„Au fost căutate odinioară, să ştiţi doamnă. Ce va mai fi de aici… nu ştiu.”, îi mărturisea Nicolae Răuţă, în cadrul unui interviu acordat în urmă cu 20 de ani, jurnalistului Luiza Barcan, istoric şi critic de artă, prezentă în câteva ocazii şi la Câmpulung, în special la evenimentele găzduite de Galeria „Arta”. În timp ce rostea aceste cuvinte rezervate şi resemnate în privinţa viitorului obiceiului cojocăritului, musceleanul din Dragoslavele ţinea în mâini o blană de oaie, pe care o pregătea pentru o haină călduroasă de iarnă. În 2005, când o echipă a redacţiei Literatură – Arte a Televiziunii Române a venit în Muscel, pentru a realiza un reportaj de colecţie pentru noi, muscelenii, Nicolae Răuţă era unul dintre ultimii cojocari din Nordul judeţului. În comuna sa, mai lucrau pieile de oaie doar el şi un nepot din atâţia meşteri, care au făcut Dragoslavele renumită în ţară. Ne-am propus să aducem în prezent povestea „Cojocarului din Dragoslavele” care avea, în momentul discuţiei cu reporterii bucureşteni, 72 de ani. Au trecut de atunci două decenii, însă farmecul istorisirii, presărate cu tristeţea unui om, care simţea că se pierde un meşteşug căruia i s-a dedicat o viaţă, persistă.
- Nicolae Răuţă avea clienţi din toată ţara: „Erau căutate, toate cojocăriile aveau de lucru”
„Meşterii cojocari sunt din ce în ce mai rari, clienţii lor, din ce în ce mai puţini. Artefactele cojocăritului nu mai au acum prea mare căutare. În cătunul Suseni, din comuna Dragoslavele, judeţul Argeş, loc de un neasemuit pitoresc, trăieşte (n.r. reportajul a fost realizat în 2005) unul dintre ultimii cojocari din cei mulţi care, cândva, lucrau pe aici, (…) Nicolae Răuţă. Meşterul, în vârstă de 72 de ani, provine dintr-o familie în care cojocăritul s-a practicat din tată în fiu. Până la începutul anilor ’90, acest meşteşug a fost înfloritor. În prezent, spre dezamăgirea lui Nicolae Răuţă, el decade treptat.”
„La vârsta de zece ani am început să lucrez meseria, le-a povestit Nicolae Răuţă oaspeţilor de la televiziunea naţională. După aceea… am mers, am mers… am modernizat cu aceste utilaje după puterea de lucru şi după clientela pentru care aveam de lucru. A mers foarte bine acum 30-40 de ani (n.r. meşterul se referea la anii ’60-’70). Acum a început să scadă, din ce cauză, nu ştim asta noi. În familie erau cojocari tatăl, doi fraţi ai mei şi cu mine trei. Au mai fost, dar bătrânii au decedat. Am rămas eu şi un nepot. Ce va fi de acum încolo nu ştim, ce s-o mai întâmpla. A fost bine, mulţumim lui Dumnezeu! Dar să fii şi cinstit cu lumea. Dacă nu eşti cinstit, nu faci nimic, doamnă. Omul fuge dacă vede că nu faci lucru bun. Cât poţi, să fii corect cu oamenii. Am lucrat în cooperaţie 33 de ani, am fost mulţumit şi eu, şi conducerea, mulţumit şi cu pensia… ce să facem? A fost destul de bine. De unde nu erau (n.r. clienţii)?! Din toată ţara veneau… din jos de Bucureşti, de pe la Prundu, de pe la Găeşti… Dacă de la Suceava a venit aici! De unde o fi auzit nu ştiu. Dar se aude. O vorbă se aude. Şi erau căutate, toate cojocăriile aveau de lucru. Va reveni vreodată… nu ştim când. O să le dorească lumea. Pentru căldură, ca pielea şi lâna nu este în niciun fel. Toate sintetice. Nici încălţămintea nu mai e din piele. Talpă de cauciuc! Înainte era talpă… Mă duceam la Ploieşti, de unde luam meşine pentru garnituri şi întrebam: unde merg talpa şi pielea, domnule? În America şi la nemţi. Şi nouă ne aduce sintetic. Luam şi piei de la stat. Luam de la Bucureşti, de la Ploieşti… făceam cojoace şi mergeam la târguri cu ele. La Voineşti-Dâmboviţa, la Izvoare, la Topoloveni, la Câmpulung, pe piaţă, şi se vindeau foarte tare. Făceam sute de pieptare. Am avut de lucru extraordinar. Şi noaptea lucram. Trebuia să stai lângă utilaje, pentru că motoarele mergeau şi… dădeau peste cap, se rupea ceva. Se întâmplă multe la acest trifazic, trebuie să fii pe lângă ele. Puneam ceasul să sune… veneam noaptea de le zvântam, iarna este mai frig şi se zvântă mai greu, nu e ca vara.”, povestea Nicolae Răuţă.
A întreţinut şi gospodăria din munca sa. „Mi-a plăcut şi agricultura. Am ţinut o vacă, am ţinut un porc, am ţinut păsări, că face mult la ţară să ai o vacă cu lapte. Printre una, printre alta, făceam şi aceste treburi. Băiatul a prins meseria foarte bine. Dacă o dată îi va plăcea să meargă să lucreze, are toate condiţiile aici.”, a continuat musceleanul.
- Bătrânii nu vopseau cojoacele. Maro provenea de la coaja de brad sau arin pisată
„Meşterul Nicolae Răuţă, în viaţa căruia au pătruns inevitabil multe dintre tehnicile mai noi de prelucrare a pieilor de oaie, în vederea transformării lor în haine călduroase, îşi aminteşte că bătrânii lucrau altfel. Că artefactele lor erau obţinute exclusiv manual şi că însele cojoacele făcute pe vremuri arătau altfel decât cele din zilele noastre.”
„Lucrau în alb şi nu cu maşinile acestea modernizate, cum este acum. Numai cu gripca lucrau, manual tot. Acum te uşurează aceste motoare, oricum ar fi, reduc munca foarte mult. Numai manual lucrau. Foarte greu! Dar făceau numai în tărâţe de grâu, nu se vopsea nimic. Ceva natural! Nu dăunează aceste vopsele, dar atunci se făceau numai în alb. Bătrânii mai făceau cu acul flori frumoase pe pieptare. Cereau muncă, dar era ceva curat albul acesta. Se vindeau cojoacele, se duceau la târguri în jos, luau de la măcelari sute de piei şi făceau cojoace albe. Şi cu meşină! Meşina iar se tăbăcea. Dădeau jos lâna de pe piele şi se băga la var. De var o spălau bine în borş de tărâţe şi, după aceea, o băgau la coajă de brad sau de anine pisată şi se tăbăcea, se făcea maro. Şi îi puneau garnituri pe margine, meşină se numeşte.”, relata Nicolae Răuţă.
- „Păcat de România, că a avut utilaje, destule oi, vite… să pună iar bază pe ele, că asta va fi viitorul”
„Ca să poată să fie un meşter respectabil, căutat de clienţi, ca să-şi îndeplinească până la capăt menirea, meşterul Răuţă a avut nevoie permanent de un sprijin. Acesta i-a fost, de-a lungul întregii vieţi, soţia, cea care i-a stat alături şi a completat prin cunoştinţele ei de croitorie ducerea la bun sfârşit a obiectelor de îmbrăcăminte din blană de oaie confecţionate de meşter.” „Mare ajutor! Că e un dar de la Dumnezeu, să ştiţi, când te consulţi… Când au ieşit aceste modele, trebuia să faci tipare după altele, că nu poţi să tai pielea înainte. Că, dacă ai tăiat pielea, n-ai făcut nimic. Pielea întâi o măsori bine şi, după aceea, o tai. Căci, dacă ai stricat pielea, răspunzi de ea. A fost croitoreasă foarte bună. A avut gramatica vorbirii şi asta face mult. Atragi clientul când vorbeşti frumos.”, mai spunea Nicolae Răuţă.
„Meşterul nu s-a temut de multe lucruri în viaţa lui, conştient că, dacă-şi face bine meseria, va fi respectat. Dar ca un meşteşug să poată fi stăpânit cu adevărat, este nevoie ca anumite secrete să fie transmise sau furate. Nicolae Răuţă a avut noroc de alt meşter care l-a iniţiat, datorită căruia a fost scutit de greşelile care duc de multe ori la compromiterea obiectului confecţionat.”
„De ce să-mi fie teamă? Nu. Întâi să nu prăpădeşti pielea omului… răspunzi de ea. Omul, dacă i-ai prăpădit pielea, „dă-mi banii pe ea”! Să ai curajul la orice lucru. Şi dacă a ieşit bine, faci iar la fel. Se mai greşesc pieile. Când ai tăiat un miel – pe toată lumea am învăţat – să-i dai sare în ziua respectivă, o ţii trei-patru zile la sare întocmită şi, după aceea, o pui la umbră. Pielea nu se ţine la soare. O ţin unii la soare câte o lună! S-a ars, nu mai e bună de nimic. N-ai ce-i mai face. Numai la umbră se zvântă pielea. Văd eu când le bag la tăbăceală, la argăsit, unele nu se înmoaie, din cauză că sunt arse de soare. Asta este o mare greşeală.”, a punctat acesta dificultăţile întâmpinate când pieile nu sunt uscate corespunzător.
Şi când sunt puse prin poduri, aproape de tablă sau ţiglă, se „coc” din cauză că tabla se încinge. „Foarte mulţi prăpădesc pieile. Eu am învăţat la Câmpulung, era un băiat cumsecade de la Orăştie, un ardelean, care mi-a arătat cum se face. Mulţi nu-ţi spun secretul. Aşa este inima asta între meseriaşi. Duşmănia asta… dar, mulţumesc lui Dumnezeu, am prins. Mulţi îţi spun bine, mulţi îţi spun şi rău. Erau unii care nu te primeau în casă să vezi cum vopsesc. Dar, totuşi, s-a învăţat. Păcat de România, că a avut utilaje, destule oi, vite… să pună iar bază pe ele, că asta va fi viitorul.”, relata Nicolae Răuţă.
- Cojocăritul diferea de croitorie prin faptul că blănurile trebuiau pregătite înainte de a fi croite
„În unele privinţe, cojocăritul se aseamănă croitoriei, dar în multe diferă, fiindcă meşterul cojocar nu se ocupă doar cu croitul blănurilor, ci şi cu pregătirea lor prealabilă, în vederea confecţionării hainelor. Cojocăritul presupune multe etape de lucru, diferite unele de altele, migăloase şi care cer timp.”
„Întâi se bagă, 24 de ore, la apă, pentru spălarea lânii. După ce se spală, se curăţă cu o perie cu sârmă. Carnea de pe ea… se curăţă frumos. După aceea se bagă la tăbăcit, Romaxin şi cu crom. Aceasta este în tanant. Dăm pe ea cu tanant şi apoi cu nişte vopsea maro. După aceea merge la confecţionare. Argăsitul… pielea de pe oaie vine murdară şi trebuie argăsită, spălată frumos. Asta înseamnă argăsitul. Apoi merge la tăbăceală. La crom mergea trei-patru zile. Dar la piatră acră dura două săptămâni. După ce se tăbăceşte, merge la zvântat, apoi la întins la gripci. Se ia gripca aceasta, se bagă în vătale, se prinde în această menghină şi, după aceea, se ia şi se înmoaie. Cu această gripcă se înmoaie. După aceea merge la maşina de ras, la finisare la motoare. Apoi, iar o mână de şmirghel pentru finisat. Asta este piele de miel. Ce frumoase sunt ele, domnule!”, a explicat acesta tehnicile cojocăritului şi le-a arătat jurnaliştilor cum decurge prelucrarea blănii înainte să fie croită.
După ce pielea oii a devenit bună pentru a fi transformată în haine călduroase sau în căciuli urmează procedeele propriu-zise ale croirii şi coaserii. La data interviului, meşterul Răuţă avea încă multe comenzi de cojoace din multe colţuri ale ţării. Însă îi venea din ce în ce mai greu să lucreze, fiindcă materialele erau scumpe şi banii obţinuţi de pe urma unor artefacte atât de migăloase de-abia le acopereau costurile.
„Se croieşte după mărimea fiecărei persoane. Iei măsură şi cum vrea fiecare. O bundiţă, un cojoc, o căciulă… După ce le croim, le coasem la maşină. Apoi facem butoniere pentru nasturi… care vrea cu butoniere. Care nu… se pune mieluşel pe margine, o bandă despicată pe margine.”, a încheiat cojocarul Nicolae Răuţă.
„Deşi este dezamăgit că meseria de cojocar decade, continuă, totuşi, să spere că, într-o zi, poate nu prea îndepărtată, oamenii vor regăsi beneficiile utilizării unor produse obţinute manual, fiindcă durabilitatea acestora este mai mare şi reapropierea noastră de natură şi de darurile ei înseamnă, în fond, o viaţă mai bună şi mai îndelungată.”, astfel se încheie reportajul realizat, în 2005, de Luiza Barcan pentru TVR, la Dragoslavele.