Când am început a mă identifica, existenţa mea avea o coordonată precisă: tata, cu “distanța”, însă, a unui tată preocupat, adesea încruntat, dar şi cu sensibilitatea cu care răspundea la fiecare “tăticule” al meu, prin care îl rugam să-mi acorde atenție. Între austeritatea preocupatului cărturar, cautător în cărţi, în fibule şi “cioabe” (cum le spuneam eu) spre descifrarea istoriei şi culturii locale, și melomanul cu sensibilități ascunse de ochiul iscoditor al semenilor, creșteam, formându-mi personalitatea de viitor om al școlii.
Pentru concetățenii săi, ușor enigmatic, veșnic preocupat, necomunicativ, Flaminiu Mârtzu trecea pe străzile urbei muscelene adesea neobservat, parcurgând, cu o precizie de cronometru, distanța între strada străbunilor săi către casa Gică Ştefănescu, unicul – pe atunci, în anii 1950 şi 1960 – sediu al muzeului local.
Stăpânit de o mare pasiune pentru ceea ce ar fi putut să se ascundă sub pavajul străzilor străvechiului Câmpulung sau în incinta necropolelor din oraş şi din împrejurimi, marcat de dispariția prematură a soției sale, pe care a venerat-o, ca un veritabil cavaler al devoțiunii, Flaminiu Mârtzu și-a dedicat existența Muzeului Câmpulung. În felul acesta a ignorat, cu superioritatea jignitului de soartă, privațiunile la care a fost supus în vreme, de vremuri.
O oarecare mizantropie, pe care o afișa involuntar, se datora poate și disprețului superior față de “micimea” contemporaneității în care avea să plonjeze dintr-o lume a cavalerismului epocii sale în care se formase ca om și intelectual. Născut în atmosfera începutului de secol XX, format în perioada interbelică și catapultat într-o lume nouă, diferită și ostilă celei căreia i se simțea aparținător, Flaminiu Mârtzu a făcut eforturi să se adapteze, absentând de la manifestările “zgomotoase” şi refugiindu-se într-un cadru cultural în care se întâlnea cu trecutul căruia îi era vasal: trecutul său, trecutul istoric al neamului său, trecutul în sine.
De aceea Flaminiu Mârtzu părea un personaj singular în contextul câmpulungean, înconjurat, însă, de respectul celor din jur, din imediata sa apropiere, dar şi din lumea științifică a cercetătorilor. Era recunoscut pentru minuțiozitatea și probitatea ştiințifică, pentru respectul față de paternitatea scrierilor înaintașilor săi – prin trimiteri şi citate – în tot ceea ce îi ieșea din mână în domeniul cercetării științifice. Casa cu numărul 10 de pe strada Negulici, în care locuim, este casa natală a pictorului I.D. Negulici.
Se născuse pe 12 noiembrie 1913, la Focșani, localitate unde tatăl său era medic. În Caracal, pe unde profesia tatălui a purtat familia, își amintea cu nostalgie de primii ani de şcoală. Își amintea de atmosfera orașului de provincie al acelui început de veac, de intelectualitatea orașului, de învățătorul său, de prietenii familiei care îi dăruiau cutii cu bomboane de ciocolată cu abțibilduri pe care le colecționa în mici albume ce, mai târziu, mi le arăta, iar eu eram uimită, fiindcă în vremea copilăriei mele nu mai existau îngerași, Moși-Crăciuni şi ouă de Paște. “Colecția de copilărie” era bine păstrată: o armonică miniatură (care chiar cântă), numeroase fotografii, jucării care nu se mai găseau. Le preluasem, stârnind curiozitatea fetițelor de vârsta mea. Am învățat să citesc pe o colecție a tatei din revista “Amicul copiilor”, legată cu coperţi de carton.
Primele noțiuni de limbă franceză, limbă în care tata vorbea curent, le-am dobândit tot în prima copilărie, când curiozitatea mă împingea să citesc colecțiile bunicii paterne: “llustration” şi “Lectures pour tous”. Îmi vorbea cu multă considerație despre profesorii săi din Liceul “Gheorghe Șincai” din București, în special despre marele Gheorghe Nedioglu, ilustru latinist, care socotea că nota 10 este a lui Dumnezeu (perfecțiunea), 9 – a profesorului şi abia 8 – a elevului celui mai bun. Îi fuseseră profesori, în trecerea lor prin catedrele liceale la început de carieră, Alexandru Graur şi George Călinescu. Crescut în austeritatea școlii interbelice, umanist prin tradiție și aptitudini, avusese bune aprecieri din partea dascălilor de umanioare.
Totdeauna Flaminiu Mârtzu a știut să susţină un discurs de tip academic, în fraze ample, stăpânite, coerente și comprehensive. Expunerile erau totdeauna libere, fără suport scris, decât doar, poate, o mică schiţă de dimensiunea unei cărți de vizită. Când situația o impunea, cu ușurință trecea la expunerea în limba franceză, chiar în fața unui auditoriu avizat. Ghidajul prin sălile Muzeului Câmpulung competent și adaptat la nivelul de pregătire al auditoriului, l-au făcut, în scurt timp, cunoscut unor numeroase categorii de vizitatori, de la elevi la adulți.
A început a-și desfășura activitatea muzeistică – fericită consecință a unor vechi preocupări din anii studenției și, poate, anteriori acestei perioade – la Muzeul Câmpulung, un muzeu abia înființat în 1952 ca o colecție de planșe și indicatori privind date generale de dinamică a evoluției istorice și sociale, alăturate unei colecții de științele naturii, ce nu depășea cu mult un muzeu școlar. Cu dăruire şi perseverență, Flaminiu Mârtzu a dat personalitate locală acestui muzeu, atât prin exponatele descoperite în săpături arheologice (Cetățeni, Lerești, Suslănești etc.), la care a participat direct, pe șantiere, cât și prin cercetarea minuțioasă, valorificată în publicații de interes local, național şi internațional.
Un corolar al acestei activități de peste 20 de ani este monografia “Câmpulung Muscel – ieri și azi”, de I. Hurdubețiu, Fl. Mârtzu, N. Nicolaescu, Gh. Pârnuţă şi I. Stănculescu, punct de plecare pentru monografiile care s-au realizat ulterior. Aruncând o privire sumară asupra lucrării menționate, se poate observa, comparând numărul de pagini aparținând fiecărui coautor, contribuția substanțială a lui Flaminiu Mârtzu la realizarea acestui volum (cel mai mare număr de pagini). Adaug acestei precizări și faptul că, referindu-se la istoria veche, medievală și – parțial – modernă, paginile care aparțin lui Flaminiu Mârtzu rămân valabile și astăzi. De altfel toate lucrările lui abundă în trimiteri și sunt susținute de o bibliografie corespunzătoare temei abordate, dovedind, astfel, un înalt nivel de probitate profesională și respect pentru adevărul științific.
O pasiune pentru descoperire în domenii culturale dintre cele mai diverse îl conducea, în tinerețe, printre rafturile anticariatelor, unde, cu ochiul său de cunoscător, descoperea cărţi de mare valoare, atât bibliofilă, cât și istorică și culturală. Naviga cu mare plăcere prin istoria Egiptului Antic şi mă uimea când îmi vorbea despre dinastiile faraonilor ca “bătrânul dascăl” din “Scrisoarea I” a lui Eminescu: “Universul fără margini e în degetul lui mic”. Tata avea pe degetul mic un Mefisto din argint care îmi amintea de Faust, iar alături, pe același deget, verigheta mamei, alături de inelarul cu verigheta sa. Iată un alt semn de tandrețe discret purtat, o văduvie acceptată ca un etern suspin. Avea, de asemenea, un mare interes pentru personalitatea lui Napoleon, geniu militar care a schimbat fața lumii.
Dar, mai mult decât orice, l-a pasionat istoria locurilor încărcate de cultură din Câmpulung și din Mușcel. Era descendent dintr-o familie câmpulungeană binecunoscută prin exponenții săi de marcă: pictorul pașoptist Ioan D. Negulici, frații Negulici care au avut însemnate contribuții în crearea Muscelului modern: Iancu Negulici – filantropul care a înființat și a înzestrat Liceul Agricol din Domnești, Mihai Negulici – primul inginer naval român, colonelul Nicolae Negulici, Gheorghe Negulici – prefectul de Muscel, Dimitrie Negulici – tatăl mamei sale, fost deputat şi senator de Muscel. Frații Negulici fiind înrudiți prin alianță cu familia Paul (Adelaida, mama lor, era născută Paul), au reușit, pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, să modernizeze orașul Câmpulung şi să construiască edificii care mult timp au fost emblematice în individualizarea urbei pe harta României moderne: clădirea din strada Negru-Vodă (fostul Spital pentru copii), cele de pe strada care poartă numele prefectului de Muscel, Gheorghe Negulici, ca, de pildă, casa colonelului Nicolae Negulici, unde vara venea în vizită Titu Maiorescu, ori vila Paul.
Conștient de ascendența sa demnă de respectul contemporanilor, a declarat, cu autoritatea directorului de muzeu, zona din jurul Bisericii Flămânda zonă de rezervație funerară, atât pentru valoarea monumentelor funerare (unele fiind opere ale lui Frederick Storck), cât și pentru însemnătatea personalitaților, printre care strămoşii săi, care își dorm somnul de veci în acest loc.
Din 27 noiembrie 1990, Flaminiu Mârtzu stă alături de soția sa, de strămoșii săi materni Negulici și de primul istoric al Câmpulungului, C. D. Aricescu, așa cum i-a fost dorința pe care i-am respectat-o spre aducerea aminte a viitorimii muscelene.
Istoric, om de cultură, cunoscător al slavei vechi și al scrierii chirilice (descifra cu ușurință inscripții în chirilică), al limbilor clasice, vorbitor de limbă francezași germană, cu o educație în domeniul artelor plastice care îi permitea să autentifice chiar opere de artă, fără echivoc, plasându-le în epoca și curentul în care au fost create, dar și muzicală, tata cânta la pian, era un bun cunoscător al muzicii de operă și un competent analist al tehnicilor interpretative şi al calității timbrelor vocale ale marilor interpreți de operă.
Am crescut cu muzica lui Verdi, Puccini, Schubert, Beethoven, în interpretări de excepție, reproduse pe plăci de patefon, mai târziu pe discuri de pick-up sau bandă magnetică. Am învățat de la tata să diferențiez timbre vocale inconfundabile de la Enrico Carusso și Jean Athanasiu la Ion Piso, Nicolae Herlea, Dan Iordăchescu, Ștefanescu Goangă, Arta Florescu, Virginia Zeani ori Maria Callas.
Muzicalitatea versului eminescian mi-a fost dăruită înainte de a merge la școală. Tata îmi citea ades din Eminescu: “Luceafărul”, “Lacul” “Atât de fragedă”, “Ce te legeni…” și aprecia literatura corală clasică, în special piesele pe versuri eminesciene, ca de pildă “Revedere” și “Sara pe deal”. În prima mea copilărie îmi citea, uneori traducându-mi din franceză, basme din literatura orientală, în care misterul se adâncea prin interpretarea artistică pe care tata o dădea lecturii.
Paradoxal, un om plin de deschideri pentru cultura omenirii și pentru artă, aprecia fair-play-ul sportului “cu mănuşi”, spunea el, nu “cu pumnul”, cum aș fi zis eu. Șahul şi boxul erau cele două sporturi pentru care avea admirație, posedând cunoștințe despre istoria acestora pe care puțini le aveau.
De-a lungul activității sale muzeale, ca muzeograf și ca director, obiectivul major a fost acela de a îmbogăți colecțiile muzeului, de a diversifica ariile de cercetare științifică. A desfășurat cu o mare pasiune o asiduă activitate de restaurare a pieselor descoperite în săpăturile arheologice. Se află expuse în vitrinele muzeului piese restaurate de mâinile lui care se odihneau adesea, în târziul nopții, pe clapele pianului în armonii mozzartiene, beethoveniene, chopiniene. Nimic nu făcea la întâmplare. Orice piesă restaurată era consecința unui studiu dedicat contextului istoric al cărui produs era.
În anii directoratului său la Muzeul Câmpulung s-a înființat Casa memorială “George Topîrceanu” de la Nămăeşti. Grija personală pentru realizarea colecției Topîrceanu, cu ajutorul fiului și al surorii poetului, era și consecința admirației tatălui meu pentru versul simplu, dar sugestiv, al acestui poet interbelic pe nedrept marginalizat, însă iubit de români și “răpit” din contextul muscelean de Iașul cultural care-i era atât de necesar.
De-a lungul timpului, a consacrat o bună parte din activitatea sa lapidariumului de la Mănăstirea Negru-Vodă și colecției iconografice de la Casa Domnească. Încă din tinerețe l-au pasionat filatelia și numismatica. Păstra, ca pe o amintire, o colecție filatelică, clasificată științific care “mergea” până prin anii 1930-1940. Numismatica, însă, a rămas o preocupare permanentă, având legătură cu arheologia, cu însăși activitatea muzeistică. Mi-amintesc emoția cu care aștepta să se curețe moneda scufundată în soluție – moneda descoperită în săpături – spre a o determina. Uneori acest proces dura chiar zile. Tata era în așteptarea unei revelații. Îmi transmitea și mie emoția, pentru că mă accepta martor și tovarăș la devoalarea unui nou adevăr științific.
Recunoscut ca o sursă serioasă de informare cu greutate științifică, tata avea lungi conversații, consultări și corespondență cu personalități ale vieții științifice, artistice și culturale. Un mare istoric câmpulungean cu care avea adesea discuții și controverse științifice era profesorul dr. Ion Hurdubețiu. Discuțiile lungi și aprinse se prelungeau până târziu, iar rezultatul se materializa în lucrări realizate în colaborare sau în… ireconciliabile păreri legate de adevăruri istorice.
Profesorul Dan Simonescu era unul dintre cei care, cu calm și cu prestanță academică, îl încânta în lungi discuții privitoare la istoria cărții, a Câmpulungului și a personalităților orașului. Academicianul George Oprescu, criticul și istoricul de artă, îl aprecia pe tata și îl invita la vila lui din Câmpulung, unde își petrecea verile, spre a discuta despre opere de artă, colecții din patrimoniul muzeului, despre modalități de identificare și valorificare a obiectelor din patrimoniul cultural local. Până la emigrarea sa, Pavel Chihaia îi făcea vizite la muzeu sau acasă, având o strânsă relație de colaborare, corespondență, schimburi de lucrări.
Ion Chelcea era unul dintre marii săi prieteni și colaboratori. Întrețineau lungi conversații științifice la Câmpulung sau la București, în întâlniri ce s-au succedat până la dispariția amândurora, la un interval de un an. Cu Gheorghe Pârnuță a colaborat în elaborarea mai multor lucrări, dintre care cea mai cunoscută este “Oameni de seamă din Cetatea de Scaun”. Dintre cei mai tineri, cel mai iubit îi era Spiridon Cristocea, socotit de tata a fi unul dintre cei mai competenți și serioși istorici. Cu firea deschisă și zâmbetul pe buze, Spiridon Cristocea era interlocutorul care nu se plictisea ascultând și nu plictisea vorbind. Flaminiu Mârtzu și Spiridon Cristocea: două lumi care își transmiteau ștafeta.
Măruntă și neînsemnată, am călcat și eu pe urmele tatălui meu, admirându-l și mândrindu-mă cu el, fără a-i arăta aceste sentimente atât timp cât a trăit. O fac acum, cu speranța unei “reabilitări” pe care mi-o cere conștiința, amintindu-mi cum spuneam când nu știam ceva: “Nu știu. Să-l întreb pe tata”. Era siguranța mea că el știe, siguranța în care am crescut, ocrotită, depășindu-mi frustrările. Fără pretenția de a fi prezentat cu minuțiozitate științifică, ci doar cu respect pentru corectitudine și cu dragoste filială, față de personalitatea lui Flaminiu Mârtzu, consider că încercarea mea va fi un binemeritat *restitutio* pe care îl dăruiesc muscelenilor care au dragoste și interes pentru cultura locală.
Date biografice
Flaminiu Dimitrie Mârtzu s-a născut la Focșani, pe 12 noiembrie 1913, ca fiu al medicului Francisc Mârtzu, originar din Tămășeni, județul Neamț, și al Elenei Mârtzu din Câmpulung, născută Negulici, descendentă din familia pictorului I. D. Negulici. Școala primară a absolvit-o la Caracal, unde se afla cu serviciul tatăl său. Ulterior familia s-a mutat la București, unde a urmat cursurile Liceului “Gheorghe Șincai” (absolvit în 1932) și pe cele universitare – Facultatea de Drept a Universității București, licențiat în Drept în anul 1937. În 1938 și-a susținut examenul de doctorat cu o temă de istorie juridică: “O instituție dispărută din dreptul succesoral roman: privilegiul masculinității”.
În 1952 a devenit muzeograf al Muzeului Câmpulung, al cărui director a fost între 1959 și 1970. Între 1970 și 1975 a fost muzeograf principal. S-a ocupat cu precădere, ca arheolog, de perioada medievală, efectuând cercetări la Bilcești, Cetățeni, Voinești, Jidova, Lerești, Aninoasa, Mănăstirea Valea, Băjești, precum și la bisericile câmpulungene Marina, Sfântul Ilie, Șubești, Fundeni, Negru-Vodă, Bradu, Sfântul Gheorghe, Valea, Sfânta Troiță ș.a.
A fost președinte al Filialei Câmpulung a Societății Numismatice Române. S-a distins prin activitatea și competența cu care a lucrat în cadrul Muzeului Câmpulung, fiind decorat cu Ordinul Muncii clasa a III-a și Meritul Științific.
Și-a continuat activitatea științifică și după pensionare, cercetând și prelucrând rezultatele cercetărilor în studii și comunicări, unele dintre ele publicate post-mortem. A încetat din viață la 27 noiembrie 1990 și a fost înmormântat lângă părinții mamei sale, Elena și Dimitrie Negulici, la cimitirul Bisericii Flămânda din Câmpulung.