Din colecţia Secţiei de Etnografie şi Artă Populară a Muzeului Municipal „scoatem” pentru dumneavoastră, cu ajutorul muzeografului şef Sanda Safta, tiparele de caş sau „păpuşarele”, datorită cărora brânzeturile deveneau opere de artă îmbogăţite cu motive tradiţionale „imprimate” pe ambele laturi. Simbolurile ancestrale, care decorau casele, porţile, vestimentaţia, ceramica, se regăseau până şi pe produsul alimentar cel mai des întâlnit în zona de munte. Bogăţia de ornamente de pe tiparul de caş sau „păpuşar” denotă migala artistului care, pur şi simplu, a „brodat” în lemn”. Sanda Safta ne-a încântat privirea, mintea şi inima cu obiecte-unicat, folosite cândva la înfrumuseţarea bucăţilor de caş. Totodată, muşteriii veniţi la târg ştiau, după modelul aplicat, cine este proprietarul stânei. Graţie amănuntelor oferite de gazda noastră în lumea obiceiurilor de la început de secol XX, chiar mai înainte de atât, cărora le adăugăm relatări din alte vremuri, vă aducem în atenţie „brandul” unei aşezări păstoreşti, prin intermediul căruia erau transferate pe suprafaţa moale a caşului „crucea”, „soarele” şi câte alte însemne pline de înţeles pentru viaţa omului.
- „Până şi păpuşa de caş, pe care şi-o atârnă de grindă la uscat peste iarnă, o vrea împodobită cu ajutorul acestor tipare: „păpuşare”
„Regiunea Argeş – scria „Tribuna”, în anul 1962 -, cu deosebire partea ei nordică, se caracterizează printr-o remarcabilă artă a lemnului: stâlpi, grinzi şi uşi de case, piese de mobilier, furci de tors, bâte ciobăneşti, tipare de caş, precum şi diferite obiecte legate de ocupaţii sau de uz casnic, cu o frumoasă lucrătură, cu forme şi crestături variate.”
Din această enumerare a obiectelor împodobite cu măiestria şi răbdarea unor oameni, care vedeau mai mult decât practicul în folosinţa unei unelte comune, banale, extragem ceea ce ne interesează pe noi şi anume tiparele de caş sau „păpuşarele” pentru presat caşul. „Specifice regiunilor pastorale sunt formele – negative, tipare pentru caş, una dintre cele mai pregnante dovezi ale simţului artistic al poporului nostru, care până şi păpuşa de caş, pe care şi-o atârnă de grindă la uscat peste iarnă, o vrea împodobită cu ajutorul acestor tipare: „păpuşare”, capodopere de compoziţii ornamentale crestate în lemn.”, atât de frumos le descria „România Liberă”, în 1959.
Ornamentaţia era cu adevărat pretenţioasă şi preluată, de multe ori, din arhitectura tradiţională. Un artist popular s-a lăsat inspirat, de pildă, de frumuseţea ornamentelor de pe pervazurile şi ogivele unei cule de prin părţile Muscelului şi, atunci, le-a reprodus pe această marcă a caşului.
- „În anul căsătoriei, ciobanul îşi confecţiona un tipar de 30-40 centimetri lungime, în care grava diferite ornamentaţii, florale sau geometrice”
„Ciobanii artişti”. Sub acest titlu, publicaţia „Argeş” dedica un articol îndeletnicirii de a prepara brânza şi de a decora obiectele de care se serveau în procedeele pregătirii produselor din lapte.
„Afirmaţia nu se referă la ciobanii care cântă din fluier sau din frunză şi nici la cei din corul Căminului Cultural. În munţi, ei încrustează lemnul. Şi nu numai bâtele ciobăneşti. Când coboară în sat, de când ciobanu-i cioban, el aduce daruri celor dragi. Sunt bătrâne care torc şi azi lâna de pe furci lustruite de vreme şi de folosinţă, cu minunate încrustări, făcute de cei dragi lor, înainte de a se căsători, acum mai bine de o jumătate de veac. Dar furca nu era singurul dar. Ciobanii mai aduceau păpuşi şi covrigi de caş.
Caşul fiert şi afumat, specialitatea cu care ne-am câştigat renume şi peste hotare, se prepară după o reţetă moştenită de la daci. Şi tot de la ei a rămas obiceiul ofrandelor, din caş fiert şi uşor afumat. Mult obişnuiţi, în secolul trecut, erau covrigii şi colacii din caş fiert, dar pentru atenţie deosebită de sărbători, ofrande la biserică şi, mai ales, pentru plocoane la naşi, se obişnuiau păpuşile din caş fiert şi afumat.
Păpuşile, de fapt, erau dreptunghiuri cu alungiri pe axul central. În anul căsătoriei, ciobanul îşi confecţiona un tipar de 30-40 centimetri lungime, în care grava diferite ornamentaţii, florale sau geometrice. Tiparul era compus din două piese, dintre care una purta anul fericitului eveniment. Se dimensiona caşul, se fierbea şi, cald fiind, se punea între cele două tipare care se suprapuneau. Printr-o pârghie pusă deasupra, fixată la un capăt, se efectua presarea printr-o piatră agăţată de capătul liber al pârghiei.
Câtă migală, tot atâta artă şi talent punea în fiecare tipar, în fiecare furcă pentru cei dragi, aflaţi jos, la poalele muntelui. Către aceştia se îndreptau şi doina de dor, şi glasul de bucium, şi hora din caval, instrumente nelipsite în împodobirea cărora meşteşugul încrustării dădea mâinilor aceeaşi valoare ca binecuvântatelor mâini care răsucesc fusul, aleargă firul prin urzeala războiului sau prind în încrucişarea firelor de ţesătură, punct cu punct, odată cu arniciul, câte un pic din sufletul de mare artist înnăscut, în cuibul acesta de vulturi, Rucărul.”, sunt amănunte deosebite, valabile peste tot în ţară în zonele muntoase, unde exista obiceiul particularizării produselor de la stână datorită acestei mărci.
- Cel mai vechi tipar de caş deţinut de Secţia de Etnografie şi Artă Populară Câmpulung are 159 de ani
Piesele din patrimoniul muzeului câmpulungean trădează forma lunguiaţă pe care o avea caşul în perioadele în care se obişnuia să fie marcat cu ajutorul „păpuşarelor”. Astfel, fabricanţii brânzeturilor erau uşor identificaţi în târguri datorită modelelor aplicate pe ele.
În patrimoniul Secţiei de Etnografie şi Artă Populară există trei „păpuşare”, formate din câte două componente fiecare, în care au fost încrustate o minunăţie de motive de inspiraţie laică şi religioasă. Unul dintre ele are scrijelit anul execuţiei: 1866. Aşa cum aflăm din consemnarea de mai înainte, este posibil să coincidă cu anul căsătoriei celui care a creat obiectul cu aspect spectaculos. Sanda Safta, muzeograful şef al Secţiei de Etnografie şi Artă Populară, ne-a arătat un exemplar care are incizată pe spate prescurtarea „Ghe”, cel mai probabil, de la „Gheorghe”.
Exponatele, rezultat al cercetării în teren, provin din fostul judeţ Muscel, unul de la Micloşani, iar două sunt de la Bădeni. Mai spunem că tiparul de caş din 1866, de la Micloşani, se află la Muzeul Municipal Câmpulung din anul 1952, iar cele din comuna Bădeni, din 1956.
Magda BĂNCESCU
