Au rămas proverbiale dinamismul şi spontaneitatea care îl caracterizau în orice împrejurare pe inventivul Păstorel Teodoreanu. Fin degustător de vinuri, Păstorel nu scăpa niciun prilej ca, într-o companie veselă şi destinsă, „între pocale”, să devină autorul unor epigrame care, nu de puţine ori, „au prăpădit” asistenţa. De altfel, o fotografie din “Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui G. Călinescu ni-l înfăţişează, sugestiv, într-o… „inspecţie oenologică”, oenologia (enologia) definindu-se ca ştiinţa care se ocupă cu vinificaţia şi cu studiul produselor derivate ale viei şi vinului.
O asemenea împrejurare i s-a ivit în anul 1946, când în cadrul Serviciului Sanitar al Capitalei s-a ținut ceea ce în limba de lemn a proaspăt instalatei „democraţii populare” se numea o „şedinţă de analiză a muncii”. Ședinţele se desfăşurau săptămânal şi aveau loc, de obicei, sâmbătă la vremea prânzului; ele erau urmate, ca mod de relaxare, de o „masă colegială”. S-a făcut propunerea ca la fiecare „masă colegială” să fie invitată câte o personalitate a vieţii noastre culturale şi s-a mai stabilit ca în fiecare luni, prin rotaţie, un medic de circă să se îngrijească din timp de un „meniu igienic” la câte un restaurant din Bucureşti.
Una dintre aceste mese a fost hotărâtă la începutul lui mai 1946 la restaurantul „Velodrom” din Şoseaua Ştefan cel Mare. Organizatorul a anunţat că va aduce ca invitat o personalitate unică, deoarece cumulează „două calităţi”: cea de poet şi cea de mare cunoscător de vinuri. În acest scop, s-a îngrijit din timp ca să se dea la masă Cotnarul atât de apreciat – se spunea – de invitat. Întrucât cel aşteptat întârzia, nerăbdarea crescuse şi asistenţa scruta cu tot mai mare insistenţă drumul dinspre poarta restaurantului.
După vreo oră şi-a făcut apariţia un „personaj” cam ciudat: era un biciclist care avea o şepcuţă specifică pe cap, iar pantalonii îi erau prinşi cu clame. Pedalând repede, a ajuns cu totală nonşalanţă la mese, şi-a rezemat biciclul de un perete şi, fără impacienţă, a început a-l căuta din ochi pe cel care-l invitase. Întâlnindu-l, şi-a recunoscut politicos întârzierea şi a vrut să-l vadă pe „şefu” ca să se scuze. Dus la acesta, s-au făcut prezentările:
– Domnul medic-şef Eugen Rezmeriţă!…*
– Domnul Păstorel Teodoreanu!
Aflând că numele medicului-şef al Capitalei este Rezmeriţă, Păstorel, plin de umor, a făcut constatarea că e un nume moldovenesc, dar că lui nu-i plac răscoalele şi buclucurile. După ce s-au aşezat la masă şi atmosfera s-a mai „încălzit”, într-un haz general, Păstorel a devenit ţinta unor epigrame destul de stângace, improvizate de doctori, pe tema întârzierii lui ori la adresa bicicletei. Întrucât i se aruncase mănuşa, Păstorel s-a ridicat tacticos în picioare şi a cerut „doctorilor în medicină şi diletanţilor în poezie” să asculte versurile unui „diletant în medicină, dar doctor în epigrame”.
Medicul Eugen Rezmeriţă a fost cel dintâi care a primit împunsătura, care suna astfel:
Către medicul-şef al Capitalei:
Atâţia doctori s-adunară
Că numărându-i, om cu om,
Credeam că-i Răzmeriţă-n ţară,
Dar el era la velodrom.
(Păstorel, 7.V.1946)
Cum printre comeseni se afla şi Silvan Ionescu, un talentat caricaturist, acesta, retras la un cap al mesei, a început să deseneze un baci înalt şi zdravăn, îmbrăcat cu o sarică miţoasă, iar alături de el un ciobănaş mai pirpiriu; de jur împrejur apărea o mulţime de damigene, sticle şi butoiaşe, cu picioruşe şi lână pe ele, închipuind nişte oi şi berbeci. Alături trona un butoi, în chip de măgar, pentru autenticitate. Deasupra, Silvan Ionescu a scris câteva cuvinte:
Baciu’ Resmeriţă către Păstorel-ul Teodoreanu:
– Aveam demult nevoie d-un „băet” ca tine; ştiu c-ai să le păzeşti bine, să nu ni le fure alţii…
După ce desenul a circulat pe la mese, a ajuns şi la Păstorel, care l-a gustat şi a râs cu mare poftă. Cerând dreptul la replică, a improvizat cu binecunoscuta-i rapiditate următoarea epigramă:
Am privit lucrarea bine,
Dar mă-ntreb la o adică:
Pentru un păstor ca mine
Oare turma nu-i prea mică?
(Păstorel, 7.V.1946)
*Eugen Rezmeriţă a fost medicul-şef al Bucureştiului între anii 1938-1940 şi 1944-1947. Manuscrisul său Din amintirile unui medic igienist (1948) se găseşte la Biblioteca Academiei Române.