În viața unei școli există profesori care își împlinesc datoria cu discreție, dar a căror prezență devine, în timp, parte din însăși identitatea instituției. Pentru promoții întregi de elevi ai Colegiului Național „Dinicu Golescu” din Câmpulung, profesorul de istorie Traian Vlaicu (1940-2026) a fost una dintre aceste prezențe definitorii.
Timp de mai multe decenii, începând din anii 1970, profesorul Vlaicu a urcat zilnic la catedră cu aceeași rigoare și seriozitate care îi caracterizau firea. Lecțiile sale nu erau doar simple expuneri de fapte și date, ci adevărate incursiuni în sensurile adânci ale trecutului. Pentru elevii săi, istoria nu era o succesiune de ani și evenimente, ci o lume vie, în care oamenii, ideile și destinele se întâlneau într-un dialog continuu cu prezentul.
Avea o autoritate bazată pe competență și pe respectul pe care îl arăta fiecărui elev. Explica limpede, cerea rigoare, dar încuraja gândirea personală. Mulți dintre cei care i-au trecut prin clasă își amintesc și astăzi nu doar conținutul lecțiilor sale, ci și atmosfera lor: sobrietate, claritate, echilibru și o anumită noblețe a actului de predare, care transforma ora de istorie într-un exercițiu de formare intelectuală și morală.
Pentru colegi, a fost un om al datoriei, discret și constant, implicat în viața școlii fără a căuta vizibilitate. A aparținut acelei generații de profesori pentru care meseria nu era doar o profesie, ci o vocație trăită zilnic, cu răbdare și conștiinciozitate. Într-o epocă a schimbărilor succesive din sistemul educațional, a rămas fidel ideii de școală ca spațiu al disciplinei spiritului și al formării caracterului.
Plecarea sa dintre noi înseamnă mai mult decât dispariția unui profesor respectat. Înseamnă încheierea unui capitol din istoria vie a liceului, o pagină scrisă în memoria celor care l-au cunoscut, l-au ascultat și au învățat de la el. Profesorii adevărați nu dispar odată cu trecerea lor – ei rămân în conștiința elevilor, în amintirea colegilor și în tradiția instituției pe care au slujit-o.
Astăzi, când evocăm figura profesorului Traian Vlaicu, nu comemorăm doar un nume, ci o prezență care a modelat promoții întregi de elevi. Îi păstrăm recunoștința și respectul, știind că, prin munca sa tăcută și statornică, a contribuit la formarea multor destine și la continuitatea spiritului unei școli cu tradiție.
Memoria sa rămâne parte din istoria Colegiului Național „Dinicu Golescu” – o istorie scrisă nu numai în documente, ci și în conștiințele celor care au avut privilegiul de a-i fi elevi sau colegi de cancelarie.
Adrian Săvoiu, fostul lui elev,
promoția 1973, Colegiul Național „Dinicu Golescu”