Într-un colț de oraș pe care mulți îl trec cu vederea, între betoane, iarbă crescută la întâmplare și urmele vechi ale unor gunoaie abandonate, două pisici încearcă, fără vină și fără ajutor, să supraviețuiască. Le-am văzut acolo, lângă pasarela de pe Bulevardul Ion Mihalache – o mamă și puiul ei, lăsați de cineva care, pur și simplu, a decis că viața lor nu mai contează.
Nu e prima oară când locul e tratat ca groapă de gunoi. Dar e una dintre puținele dăți când „gunoiul” aruncat e viu. Două suflete mici, învățând lumea de la firul ierbii, abandonate între mașini, betoane și pericole.
Puiul e jucăuş, curios, cum sunt toţi puii de pisică, dar reacţionează cu teamă, ca şi cum ar fi fost deja marcat de brutalitatea lumii în care a fost aruncat. Se joacă o clipă cu mama lui, iar în clipa următoare fuge speriat sub o mașină parcată, de parcă așteaptă din reflex să vină cineva care să-i facă rău. Reacția nu e întâmplătoare. O are deja învățată.
Oamenii din zonă încearcă să ajute. Un capac cu apă. O pungă cu bobițe. Un cuvânt blând. Dar toate acestea sunt improvizații. Încercări oneste, dar limitate, de a compensa răul făcut de altcineva. De cineva care a considerat, poate într-o dimineață oarecare, că două vieți pot fi scoase din casă și abandonate pe trotuar, fără remușcări. Că animalele se descurcă, „că doar au nouă vieți”.
Dar nu. Nu au. Au una. Și e la mâna noastră. Orașul nu este un loc prietenos. Nu pentru animalele abandonate. Sunt câini care apar pe neașteptate, grupuri întregi. Sunt oameni cărora li se pare amuzant să lovească, să alunge, să înjure. Sunt roți de mașini care nu încetinesc. Sunt copii care învață prea devreme că un animal speriat e o țintă ușoară.
Singura soluţie o reprezintă oamenii, cei care nu trec mai departe. Cei care înțeleg că nu este normal să vezi animale aruncate ca niște obiecte și să nu spui nimic. Dacă cineva le poate oferi o casă, o curte, un colț de liniște – pisica și puiul ei sunt acolo, zi de zi, în zona pasarelei de pe Bulevardul Ion Mihalache, aproape de intersecția cu strada Nicolae Bălcescu. Încă se joacă. Încă speră. Nu știm cât timp vor mai fi. Dar știm sigur că nu acolo le e locul. Și că cine le-a lăsat acolo ar trebui să știe că abandonul este o formă de cruzime.
Robert Adrian ŞTEFAN