Foto: Revista “Realitatea Ilustrată”, fotografia de grup, la finalul concursului “Miss România” 1929. “Miss Argeş” este pe primul rând, la o fată distanţă de ministrul de Interne Alexandru Vaida-Voevod
Actriţă şi avocată, fiica scriitorului rucărean Mihail Lungianu, Sarmiza, a fost una dintre cele trei reprezentante ale frumuseţii muscelene la concursul „Miss România” 1929, organizat de revista „Realitatea Ilustrată”. Este adevărat că „Miss Muscel”, oficial, a fost Elena Rotaru, însă tot din aceste locuri se trăgeau „Miss Argeş” şi „Miss Muntenia”, care au şi ieşit în evidenţă în cadrul competiţiei frumuseţii, fiind solicitate pentru interviuri generoase în gazetele timpului.
„Miss Muntenia”, titlu atribuit unei profesoare din Câmpulung, Ortansa Tănăseanu, a ocupat locul doi pe ţară la „Miss România” 1929, fiind una dintre cele nouă câştigătoare regionale alese dintre cele 72 de frumuseţi judeţene: „Miss Banat”, „Miss Ardeal”, „Miss Maramureş”, „Miss Oltenia”, „Miss Muntenia”, „Miss Moldova”, „Miss Bucovina”, „Miss Dobrogea” şi „Miss Basarabia”. Plus „Miss Capitala”. Mai mult, Ortansa Tănăseanu a fost între cele cinci finaliste, apoi între ultimele trei, dintre care a fost aleasă Miss „România” 1929. Elena Rotaru, „Miss Muscel”, a obţinut locul doi pe regiune, poziţionându-se după Ortansa Tănăseanu, a cărei fotografie a ocupat în totalitate prima pagină a revistei „Realitatea Ilustrată”.
Foto: “Miss Argeş” 1929, în partea stângă a imaginii
Sarmiza Lungianu, „Miss Argeş” – subiectul articolului nostru -, reprezentanta Piteştiului, s-a aflat în fotografia de grup de la finalul concursului în prima linie, la o fată distanţă de Alexandru Vaida-Voevod, preşedintele juriului, om politic, medic şi publicist, ministru de Interne, la acel moment, devenit, patru ani mai târziu, premierul României.
- Fiica rucăreanului Mihail Lungianu, la un pas distanţă de ministrul de Interne Alexandru Vaida-Voevod, în fotografia de grup, la finalul concursului “Miss România”
Numele Sarmizei Lungianu apare în zeci de pagini din presa veche, şi ca actriţă, şi ca avocat – profesii pe care le-a practicat -, dar şi ca aspirantă la premiul cel mare al competiţiei naţionale a frumuseţii. Cu această ocazie i s-a solicitat un interviu, privilegiu de care n-au avut parte decât candidatele cotate cu şanse la un titlu.
Foto: Sarmiza Lungianu, ziarul “Dimineaţa”, 1929
În ediţia de luni, 18 martie 1929, a ziarului „Dimineaţa” era publicat interviului acordat de tânăra concurentă la „Miss România” 1929, Sarmiza Lungianu. „De vorbă cu Miss Argeş” se intitula articolul în care era inserată o fotografie-portret a tinerei participante la concursul de frumuseţe al revistei „România Ilustrată”. În paralel, organiza „Miss România” şi revista concurentă „Ilustraţiunea Română”. Însă fotografia celebră în epocă, reprezentativă pentru istoria “Miss România”, este cea din „România Ilustrată”.
Iată povestea Sarmizei Lungianu, depănată de ea însăşi pentru gazeta bucureşteană, în urmă cu 96 de ani.
„Provincia a început să-şi trimită alesele pentru concursul general de mâine. Ieri, prima vizită plăcută la redacţie, „Miss Argeş”, adică domnişoara Sarmisa Lungianu, studentă la Litere, brună, operă capitală a cunoscutului scriitor şi tată Mihail Lungianu. Aleasa Piteştilor răspunde la următoarele semnalmente: înaltă, suplă, ochi negri, sprâncene la modă, nas mic, uşor acvilin, pieptănătură clasică (cu cărare), ten mai luminat de o flacără subcutanată ca a veiozelor. Semn particular, un surâs de care nu se desparte niciodată.
DORINŢI ŞI PARTICULARITĂŢI
Domnişoara Sarmisa (numele aminteşte o poezie de Bolintineanu şi o regină antică), ca toate frumoasele ce se ignoră, a catadicsit să se înfăţişeze juriului piteştean în urma insistenţelor părinţilor.
- -Mama e de vină că sunt astăzi „Miss Argeş”.
- -Îi sunteţi recunoscătoare, duduie?
- -Ne suntem reciproc. Mama unei laureate are tot atâta drept la admirație ca şi fiica…
- -Sunteţi ingrată cu domnul tatăl dumneavoastră.
- -Tata are opere mai frumoase decât persoana mea!, zâmbeşte modest domnişoara Lungianu.
„Miss Argeş“, cum am spus, aparţine – după categorisirea unui coleg – frumuseţilor culte. Guriţa dumisale – de bună seamă, a contat în evaluarea graţiilor ei, tot atât cât celelalte calităţi fizice – poate exprima orice-i în stare să facă elogiul unei studente din anul doi la Litere. E şi mai firesc, dacă se ţine seamă că, paralel cu facultatea, „Miss Argeş” cultivă arta dramatică.
- -Vă consacraţi scenei sau catedrei?
- -Nu ştiu încă. Întâi să le termin pe amândouă. Aştept inspiraţia care va decide. Aş vrea să fac cinema…
- -Constat, domnişoară, că inspiraţia s-a şi manifestat.
EFECT DE ZÂMBET
- -Aţi fost emoţionată, duduie, la concursul dumneavoastră?
- -Oamenii, în situaţia rece a oficialităţii şi nu într-o împrejurare sublimă, într-o împrejurare de artă, nu m-au impresionat niciodată.
- -Dar cei de mâine ?
- -De ce să fiu eu mai emoţionată decât dânşii?! La urma urmei, sunt mai frumoasă decât domnii din comisiune!
- -Cât cântăriţi dumneavoastră?
- -Dar ce interesează asta?
- -Tocmai fiindcă nu interesează, trebuie să spuneţi. Paradoxul e al lui Oscar Wilde.
- -În cazul acesta, 61 kg.
- -Atâta a cântărit şi la Du Barry, la vârsta dumitale.
- -Ce toalete vă plac ?
- -Acelea ce-mi convin.
- -Adică?
- -Toaleta de mâine: o rochie neagră pe corp.
- -Vă place să călătoriţi?
- -Imens!
- -Aţi voiajat până acum?
- -Deocamdată în graniţele naţionale. Ba, pardon, am fost la Constantinopole.
- -Ce ţări aţi vrea să vizitaţi?
- -Toate, îmi plac munţii şi izvoarele. Şi numai două anotimpuri. Nu pot suferi toamna şi iarna.
- -Atunci nici blonzii, domnişoară?
- -Ați ghicit. Dar nu-i o regulă neînduplecată, cedează gentil „Miss Argeș”.
- -Încă o întrebare, duduie: vă place Schopenhauer?
- -Dacă domnul acesta face parte din juriul de mâine – răspunde „Miss Argeș” cu o admirabilă seriozitate – îmi place foarte mult.”
Şi un amănunt monden: în anul 1928, Sarmiza a participat la nunta fiicei lui Emil Gârleanu, Rodica Gârleanu, cu un avocat, naşi fiindu-le scriitorul Liviu Rebreanu şi soţia. Un an mai târziu, Liviu Rebreanu a fost în juriul „Miss România”, despre care am povestit mai înainte.
- Absolventă de Filozofie şi Litere „magna cum laude”
Natura n-a fost deloc zgârcită cu Sarmiza, căreia nu i-a dat doar frumuseţe exterioară, ci şi talent şi o minte dornică de studiu. Avem dovada în mai multe publicaţii, care confirmă câteva dintre reuşitele acesteia. În anul 1927, a fost admisă la Conservator, la clasa profesorului I. Manolescu. N-a fost singura pregătire a tinerei, care a urmat şi Literele, şi Dreptul.
Foto: “Viaţa Românească”, 1933
„Domnişoara Sarmiza Lungianu, fiica scriitorului Mihail Lungianu, a obţinut licenţa în Filozofie şi Litere, specialitatea Filologia modernă, cu menţiunea „magna cum laude”. Juriul a felicitat călduros pe tânăra laureată.”, consemna „Cuvântul” în 1933.
- A încercat să-şi ia numele bunicului matern Turtureanu
Foto: Ziarul “Ordinea”, 1938. Avocata Sarmiza Lungianu, în partea stângă a fotografiei
În anii 1933, 1934 şi 1935, Sarmiza Lungianu a încercat zadarnic să renunţe la numele de familie al tatălui în favoarea celui purtat de mamă înainte de căsătorie. În Monitorul Oficial din anii respectivi a fost publicată, în mod repetat, solicitarea acesteia: „Domnişoara Sarmiza Felicia Lungianu, născută la 15 iunie 1907, în Bucureşti, domiciliată în Bucureşti, Calea Victoriei nr.50, a făcut cerere acestui minister (n.r. Ministerul de Justiţie) de a fi autorizată să schimbe numele patronimic de Lungianu în acela de Turtureanu, spre a se numi Sarmiza Felicia Turtureanu.” Pe 11 iulie 1935, Curtea de Apel i-a respins cererea din cauza opoziţiei rudelor.
- Silueta zveltă de creolă a tinerei avocate a fost surprinsă în mod repetat de fotografi, la două celebre procese de omor
Foto: Ziarul “România”, 1938. Avocata Sarmiza Lungianu, în partea dreaptă a fotografiei
În anul 1936, numele Sarmizei Lungianu figurează pe lista licenţiaţilor Facultăţii de Drept. Actoria n-a făcut-o celebră aşa cum a făcut-o această şcoală „scorţoasă”, Dreptul, datorită celor două procese generate de cazuri de omor mult mediatizate în epocă. La un an de la absolvirea facultăţii, frumoasa avocată era cooptată, ca asistentă, în echipa apărătorilor unei tinere care l-a ucis pe bărbatul cu care trăia, după ce a fost părăsită de acesta. Femeia a scos revolverul, a tras şi în el, şi în ea, însă pe ea gloanţele au lovit-o superficial.
„Crima din Palatul Justiţiei” a fost numit cazul care a ţinut prima pagină a ziarelor din 1937, până în 1939, fiind analizată prestaţia celor implicaţi până în cele mai mici detalii. Despre Sarmiza Lungianu, fostă participantă la „Miss România”, se scria şi dacă îşi căuta pudriera în geantă, atât de minuţios îi erau monitorizate gesturile. Presa o numea chiar viitoare „Miss Avocatura”.
Rezumatul speţei: pe 4 decembrie 1937, Eliza Dornescu, fosta prietenă a inginerului Gh. Urlăţeanu, a tras în el cinci gloanţe într-o sală de judecată a tribunalului, unde se tranşa un proces de daune intentat de femeie partenerului său de viaţă. A încercat să se omoare imediat după crimă, dar a scăpat cu viaţă.
Foto: Ziarul “România”, 1939. Avocata Sarmiza Lungianu, în centrul fotografiei
În celălalt proces de omor, desfăşurat în anii ’40, Sarmiza Lungianu l-a asistat pe acelaşi avocat care a pledat în cazul Elizei Dornescu, de data aceasta, cei doi fiind apărătorii părţii civile, familia Elenei Rădulescu, studenta împuşcată, pe 17 iulie 1939, de iubitul Teodor Florescu, tot pe fondul unei decepţii sentimentale. „Pe banca părţii civile, alături de domnul avocat Paul Iliescu, se profilează zveltă silueta de creolă a domnişoarei avocat Sarmiza Lungianu, apărătoarea Elizei Dornescu. De data aceasta, domnişoara Lungianu va lua apărarea victimei. A Elenei Rădulescu, dispărută din viaţă în plină tinereţe.”, scria „Curentul” în 1940.
Rolul tinerei avocat n-a fost unul „decorativ”, de asistent şi atât. Sarmiza Lungianu a pus întrebări martorilor, iar în cazul Elizei Dornescu a avut chiar una dintre pledoariile finale, pe care o preluăm în acest articol: „Un singur fapt este sigur şi contestăm să ni se facă proba contrarie. Eliza Dornescu a iubit din tot sufletul ei pe Urlăţeanu, aşa cum numai la prima iubire se poate întâmpla. Din decembrie 1925 până în 1935, viaţa lor în comun, cu zile bune sau mai rele, îşi urmează cursul ei firesc şi anume: Eliza Dornescu, ca orice femeie, să se lege cât mai mult de fiinţa iubită, iar Urlăţeanu, ca orice bărbat al cărui scop a fost de la început necinstit, caută să se derobeze de femeia care astăzi nu-l mai interesează, cu atât mai mult când o alta îi iese în cale. Destul că Eliza Dornescu, în Vinerea Mare a anului 1935, după aproape zece ani de convieţuire, este părăsită cu cinism de omul care îi deschisese odinioară la Iaşi o poartă spre o fericire apropiată, dar care a reuşit de-a lungul acestor ani şi, mai ales, în ultimii doi, când devenise brutal, să-i nimicească sufletul, să o deziluzioneze, transformând-o într-o epavă. Recurge la acel proces civil, care a fost pentru ea o ultimă licărire de speranţă a unei reveniri, dar care rămâne o pagină neagră scrisă în viaţa ing. Urlăţeanu şi a oricărui bărbat care ar proceda cu atâta cinism şi nedreptate. Sub povara plămânilor şi a umilinţelor, venite de la Urlăţeanu, cu acea corupere a martorilor, de la avocatul Papazol şi de la Franţa Ghetler, care au turnat ultima picătură de otravă şi care poartă întreaga responsabilitate morală a acestei drame, organismul firav al Elizei Dornescu s-a prăbuşit. Şi astfel Eliza Dornescu e mânată în acel moment fatal, fără directivă, de pasiunea ce i-a clădit voinţa şi i-a suprimat complect raţiunea. Ea se găsește în acel moment într-o stare quasi-anormală sau, cum caracterizează Horulot, o asemenea situaţiune, se găsea într-o stare de nebunie tranzitorie. Închei apărarea mea cu celebra frază a unei deciziuni a Curţii de Casaţie franceză din 1846. „Adevăratul autor al crimei este acela care a făcut prin faptele sale ca ea să fie comisă. El singur este responsabil.” („România”, 1939).
Foto: Revista “Realitatea Ilustrată”, 1939. Avocata Sarmiza Lungianu, în centrul fotografiei
Deşi condamnată, în martie 1939, la zece ani de temniţă grea, Eliza Dornescu a fost liberată condiţionat la sfârşitul lunii mai a anului 1940. „Ministrul Justiţiei, pe baza raportului Parchetului General al Curţii de Apel din Capitală, a prezentat Majestăţii Sale Regele o cerere de graţiere a Elizei Dornescu. La 13 aprilie 1940, Parchetul General al Curţii de Apel Bucureşti a redus şapte ani din pedeapsa dată condamnatei.”, au fost demersurile care au precedat liberarea.
Tot zece ani de temniţă grea, plus cinci ani de degradare civilă, a fost condamnarea şi în celălalt caz de omor, pronunţată pe 24 septembrie 1940. Decizia Curţii Criminale a fost contestată de ucigaş la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, în 1941, i-a respins recursul.
- Pe scenă, alături de George Calboreanu, Ion Finteşteanu şi Maria Filotti
Foto: “Înainte”, 1966
Câteva cuvinte şi despre cariera de actriţă Sarmizei Lungianu, care a jucat până după jumătatea anilor ’60. În 1929, anul participării la Miss „România”, tânăra în vârstă de 22 de ani urca deja pe scena Teatrului Naţional alături de maeştri renumiţi precum George Calboreanu, Ion Finteşteanu şi Maria Filotti. În vara anului 1930, prin reorganizarea Teatrului Naţional, a fost trecută la „personal auxiliar”, o categorie care le urma directorilor de scenă, societarilor şi angajaţilor în cadre. După auxiliari mai erau pensionarii şi cei scoşi din cadre.
Foto: “Înainte”, 1957
În anii de după Al Doilea Război Mondial, Sarmiza Lungianu a profesat la Teatrul Naţional şi Teatrul Poporului din Braşov, sub conducerea lui Puiu Maximilian. În anii ’50-’60, a activat la Teatrul Naţional din Craiova, unde a fost colegă de scenă, printre alţii, cu tinerii actori Amza Pellea şi Rodica Tapalagă, dar a fost şi crainică la studioul regional de radio din Craiova.
Magda BĂNCESCU
Foto: “România Liberă”, 1956
Foto: “România Liberă”, 1956