2.Despre tainele unei vieţi abundente
Desăvârşirea
Preoţia lui Hristos, lucrând în profunzimile fiinţei noastre spirituale nu cu gândul sau cu imaginaţia, ci în duh şi în adorare, ne duce până la comuniunea vie cu Dumnezeu. Şi această viaţă pe care ne-o insuflă, fiind propria Sa viaţă, este absolut sănătoasă şi viguroasă, o viaţă care nu-i destinată să cunoască, nici măcar pentru o clipă, o cât de neînsemnată veştejire sau întrerupere. Este însăşi viaţa veşnică menţinută în noi de Marele nostru Preot. Noi nu ne căutăm timp să privim la Viţa care poartă mlădiţele şi care lucrează totul în ele, în mod desăvârşit. Ne străduim să facem singuri ceea ce, de fapt, numai Domnul Isus Hristos poate să facă, ceea ce Domnul nostru cel plin de iubire doreşte atât de mult să facă pentru noi. „Cine rămâne în Mine… aduce multă roadă”. (Ioan 15.5). Grija noastră nu este să aducem roade, ci să privim la El.
Să ne apropiem de Dumnezeu cu încredere
Noi avem o intrare liberă (literal: îndrăzneală, încredere) în Locul preasfânt. Este expresia celei mai depline încrederi, siguranţa că nu mai e nici o barieră şi că putem, realmente, să intrăm în Locul preasfânt, fără teamă, fără cea mai mică ezitare, cu sentimentul libertăţii filiale, al acelei libertăţi cu care un copil se adresează tatălui său. Sângele lui Hristos ne-a dobândit siguranţa aceasta, o îndrăzneală a credinţei, pe care preoţia Sa cerească ne-o comunică şi o întreţine prin Duhul Sfânt. Ea este rezultatul natural şi chiar infailibil al contemplării Marelui nostru Preot, dacă-L contemplăm într-un duh de credinţă şi adorare. Nu există viaţă creştină normală, nici vigoare spirituală, fără această îndrăzneală filială. Dacă există vreun lucru pe care creştinul trebuie să-l caute şi să-l păstreze cu grijă, este tocmai libertatea aceasta constantă şi perfectă de a se apropia de Dumnezeu cu îndrăzneală. Să ne apropiem, deci, cu încredere sau cu îndrăzneală! Îndrăzneala aceasta nu poate fi produsul artificial al meditaţiilor sau al eforturilor noastre. Numai Marele nostru Preot, în dragostea Lui plină de milă, o sădeşte în sufletul acela care vrea să se piardă în El. El însuşi ne este îndrăzneala, când rămâne în noi şi domneşte, fără nici o împotrivire din partea noastră. Prin inimă, suntem părtaşi ai lui Hristos. Când Hristos trăieşte în noi, poate face ca încrederea noastră să fie deplină. Ori de câte ori te rogi, roagă-te stăpânit de această îndrăzneală! Măsura îndrăznelii tale să fie măsura lui Hristos, lucrând în tine ca să te aducă la Dumnezeu. Ce conştiinţă simţitoare, ce gelozie sfântă, ce umilinţă va produce în noi această îndrăzneală! Să nu ne permitem nimic din ceea ce este osândit de inima noastră şi care ne-ar putea face să ne pierdem libertatea de a merge înaintea lui Dumnezeu. Vom şti astfel, din experienţă, ce înseamnă viaţa trăită în cea mai strânsă intimitate cu Dumnezeu.
Adevărul eliberator
Există o izbăvire de păcat şi de Lege, şi această slobozenie este o lege nouă, o forţă superioară, o putere efectivă care eliberează. Puterea Duhului care rămâne în noi este tot aşa de reală, tot aşa de activă şi chiar mai mult decât era odinioară puterea păcatului în mădularele noastre. Legea Duhului de viaţă domneşte acum în mădularele noastre, cel puţin cu acelaşi realism, putere şi spontaneitate cu care domnea atunci legea păcatului. Calea este următoarea: întâi, studiem cap. 6-7 din Epistola către Romani şi ne însuşim tot ce spun ele despre poziţia noastră în Hristos: morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, slobozi faţă de păcat şi Lege şi uniţi cu Hristos. „Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi” (Ioan 8.31-32). Tot ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre faptul că suntem una cu Hristos să fie pentru noi izvorul obişnuit al credinţei şi al vieţii noastre! Rămâneţi în Hristos, şi El va rămâne în voi. Meditaţi şi păstraţi cu tărie cuvântul acesta, strângeţi-1 în inimă şi asimilaţi-1 cu credinţă şi răbdare! Este un mijloc de a ne ridica mai sus şi a atinge adevărurile pe care le învaţă Scriptura. Când e vorba să umblăm călăuziţi de Duhul, trebuie să ne aducem aminte mai mult ca oricând de cuvintele: „Nu te teme, crede numai!” (Luca 8.50)
Cei smeriţi îl găsesc pe Cel Sfânt
Când conştiinţa păcatului şi a slăbiciunii noastre, precum şi descoperirea a cât de mult din propria noastră fiinţă este încă în noi ne umple de teama că niciodată nu vom putea fi sfinţi, tocmai atunci Cel Sfânt Se pune la dispoziţia noastră. Nu atunci când priveşti la tine însuţi şi cauţi să descoperi dacă eşti destul de zdrobit şi de umilit, nu, ci atunci când nu mai priveşti la tine – deoarece ai pierdut orice nădejde de a vedea în tine altceva în afară de păcat – ci priveşti la Cel Sfânt şi vezi că făgăduinţele Sale sunt singura ta nădejde. În credinţă, Cel Sfânt se descoperă sufletului zdrobit. Credinţa este întotdeauna suprimarea a ceea ce vedem şi simţim; ea priveşte numai la Dumnezeu. Şi ea crede că în profunda conştiinţă a lipsei sale de sfinţenie şi în teama că niciodată nu va putea fi sfânt, Dumnezeul Cel Sfânt este aproape de ai Săi ca Izbăvitor şi Mântuitor. Starea de supunere absolută faţă de voia lui Dumnezeu, atitudinea de credinţă lipsită de orice susţinere, în lucrurile văzute, credinţa în dragostea Sa infinită este cea mai înaltă perfecţiune de care e capabil sufletul omenesc. Sfinţirea constă în a fi dezbrăcat de sine şi a fi îmbrăcat în Duhul Sfânt şi în sfinţenia Domnului Isus. Am luat eu slăvitul privilegiu de a fi răstignit cu Domnul Isus până când în carnea şi în sângele meu nu va mai rămâne decât viaţa lui Hristos?
„Am fost răstignit cu Hristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”(Galateni 2.20). (continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”, de Nicolae Tonoiu.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3. Telefon contact: 0745.021.424