În perioada studenţiei, viitorul laureat al Premiului Nobel, George Emil Palade – primul român căruia i s-a acordat această distincţie -, a însoţit-o pe mătuşa Alexandrina Enăchescu Cantemir în numeroasele călătorii prin ţară, pentru a o ajuta în munca de documentare despre costumele naţionale. În 1933, Ministerul Instrucţiei îi încredinţa Alexandrinei Enăchescu Cantemir, directoarea Şcolii profesionale de broderii artistice „Tudosca Doamna”, din Bucureşti, misiunea de a alcătui, cu ajutorul surorii sale, profesoara Aurelia Cantemir, un album de artă naţională, cu ţesături şi cusături, pentru şcolile primare, profesionale şi ateliere.
Mama savantului George Emil Palade era cea mai mică dintre cele trei surori, Alexandrina, Aurelia şi Constanţa, de obârşie musceleană şi câmpulungeană, al căror tată a fost învăţător la Câmpulung Muscel. Ion Cantemir Mateescu a predat Geografia şi a fost autorul primului manual de Geografie a judeţului Muscel. Casa rămasă după moartea lui prematură a devenit Casa Corpului Didactic din Judeţul Muscel. Mama fetelor, Olimpiade Iosepide, provenea dintr-o familie bogată, şi după mamă, şi după tată, proprietar de zahana la Câmpulung.
Alexandrina Enăchescu Cantemir n-a avut copii, astfel că însoţitori în peregrinările prin ţară, pentru studiul straielor populare, i-au fost nepoţii, băiatul Aureliei, arhitectul Florin Cantemir, şi băiatul Constanţei, medicul George Palade, care, în 1974, avea să devină laureat al Premiului Nobel pentru Medicină. În ’74, savantul trăia şi profesa de 28 de ani în Statele Unite ale Americii. Colindatul prin diferitele regiuni ale României, întreprins de pasionata etnografă, a antrenat şi alţi membri ai familiei. Meritul lui George nu s-a limitat la a fotografia portul popular de trebuinţă „mătuşii Didica”, ci a fost şi un bun desenator al planşelor inserate în album.
Din volumul uriaş de material documentar au rezultat peste o mie de planşe, care urmau să fie incluse în şase volume. Primul, intitulat „Portul popular românesc”, conţinând 140 de planşe înfăţişând costume integrale, a fost tipărit în 1939. Din partea cea mai consistentă a strădaniilor autoarei, detaliile, care urmau să constituie tema a cinci volume masive, a fost publicat unul singur, cu 80 de planşe, în 1971. În 1976, lucrarea apărea şi în Japonia. „În condiţii grafice excepţionale, Editura Kobunsha, în colaborare cu Editura Meridiane, oferă cititorilor japonezi volumul „Portul popular românesc”, de Alexandrina Enăchescu Cantemir. Numeroasele reproduceri color, reprezentând costume şi scoarţe populare din toate regiunile ţării noastre, fac cunoscute, şi pe aceste îndepărtate meleaguri, inestimabilele frumuseţi ale folclorului românesc.”, relata presa din România, în urmă cu 50 de ani.
- Alexandrina, cea mai mare dintre surorile Cantemir, a studiat broderia artistică la Viena
Alexandrina Enăchescu Cantemir a fost prima dintre cele trei fiice ale familiei întemeiate în 1879 prin căsătoria lui Ion Cantemir, învățător la Câmpulung Muscel, cu o fată bogată din oraș, Olimpiada Iosepide. Cel dintâi născut a fost Nicolae, care a murit la o lună. Au urmat fetele: Alexandrina (1881-1970), Aurelia (1883-1980) și Constanța (1886-1978), mama lui George Emil Palade. Spre deosebire de părinții lor, care s-au stins de tineri, mama, la 30 de ani, tatăl, la 36 de ani, fiicele au avut vieți lungi și împlinite profesional, având șansa să studieze la București, după ce au luate și crescute în casa ei de sora mamei lor. Mătușa orfanelor, Maria Timuș, institutoare de profesie, era directoarea Școlii Primare din Dealul Mitropoliei.
„Familia Timuș a întreținut fetele Cantemir și le-a păstrat averea, pe care a folosit-o pentru instruirea lor, apoi cu restul le-a înzestrat pe toate trei cu toate cele necesare unei gospodării, începând de la mobilă, până la cele mai mărunte lucruri. Alexandrina și Aurelia Cantemir au fost duse ca interne la Azilul „Elena Doamna”, din București, înființat de către Carol Davila și soția sa, Anica Racoviță, la insistențele Regelui Carol I și ale Reginei Elisabeta, care au vizitat, tocmai în acea perioadă, Școala de Fete din Câmpulung Muscel.
La Azilul „Elena Doamna”, Aurelia a făcut Școala de Institutoare, iar Alexandrina, Școala de Arte și Broderie Artistică. Dovedindu-se foarte talentată, familia Timuș, cu sprijinul substanțial al episcopului Gherasim, a trimis-o la Viena, la „Franz Joseph Kunststickereihochschule”, unde a studiat trei ani, însușindu-și temeinic meseria. Întoarsă în țară, a fost numită profesoară și directoare a Școlii Industriale ”Tudosca Doamna”, din București.
Aurelia, după ce a absolvit Școala de Institutoare, a intrat în învățământ. Constanța a rămas în familia Timuș până a terminat Liceul „Regina Maria”, din București.”, redăm un fragment din lucrarea ”Crestomație de familie – Centenar George Emil Palade”. După liceu, Constanța a fost înscrisă la Școala Normală din Iași.
Alexandrina Cantemir a fost căsătorită cu doctorul Nicolae Enăchescu, Aurelia Cantemir, profesoară și pictoriță, cu avocatul Dimitrie Bucă, iar Constanța, institutoare, cu profesorul Emil Palade.
- „La Paris, Henri Matisse, care nu-i exclus să se fi inspirat de aici (n.r. din lucrarea Alexandrinei Enăchescu Cantemir) în celebra „La blouse romaine”
„Tanti Didica”. Aşa i se spunea în familie profesoarei de artă naţională Alexandrina Enăchescu Cantemir, sora Constanţei Palade, mama celui dintâi român laureat al Premiului Nobel. „Originară din Câmpulung Muscel, parte de ţară în care secularul port românesc s-a păstrat până în zilele noastre autentic şi viguros, ea a deprins din copilărie gustul frumosului pornind de la iile muscelene, desăvârşindu-şi meşteşugul greu al ţesăturii în ţinutul natal.”, scria C. D. Zeletin în cuvântul înainte al volumului publicat în 1971 şi îngrijit de acesta.
Iată mărturiile nepotului C. D. Zeletin despre mătuşile sale rămase fără părinţi de mici. „Fuseseră trei surori, de sorginte musceleană, frumoase toate trei, dar diferite între ele cum nu se mai poate. Alexandrina, Aurelia şi Constanţa Cantemir, pe numele mic Didica, Aurica şi Tanţi. Orfane de amândoi părinţii la vârste fragede, au fost crescute la Azilul „Elena Doamna” din Bucureşti, avându-l tutore pe unchiul lor, Ion Gherasim Timuş, episcopul de Argeş, suflet pur şi bun, mare teolog, compozitor de muzică liturgică, autor al celebrului „Dicţionar hagiografic” (1898). Trei orfane, trei nume, trei concepte: Didica autoritate, Aurica bunătate, Tanţi suavitate. Toate trei aveau talent la desen, Aurica era pictoriţă; toate trei îl avuseseră profesor de desen pe pictorul Sava Henţia (1848-1904), portretist şi pictor de scene istorice, participant, ca artist, la Războiul pentru Independenţă.
Didica îşi făcuse studiile superioare la Viena. Nu era o fiinţă obişnuită. Vorbea clar, esenţializat şi apodictic, în stilul lui Petre Ţuţea. (…) Nu a avut copii, dar a crescut copii, îndeobşte orfani, şi nu puţini, pe care i-a trecut prin şcoli, le-a făcut profesii şi le-a dat drumul în lume. (…) În 1939, i-a murit pâinea cea caldă care i-a fost soţul, doctorul Nicolae Enăchescu, fiu de preot din părţile Neamţului, coborâtor din familia filozofului Vasile Conta. Oricât va fi durut-o, evenimentul nu i-a modificat personalitatea: singură a fost şi înainte, singură a fost şi după. (…) Nu avea prietenii, deşi era iubită de toată lumea. Iubită, dar şi ocolită de cei care aveau parte de rostirea, prin gura ei, a unor adevăruri care-i priveau.”
Cel mai important vis al Alexandrinei Enăchescu Cantemir a constat în „realizarea uriaşului album al veşmântului naţional românesc, pentru realizarea căruia o alesese, încă din anii sfârşitului de secol XIX, Spiru Haret. A lucrat la el peste jumătate de veac, realizând un manuscris de 1.500 de planşe. Lucrarea fusese văzută şi admirată de Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Alexandru Tzigara-Samurcaş ori, la Paris, Henri Matisse, care nu-i exclus să se fi inspirat de aici în celebra „La blouse romaine” şi-n variantele ei. Pegra comunistă o jefuise şi-o dăduse afară din propria casă, dar ea s-a adâncit şi mai mult în ideea terminării albumului, care i-a fost salvatoare. Un prim volum, din cele şase sau şapte ale manuscrisului, apăruse în 1939, sub titlul „Portul popular românesc”, la Editura „Scrisul Românesc” din Craiova.”, după cum relata nepotul Alexandrinei, C. D. Zeletin.
„Tanti Didica – nota acesta – era cea mai interesantă, ca să nu spun originală, femeie din neamul ei. Spirit străbătut de fantezii, caracter forjat în fermităţi, alcătuia o fiinţă paradoxală cumva. Fusese foarte frumoasă în tinereţe, stârnise pasiune care, până una-alta, mai mult o amuzau.”
După trei zeci de la despărţirea de soţ, Alexandrina Enăchescu Cantemir l-a regăsit, pentru totdeauna, în ziua de 28 decembrie 1970. Avea aproape 90 de ani.
- Arhitectul Florin Cantemir şi doctorul George Emil Palade, însoţitorii „mătuşii Didica” în călătoriile de documentare prin ţară
„Pentru a realiza acest album – „Portul popular românesc” -, Didica a cutreierat toată ţara însoţită de cei doi nepoţi ai ei: arhitectul Florin Cantemir şi doctorul George Emil Palade, pentru a colecţiona costume din toate zonele ţării; acolo unde acest lucru nu a fost posibil, au făcut schiţe, desene şi fotografii cu costume integrale şi detalii, pe care le-au adus la Bucureşti. Didica a colindat astfel tot Banatul, Transilvania, Oltenia, Moldova, Bucovina. În Bucovina şi-a luat toţi nepoţii (…).”
”La întoarcere (n.r. din Bucovina) am dat o raită și prin Câmpulung Muscel, orașul strămoșilor noștri dinspre mamă, relata sora mai mică a lui George Emil Palade, Constanța. Am fost găzduiți în casa Cantemir, casa pe care tatăl celor trei surori Cantemir o donase Corpului Didactic din oraș. În acea seară, Didica (mătușa Alexandrina Enăchescu Cantemir) ne-a luat pe toți să ne plimbe pe bulevard. Era obiceiul locului ca, în fiecare seară, dar mai ales doamnele, să se gătească și să se plimbe pe frumosul Bulevard ”Pardon”. Bulevardul era în centrul orașului, străjuit de ambele părți de pomi ce se închideau în boltă înaltă. Doamnele și tineretul se plimbau pe jos, era destul înghesuială și se auzea frecvent ”pardon – pardon” dacă plimbăreții se atingeau din greșeală.”
„Astfel, Didica a adunat enorm de mult material documentar pe peliculă fotografică şi în desene: fote, cojoace, sumane, giubele, mantale cu glugă, pieptare de blană, cămăşi tivite cu cusături, catrinţe, zeghe, chimire, chinisele, dosafeli de Lipova, cioareci de lână, arnice ciobăneşti făcute din păr de capră, caţaveici (găteli) şi ciucuri de cap, mineşterguri din in şi bumbac (legături de cap), marame, opinci, salbe din lăzile de zestre ale ţărăncilor, totul fiind de o mare bogăţie artistică şi de un înalt rafinament.
Ajunsă înapoi la Bucureşti, la şcoală, Didica a trecut la alegerea fetelor cu siluetele cele mai potrivite pentru a fi costumate şi fotografiate. După fotografii trebuiau apoi pictate siluetele în costume, iar detaliile mărite separat.
Pentru paginile albumului s-au pregătit şi planşe speciale numai cu pieptănături tradiţionale şi găteli de cap din ferite regiuni ale ţării. (…) Cele peste o mie de planşe cuprindeau portul popular românesc din toate zonele ţării, începând cu Basarabia şi mergând până la Câmpulung Muscel, Gorj, Ţara Haţegului, Banat şi Transilvania.
Persoana care a ajutat-o enorm pe Didica la transpunerea fotografiilor şi schiţelor în planşe pentru viitorul album a fost sora ei, Aurelia Cantemir, pictoriţă foarte talentată. La planşe au mai lucrat elevele Didichii de la „Tudosca Doamna”, iar când numărul desenatoarelor s-a dovedit a fi total insuficient pentru volumul uriaş de lucru, Didica a mai angajat şi din afară desenatoare, pe care le-a plătit cu banii ei personali. Cei din familie au povestit cum Didica, vrând să-şi vadă cât mai curând visul împlinit, şi-a vândut până şi argintăria din casă şi cerceii de briliante pentru a face rost de bani şi a plăti desenatoarelor munca pentru planşe. Albumul proiectat trebuia să apară în cinci volume.
Primul volum a fost prezentat la Expoziţia Internaţională de la New York, în 1939. Alături de personalitatea Mariei Tănase şi cea a lui Fănică Luca, acest album a constituit, alături de sculpturile lui Constantin Brâncuşi şi picturile lui Dărăscu şi Lucian Grigorescu, unul dintre punctele de atracţie ale salonului. Cu această ocazie, Nicolae Iorga şi Dimitrie Gusti, făcând elogiul lucrării, au apreciat-o drept „o realizare excepţională”.
Volumul al doilea plănuit al albumului şi anume cel cu detalii nu a mai putut apărea decât parţial (doar optzeci de planşe) şi mult mai târziu, după aproape patruzeci de ani, în două ediţii: în 1971 (Editura Meridiane) şi 1976 (retipărit în Japonia, la Editura Kobunsha Ldt. Tokyo), prin grija nepotului Didichii, C. D. Zeletin.”, scria Anca Michaela Israil, a cărei bunică maternă, Constanţa Palade, a fost sora mai mică a Alexandrinăi Enăchescu Cantemir.
Cu câteva luni înaintea morţii produse în decembrie 1970, Alexandrina a apucat să vadă ultimele spalturi ale volumului al doilea.
- George Emil Palade: „Eu, moștenind dinspre partea mamei, un pic de talent la desen, o mai ajutam pe tanti Alexandrina cu câte o schiță, o acuarelă, pe care le folosea în albumele ei. Îi făceam și fotografii”
Datorită experienţelor trăite alături de mătuşile lui, portul popular a devenit una dintre marile pasiuni ale omului de ştiinţă George Emil Palade. Sub îndrumarea Alexandrinei şi a Aureliei, George a devenit, de foarte tânăr, un înfocat colecționar. Numele şi contribuția lui sunt menționate în prefața albumului apărut în 1971. „Realizarea lucrării nu a stat numai în puterile mele; am fost ajutată încă de la început de sora mea Aurelia Cantemir şi de nepoţii mei, arhitectul Florin Cantemir şi doctorul George Emil Palade, astăzi personalitate marcantă a medicinii mondiale. Le aduc încă odată mulţumiri, păstrând în suflet amintirea atâtor ore de lucru şi călătorii, pe vreme bună sau rea, în multe din satele ţării noastre.”, erau gândurile Alexandrinei Enăchescu Cantemir. La realizarea multora dintre planşe, după cum punctam mai înainte, a contribuit şi George Emil Palade, anatomist şi talentat desenator.
„La începutul anilor 30, am locuit, vreme de patru ani, împreună cu sora mea mai mare, Adriana, care era deja studentă la Geografie, la mătușa noastră Alexandrina Enăchescu, sora mamei. Era o casă frumoasă pe strada Barbu Delavrancea ”la Șosea”, de fapt la ”Bufet”, cum i se zicea. Tanti Alexandrina era o personalitate bine cunoscută în țară, ba chiar și peste hotare. Cultă, rafinată, mare admiratoare a artei populare, era autoarea unor albume foarte căutate de costume naționale. Și pentru că intuia că „hainele nemțești”, vorba lui Alecsandri, vor ucide încet, dar sigur, fantezia artei noastre, a deschis o școală de broderie artistică. Eu, moștenind dinspre partea lor, deci a mamei, un pic de talent la desen – să nu uităm că cealaltă soră a lor, Aurelia Cantemir, a fost o pictoriță destul de cunoscută -, o mai ajutam pe tanti Alexandrina cu câte o schiță, o acuarelă, pe care le folosea în albumele ei. Îi făceam și fotografii, pentru că această artă m-a interesat întotdeauna”, mărturisea nepotul George Emil Palade despre mătușa sa.
De altfel, după licența universitară, sora sa mai mare, Adriana, a făcut practica pedagogică, timp de trei ani, ca subdirectoare, la Școala Industrială „Tudosca Doamna”, condusă de profesoara etnografă Alexandrina Enăchescu Cantemir. Pe durata stagiului, „fiind foarte tânără și frumoasă și având un păr negru, lung, superb și foarte bogat, a fost selecționată printre tinerele modele folosite de Alexandrina Enăchescu Cantemir pentru a poza drept manechine în costumele și coafurile țărănești tradiționale, în vederea realizării planșelor cu detalii pentru albumul „Portul popular românesc”.
A consemnat Magda BĂNCESCU
Informaţiile cuprinse în articol au ca sursă lucrarea „Crestomaţie de familie – Centenar George Emil Palade (1912-2008). Laureat al Premiului Nobel pentru Medicină, 1974”, ediţie îngrijită de Ana Michaela Israil, Radu Şerban Palade şi C. D. Zeletin