Fotografia din articolul „Ungarische Blusen”, publicat în revista vieneză „Der Kuckuck”, în 1932
În ediţia din 14 august 1932 a publicaţiei „Der Kuckuck” („Cucul” în limba germană) – o revistă ilustrată, publicată la Viena între 1929 şi 1934 – apărea un articol intitulat „Ungarische Blusen”. „Bluze ungureşti” sau „bluze maghiare”. Însă imaginea principală, cu care era ilustrat textul, prezenta un articol vestimentar care semăna izbitor cu ia românească. Inserarea unei fotografii a unei ii româneşti – chiar ia de Muscel, după cum a reieşit dintr-o cercetare ulterioară articolului vienez – a generat o replică în presa din România. Ziarul bucureştean „Epoca” a combătut apartenenţa produsului de îmbrăcăminte, pe care revista din Viena l-a atribuit artei populare maghiare sau bosniace.
- Presa din Viena recomanda purtarea bluzelor ungureşti sau bosniace, îndemnul fiind însoţit de fotografia unei ii româneşti
În continuare vă prezentăm un fragment din articolul publicat în gazeta vieneză, în urmă cu 94 de ani, după cum am menţionat în deschidere, sub titlul „Bluze ungureşti”.
„Bluzele frumoase și colorate, ungurești sau bosniace, sunt deosebit de populare și mereu la modă. Anul acesta, sunt purtate mai des decât anul trecut, deoarece tendința de a purta fuste și bluze împreună a devenit foarte populară. Fie că este asortată cu o rochie tip șorț sau cu o fustă cu curea sau talie elastică, ceea ce este mai mult sau mai puțin simplu, se alege o bluză deosebit de fermecătoare, care contrastează puternic cu bluzele drepte și netede de acum doar doi ani. Se poate vorbi cu adevărat doar despre „bluze” decorate cu volane, pliuri, broderii ajurate, cusături, broderii etc.
Bluza bosniacă, cu culorile sale vibrante, este, de asemenea, foarte la modă în acest moment și, deși nu putem niciodată reproduce cu adevărat măiestria locală autentică, putem face un lucru pentru a putea purta noi înșine o piesă atât de frumoasă: să copiem puțin culoarea și cusăturile, să adăugăm o notă din gustul nostru personal și atunci va fi exact cum trebuie. Ilustrația noastră prezintă o astfel de bluză bosniacă cu croială și model de broderie.”
Modelul prezentat în schiţă pare că n-are legătură cu fotografia tinerei purtând bluza pe care presa din Viena a catalogat-o în mod eronat ca fiind specifică portului maghiar.
- Presa din România: „Bluza ungurească e una și aceeași cu cea cu altiţă, pe o poartă cu multă mândrie țăranca română din regiunea muntoasă a județului Muscel”
A urmat riposta presei româneşti, care a reclamat „falsificarea broderiilor româneşti”! Iată relatarea din ziarul „Epoca”, ediţia de duminică, 21 august 1932.
„Sub titlul „Ungarische Blusen”, revista ilustrată vieneză „Der Kuckuck” publică în ultimul său număr, din 14 augusta, un articol foarte elogios despre broderiile și țesăturile ungurești, care sunt prezentate ca adevărate capodopere, din toate punctele de vedere. Și pentru a arăta cât de interesante și de frumoase sunt broderiile și țesăturile ungurești, a făcut loc în cuprinsul aceluiași articol la trei clișee.
Primul clișeu prezintă bustul unei femei îmbrăcat într-o bluză brodată foarte frumos, cu un chenar de cruci egale, formate din linii drepte, de la care desigur că autorul anonim al articolului în chestie și-a inspirat titlul acestuia; al doilea clișeu prezintă desenul broderiei, iar al treilea descompunerea tehnică a acesteia.
Nimic de obiectat revistei vieneze pentru faptul că aceasta se ocupă și face propagandă broderiilor și țesăturilor ungurești. Orice revistă, din orice parte a lumii, poate să facă acest lucru, din interes sau fără. Datoria revistelor care se ocupă cu asemenea lucruri este doar să cerceteze și să se informeze dacă cele prezentate lor pentru publicare sunt adevărate. În cazul de față, revista vieneză „Der Kuckuck” a trecut peste această regulă generală și s-a lăsat indusă în eroare, fiindcă iată ce-am constatat noi.
Modelul de pe „ungarische blusen” nu-i nici mai mult nici mai puțin decât un model românesc, conceput de mintea ageră a unei ţărance română rămasă anonimă. Bluza ungurească e una și aceeași cu cea cu altiţă, pe o poartă cu multă mândrie țăranca română din regiunea muntoasă a județului Muscel, care tot din mândrie de sine nu imită, nu falsifică, nu copiază de la nimeni nimic, pentru că ea – țăranca din Muscel – vrea să poarte un lucru conceput de mintea ei ageră și care să nu fie întrecut de altul străin, nici chiar de semenele sale din acelaşi sat.
Ca unul care am văzut lumina zilei în acea regiune muntoasă a județului Muscel, unde îndeletnicirea de căpetenie a fetelor și nevestelor e țesutul în război sau brodatul de mână, cunosc aceste însușiri ale țărancei din Mușcel destul de bine şi ştiu, cred, tot aşa de bine, să fac deosebire între o broderie străină și una indigenă. Chenarul românesc, conceput din linii drepte suprapuse și neegale, colorate estetic și armonios, care formează o serie nesfârșită de cruci și cruciulițe, – e modelul care înfrumusețează „bluza ungurească” prezentată de revista vieneză.
Vechimea acestui model e necunoscută, însă originea lui este românească. Acest lucru ni-l confirmă și faptul că modelul amintit – chenarul românesc – e nelipsit de pe chilimurile de perete și scoarțele de pat românești, cu care țărăncile din Muscel își înfrumusețează interiorul locuințelor lor, iar în zilele mari de sărbători naţionale, orășenii împodobesc cu aceste chilimuri și scoarțe – cărora greșit le zice covoare – balcoanele clădirilor.
Fără aceste podoabe naționale, neîntrecute în frumusețe, o fată din Mușcel, de la Rucăr, Dragoslavele, Nămăești, Valea Mare, Voinești, Lerești etc. nu se mărită. Ele formează zestrea de căpetenie a fetei mușcelene, neîntrecută maestră în ale țesutului și brodatului, nota ei de hărnicie și de bună gospodină, care își petrece ziua din zori și până noaptea târziu în țăcănitul regulat al războiului sau mânuind cu ușurință și îndemânare acul. În plus de asta, costumele naționale din Muscel – mult apreciate și cunoscute azi pe întreg globul pământesc, pentru care Carmen Sylva avea cea mai mare adorație – nu se pot concepe fără acest chenar românesc.
Credeam, totuși, când am văzut modelul de pe „bluza ungurească” despre care s-a ocupat revista vieneză, că m-am înșelat. Și mi-am zis: o fi unguresc. Dar am tăiat clișeul cu pricina și l-am trimis, în satul meu natal, mamei, cu întrebarea: cunoști modelul? și ce reprezintă el? Răspunsul n-a întârziat și a fost scurt: „Cum să nu-l cunosc? Dar cine nu-l cunoaște aici? E chenarul românesc pe care îl învață fetele de mici, când intră întâia oară la război”…
De altă dovadă în plus, care să confirme falsul, n-am mai avut nevoie. Cele arătate mai sus sunt mai mult decât suficiente. Ungurii s-au întrecut pe ei însăși în propagandă. De la falsificarea francilor francezi, au trecut la falsificarea originei broderiilor românești. Faptul ne face să credem că ei își cred mijloacele lor proprii de propagandă epuizate în întregime. Dar nu este așa. Le-au mai rămas ceardașul și gulașul. Revista vieneză, dacă se va ocupa de aici înainte de acestea, o asigurăm că nu va mai fi indusă în eroare.” Articolul este semnat de L. Butoiu-Volbură, ziarist în Timişoara, redactor pentru Banat al ziarului „Epoca”.