Câmpulungul anului 1921: "Negoţul de marame, specialitate musceleană. Subţirele ca nişte pale de fum, nici nu-ţi vine să crezi că sunt făcute de mână omenească"

Foto: Musceleni pe străzile Câmpulungului interbelic, fotografiaţi de Nicolae Th. Ştefănescu. Imaginile sunt incluse în albumul „Prin Câmpulung şi pe muscelele lui”, autori Adrian Săvoiu, Gheorghe Chiţa şi Ioan Crăciun

Negoţul de marame din faţa Hotelului Regal constituia „piesa de rezistenţă” a bâlciului de Sfântul Ilie, aspect dezvoltat într-o relatare din „Neamul Românesc”, din anul 1921, datorită preţiozităţii accesoriului care îmbogăţea frumosul costum popular de Muscel. Lăsând la o parte controversele iscate de o parte a convingerilor teologului, scriitorului şi gazetarului Nichifor Crainic, căruia îi aparţin impresiile generate de voiajul la Câmpulung, de acum 105 ani, rămân peste timp mărturii importante despre arta etnografică musceleană, care abundă în aprecieri la adresa migalei lucrătoarelor şi a produsului finit. În cazul de faţă, primează scrierea, nu alte preocupări şi păreri ale autorului, care a împărtăşit cu generozitate sentimentele încercate în faţa minunăţiilor ce compuneau garderoba femeilor de acum un secol.

“Câmpulungul n-a scăpat nici el de pângărirea arhitecturii internaționale; i-au rămas, însă, destule case bătrânești, cu fațade albe și vesele, izbucnind din verdeață ca niște hohote de râs sănătos”

„Am văzut orășelul negurosului Negru Vodă în zi de mare și veselă fierbere, ziua bâlciului anual, patronat de Sfântul Ilie. Faima acestei zile câmpulungene e cunoscută până departe, la vale, în șesul dunărean şi, când eram copil, nu o dată am ascultat cântecul său din gura lăutarilor prăfuiți, sub umbrarul de frunze al vreunei cârciumi:

De la târg, din Câmpulung,

Să-mi cumpăr d’un cal porumb,

Lung în gât și scurt un trup

Cum e bun de călărit…

Versurile acestea, scăldate în melodia viorilor, dădeau prilej închipuirii mele să clădesc într-un spațiu necunoscut un bâlci de proporții eroice, altfel decât celelalte bâlciuri pe care le cunoșteam și care nu se învredniciseră de cununa glorioasă a unui cântec. Azi, cel puțin, trâmbițatul târg al Câmpulungului e la fel ca oricare altul. N-am văzut caii porumbaci, lungi în gât și scurți în trup, n-am văzut nimic din lucrurile de pomină, pe care gândul meu de copil le punea în faima și în socoteala lui.

Aceleași corturi albe, aceiași «călușei» învârtitori în sunetul barbar al tobei, același miros de friptură la grătar, amestecat în praful uliței, aceeași maimuță costelivă care mănâncă nuci și se strâmbă la lume, stând în vârful unui par, cum va fi stat pe meleagurile Orientului sfântul Simeon Stâlpnicul, cocoțat pe stâlp, de o ciudată și hazlie pasiune ascetică.

Am văzut, însă, altă mulțime și, mai ales, alte porturi, care merită faima unui cântec.

În Câmpulung, preferințele sufletului nostru românesc se pot anina în voie de lucrurile, de oamenii și de priveliștile dimprejur. E orășelul care își dispută cu Curtea de Argeș întâietatea istorică a prestigiului voievodal. Sunt legende care încep aici și sfârșesc în Curtea de Argeș și sunt legende care încep acolo și sfârșesc în Câmpulung. Cu tot ce are mai vechi și mai neaoș, în alcătuirea ei multiseculară, inima noastră se simte, în aceste locuri, la sine acasă, nu numai prin acele, tainice încă, moșteniri legendare al căror duh țâșnește ici și colo ca apa din fântâni, dar și prin aceste gospodării albe, de gust și de măsură bătrânească, cu cerdacuri largi, năvălite de floare și umbrite prielnic pentru ceasurile de odihnă și de taifasuri tărăgănate, cu ochii pierduți prin fum de lulea, departe, spre hăurile din vale.

Lipsa de simț pentru prețul artistic al lucrului autohton, care caracterizează mentalitatea noastră de-o vreme încoace, a lăsat să se pripășească și aici arhitectura «modernă», venetică, fără tarif și fără înțeles, ale cărei linii țapene și uscate n-au nimic a face cu natura înconjurătoare și se înfig strident în armonia, în îngânarea firească dintre lucrurile lui Dumnezeu și lucrurile omului care a clădit dintr-un instinct artistic, născut din mediu și devenit cu veacurile tradiție românească.

Orice intervenție străină e o tulburare a acestei armonii și o rănire a acestei priveliști, minunată în particularismul ei național regional. Câmpulungul n-a scăpat nici el de pângărirea arhitecturii internaționale; i-au rămas, însă, destule case bătrânești aninate de poalele muncelului, cu fațade albe și vesele, izbucnind din verdeață ca niște hohote de râs sănătos.

“Pe grilajul grădiniței publice din fața hotelului «Regal» au căzut parcă troiene de zăpadă gălbuie”

„Eu, în târgul câmpulungean, n-am venit să târguiesc, – nici măcar un «cal porumbac», ca voinicul din cântecul cel vechi, – sunt un om de la câmpie și am venit să privesc oameni de sub munte. Dintre negoțurile care-ți vâră în ochi fel de fel de mărfuri, pe mine mă oprește unul singur: negoțul de marame, specialitate musceleană.

Pe grilajul grădiniței publice din fața hotelului «Regal» au căzut parcă troiene de zăpadă gălbuie: sunt maramele întinse în văzul cumpărătoarelor. Ușoare și străvezii împăienjeniri de borangic, având topite în țesătura lor înflorituri de nuanțe discrete, abia deosebite de „câmpul” pânzei, aceste podoabe femeiești tremură înfiorate de adierea răcoroasă a dimineții și adună pe mândrețea lor strălucirea întâielor raze de soare. Subțirele ca niște pale de fum, fragile ca niște flori de spumă, gata să se împrăștie parcă, asemenea unei fulguiri de păpădie, – nici nu-ți vine să crezi că sunt făcute de mână omenească. Întreb pe o femeie uscățivă care așteaptă lângă ele.

«Eu le-am lucrat, domnule, eu și fata mea». Femeia e văduvă din război, dintr-un sat de munte cu pământ sterp. Țesutul e meseria ei, care îi aduce pâinea cea de toate zilele. Ea tace când îi spun cât de frumoasă și de nobilă e o asemenea meserie. În adevăr, să nu fi având dânsa conștiința poeziei pe care o include această îndeletnicire?

Se zice că țăranii, bunăoară, nu înțeleg mândrețea naturii în mijlocul căreia muncesc. Eu îi cunosc din zilele dintâi ale vieții și am toate probele să cred dimpotrivă. Femeia cu maramele trăiește cu ele toate ceasurile sale de trudă, le cunoaște din fir în fir și frumusețea lor e, pentru dânsa, indiscutabilă ca aerul pe care îl respirăm. E mult mai volnică să-mi vorbească despre greutățile meșteșugului său. Borangicul nu și-l poate face singură, că nu poate ține viermi de mătase. Duzii cari îi hrănesc cu frunza lor nu cresc la munte. Scuturile galbene ca aurul și le procură «de la vale» și o costă azi o mie de lei kilogramul. Cât năcaz și câtă amărăciune sunt întrețesute în această minunată pânză aeriană, care tremură în vânt așteptând cumpărătoare!

“Pe străzile orășelului, femeile, aproape toate, poartă costumul ținutului. Aproape nu găsești două femei îmbrăcate la fel. Ambiția fiecăreia e de a nu semăna cu alta”

Un stol de fete cu părul în vânt trecu pe lângă grilajul cu marame. «Mie nu-mi trebuie» zise una, unduindu-și brațul într-o mișcare de renunțare glumeață. Înțelesul și hazul vorbelor ei este că nu e și n-ar vrea să fie nevastă. Suratele râseră vesel și trecură mai departe. Marame poartă numai femeile măritate. Lungimea din creștet până în pământ a acestei podoabe dă purtătoarei un aer de maiestate și o obligă la o ținută corespunzătoare. Zburdălnicia vioaie a unei fete s-ar simți stânjenită dacă s-ar înfășura în pretențioșii falduri de borangic înflorit. Și apoi, pe o fată o prinde bine cu capul gol în văzul tuturor flăcăilor dintre care va ieși cel ce o va alege. O nevastă e aleasă odată. Părul și cosițele ei sunt acuma ale unui singur bărbat și marama le acoperă și le păstrează pentru dânsul, cum cere cuviința familiei.

Pe străzile orășelului, femeile, aproape toate, poartă costumul ținutului. Portul din Muscel sau portul «din țară», cum i se zice dincolo de Carpați, păstrându-și caracterele generale care îl deosebesc între celelalte costume regionale, este, totuși, de o nesfârșită varietate, în marginile acestor caractere. Aproape nu găsești două femei îmbrăcate la fel. Ambiția fiecăreia e de a nu semăna cu alta. Uniformizarea nu are preț pe văile Muscelului. O fantezie bogată în născociri minuțioase migălește pe aceste fote și pe aceste ii toată variata pulverizare de înflorituri. Pe veșmintele de aici, culorile nu se înfățișează niciodată în masă, ci amestecate în combinații proporționate în fermecătoare mozaicuri cromatice, care nu cheamă ochiul asupra amănuntului, ci asupra armoniei totale ce naște din contopirea laolaltă a nuanțelor.

Găsesc că cea mai de seamă variantă de costum e aceea lucrată în fir de argint și de aur, fără fluturi, pe o pânză gălbuie-palidă, fără alte culori decât tonurile acestea argintii, aurii și palide, îngânate aproape într-o monocromie aparentă, de o nobleță fără pereche. Este în această variantă ceva din veșmintele brodate pe poale cu scene evanghelice ale basiliselor din Bizanț. O sugestie înaltă de aristocrație artistică îți deșteaptă vederea unui asemenea port născocit de puterea de creație a sufletului popular. Câteva ceasuri petrecute pe străzile orașului, în atmosfera înflorită de strălucite costume naționale, te dezobișnuiesc parcă să mai prețuiești eleganța bucureșteană, rătăcită în câteva exemplare în mijlocul acestei puzderii de culori vesele și expansive.

În Câmpulungul înviorat de podoaba românească, autohtonă, această eleganță bucureșteană e deplasată. Ea nu găsește punct de contact cu mediul și e osândită astfel la izolare. Căci e o legătură între costum și mediul în care îl porți. După cum o statuie, un monument artistic, trebuie așezat într-un anumit colț de natură, care să-l pună în dreapta lui valoare, tot astfel regula estetică a unei ținute, a unui veșmânt, nu se mărginește la ținută și la veșmânt, ci trece și la mediul înconjurător.

Instinctul artistic, care a creat costumul de Muscel, l-a creat în armonie cu aspectul ținutului. E o corespondență care se statornicește între înfloriturile de pe haină și între fireasca îmbinare de culori a naturii înconjurătoare și face din costum și din peisaj un singur organism estetic. Iată de ce, în ziua aceea de sărbătoare românească, eleganța bucureșteană, care e o eleganță internațională, nu-și găsea locul la Câmpulung, precum și costumul național, oricât am vrea să-l generalizăm, nu-și găsește cadrul în Bucureștii cu clădiri fără caracter românesc, cu străzi de un aspect uscat și decolorat, pe fondul căruia exuberanța veșmântului de la munte e țipătoare.

O togă antică, cu falduri bogate de draperie într-o singură culoare, nicăieri nu era mai potrivită decât într-un peisaj de mare și cer, proiectându-și paralelismul liniilor sale verticale, larg ondulate, pe talazurile orizontale și punând o singură pată de culoare între cele două pete imense: a apei și a văzduhului. Tot astfel infinita amestecare de culori fărâmițate a veșmântului național nu-și găsește fondul corespunzător decât în înfățișarea variată a peisagiului muntenesc. Oamenii își au instinctul estetic determinat de mediul cosmic în care trăiesc. Orice propagandă etnografică-artistică trebuie să țină seamă de acest instinct. A lupta împotriva lui e zădarnic. Dovadă: propaganda în pustiu care s-a făcut pentru generalizarea portului național.”

Nichifor Crainic – Din volumul «Priveliști fugare»

Postări asemănătoare