Şezătoarea orăşenească ori rurală, mutată din Casa de Cultură/Căminul Cultural în aer liber şi suplimentată cu lăutari şi gustări „fără frontiere”, de când micul s-a înfrăţit cu hot dog-ul şi shaorma, ar fi searbădă fără personaje pitoreşti, cum este vorbitorul de carieră preşedinte la „Eroi”. Probabil că în criteriile de eligibilitate în funcţia în care ocupanţii se înlocuiesc abia când li „se termină aţa” se află şi acesta al meliţatului din raţiuni care ţin de plăcerea egocentrică de a se auzi vorbind. În direct şi înregistrat. Altfel nu se explică plonjatul disperat după microfonul tocit de alţii înaintea lui al unui senior de 85 de primăveri, cu riscul schilodirii „carcasei” afectate de reumatism, ca să spună… nimic. Doar să certe pe toată lumea că nu-i bagă în seamă (cu bani) pe bieţii veterani. Deşi la căpătâiul lor, din experienţa noastră profesională, se depun coroane şi se aprind lumânări de câteva ori pe an. Cu mai mult de atât n-ai cu ce să-i ajuţi pe eroii adevăraţi, dar, pesemne, alocuţiunea cătrănitului era despre cei autoproclamaţi, care permanent au nevoie de câte ceva. De pildă, preşedintele asociaţiei care luptă pentru drepturile… nu suntem edificaţi ale cui drepturi, majoritatea beneficiarilor fiind trecuţi în lumea celor drepţi – ca drept dovadă, primarii nu mai au pe cine premia la sărbătoarea localităţii – a avut nevoia (şi pretenţia) de a i se pune la dispoziţie de către colegii de la televiziunile locale înregistrarea prestaţiei sale pe scena pe care s-a derulat hilara reprezentaţie.
Pe politician îl obligă meseria să iasă în faţă, să promită, să se laude cu ce a făcut, adică să te mintă uitându-se fără ruşine în ochii tăi, care simţi că n-a făcut nimic. Modestia, discreţia, bunul simţ, calităţile oamenilor cu adevărat valoroşi, n-au ce căuta în bagajul de trăsături ale omului politic al zilelor noastre, o boarfă făţarnică, obraznică, mincinoasă, vorace, coruptă şi înţepenită în obiectul muncii. Adică în scaunul de parlamentar. Înţelegi astfel de specimene îngrămădite, unele peste bătăturile altora, pe scena din faţa prostimii, care habar nu are cine sunt, atunci când îşi dau coate, ca să nu rateze livrarea eternului discurs imbecil unui electorat, care, de multe ori, nici măcar nu-l înţelege. Dar important este domnul/doamna „a vorbit frumos”. Unii dintre politicieni realizează că sunt penibili, dar merită o lună de penibilitate pentru patru ani în care te scalzi în bani.
Ce-i împinge pe unii, cum este acest fost cadru militar, să copieze un comportament, pe care politicienii îl adoptă din interes, greu de înţeles. Nu i-am auzit numele strigat de primar în momentul invitării în faţa sătenilor a musafirilor purtători de funcţii politice ori administrative, dar asta nu l-a împiedicat să ţopăie ca un june din şomârdoalele bătăturii direct pe scena încărcată precum via pe punctul de a se frânge sub greutatea ciorchinilor daţi în pârg. S-a postat pensionarul nostru, costumat în uniforma militară, moţ, în fruntea alaiului colorat politic ca o tarabă de bâlci şi a aşteptat să-i vină rândul la cuvântări.
Bineînţeles că rândul lui nu exista, dar, din nou, n-a fost o problemă, căci şi-a făcut singur loc în program, în momentul în care, politicos, primarul a comis imprudenţa de a întreba dacă mai doreşte cineva să ia cuvântul după epuizarea celor 20 de minute de gogomănii electorale, care ne-au spurcat auzul. Veteranul a ţinut ca lumea să ştie că el se numeşte „colonelul cutare” (de la Asociaţia „Cultul Personalităţii”). Dacă aşa scrie în certificatul de naştere, cine suntem noi să-l contrazicem?! Ce a urmat a fost moartea violentă a timpanelor: „Colegii dinaintea mea (colegii senatori, deputaţi, şefii de la Consiliul Judeţean) a spus că mulţumeşte că au fost invitaţi.”, spre deosebire de „noi”, care „n-am fost invitaţi, ci trimişi aşa cum s-a dus toată lumea pe front.” Într-un fel, are dreptate omul, căci ce se întâmplă în campanie aduce, de foarte departe, cu frontul. Dacă te apropii, constaţi că luptele se dau pe la spate, nu se duc faţă în faţă.
De ce urcase cetăţeanul pe podium? Ca să facă un mic anunţ publicitar, dacă tot erau camerele tv pe el, pentru „care mai are bătrâni acasă” să ştie că-i pot găsi pe încasatorii de cotizaţii la Casa Armatei. Colonelul s-a arătat dezamăgit că nu vede în public niciun veteran, potenţial contributor la asociaţie. Ca să-l contrazică, unul dintre beţivanii satului i-a fluturat braţul liber, neocupat cu clondirul pe care se pregătea să-l dovedească: „Aicea! Io sânt!” Cum era de aşteptat, campionul războaielor cu damigenele de rachiu, purtate cu preţul dinţilor pierduţi pe câmpul de luptă, a stârnit o cascadă de râsete, care au amplificat ridicolul creat de colonel cu fleanca lui. Care era oful oratorului? Că veteranilor li se dădea “înainte” o sumă de bani. Dar li se dă şi acum. Din bugetul Câmpulungului li s-a alocat o căruţă de bani pentru toate nevoile, de la excursii, până la colivă şi coroane. Iar banii de care se plângea şiretul că nu s-ar mai da erau, chipurile, pentru atragerea publicului către asociaţia croită pe binefaceri. Ca reclama să fie cu efect garantat, l-a băgat şi pe primar în chestiunea racolării simpatizanţilor, punându-i pe bieţii oameni să vină la Primărie, ca să-i descoasă pe salariaţii şi aşa ocupaţi cum ajung la el, pentru lămurirea nelămuririlor. Publicitatea a omis un mic amănunt: tariful per informaţie.