape un secol și jumătate, îndemnul său adresat „marilor și micilor, bogaților și săracilor” de a merge să vadă mănăstirea Nămăești își păstrează, poate tocmai prin această sinceritate, prospețimea și puterea de convingere.
Notă:
Textul s-a reprodus după Petre Ispirescu, „Snoave sau poveşti populare”, vol. II, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988.