18.1 C
Campulung Muscel
22/07/2024

Andreea David şi Cătălina Mariuţei, tinerele iubitoare de folclor, răsplătite cu Albumul „Costumul tradiţional – Arta cusăturii populare” şi un coş cu bunătăţi

În luna datinilor din vechime, în care costumul tradiţional este pus în evidenţă, poate, mai mult ca în altă perioadă a anului, „leuţii” de la Leolution Câmpulung au avut, de curând, o iniţiativă dedicată unui simbol care a străbătut veacurile. Tinerii au lansat celor din generaţia lor şi nu numai invitaţia de a scoate la lumină frumuseţea portului popular din lăzile de zestre ale bunicilor. „Ce poate fi mai respectuos pentru tradiţie decât păstrarea ei? Aşa că hai să nu mai „şedem” şi să participăm la LEOFolclor 2.0!”, a fost îndemnul iniţiatorilor concursului structurat în două secţiuni: broderii şi costume populare.

Costumele, însoţite de poveşti minunate

Desemnarea câştigătorilor a avut la bază votul public. A câştigat cine a adunat cele mai multe aprecieri ale fotografiilor postate în cadrul concursului online. Cerinţele, la secţiunea broderii, impuneau participanţilor să coasă pe o bucată de pânză un motiv popular sau semn dintr-un izvod de costum popular românesc (ie, maramă, brâu, fotă, cojoc, etc.). Împreună cu fotografia de detaliu, în care broderia nou cusută trebuia să se distingă cu claritate, concurenţilor li se cerea să trimită şi „povestea” (dacă izvodul sau sursa are o poveste cu importanţă anume pentru cel care o coase, semnificaţia motivului ales, alte date privind vechimea, materialele folosite, tehnica de cusut, etc.

Tot poze, însoţite de povestea costumului popular ales, erau aşteptate din partea celor interesaţi de secţiunea destinată portului autentic românesc. Votarea s-a încheiat pe 2 decembrie şi, în scurt timp, au fost anunţaţi câştigătorii pentru care organizatorii au pregătit premii în ton cu evenimentul: o ediţie a albumului „Costumul tradiţional – Arta cusăturii populare”, realizat de GAL Muşcel, însoţit de un coş cu bunătăţi din zonă.

Cei mai apreciaţi la „LEOFolclor” au fost Andreea David, la secţiunea de costume, şi Cătălina Mariuţei, la secţiunea de broderii. Întrucât ne-au impresionat „poveştile” din spatele straielor purtate de concurenţi, le vom acorda atenţia meritată în acest articol.

Teodora Idoraşi

„Portul popular muscelean e ARTĂ. E nonconformist prin tradiţionalismul lui. Cu o complexitate care, de cele mai multe ori, depăşeşte capacitatea de înţelegere a omului modern, cunoscut ca superficial, conectat la orice, mai puţin la origini. Costumul spune poveşti în simboluri, pe care nu ştim să le mai citim, de parcă e o limbă de mult pierdută. Şi ca să fim realişti, nu mai are mult până se pierde, puţini mai sunt cei care o înţeleg şi şi mai puţini cei care grăiesc pe pânză.

Nu mă consider în stare să îl descriu în cuvinte în mod satisfăcător, cum nimeni, vreodată, nu a putut şi nu va putea, dar pot spune ca în mintea mea, de când eram copil, e ca o culegere de poveşti despre viaţă, până la moarte şi chiar după aceea. E ca o poezie transpusă în geometrie, unde imaginarul e real.

Am ales să port costumul din imagini nu pentru că este cel mai vechi, nici pentru că este cel mai spectaculos din colecţia mea şi nici pentru că are o poveste emoţionantă în spate. L-am ales pentru modul în care m-a făcut să mă simt. L-am ales, pentru că m-a făcut să mă conectez cu natura din jur, m-a transportat în timp, la origini. M-a făcut să mă simt o frunză, una colorată intens, ce nu vrea încă să accepte că iarna bate la uşă. Un element contopit cu natura din jur, iar costumul era contopit cu mine.

Este un costum de toamnă muscelean, din zona Jugur, nu se ştie exact cât de vechi, dar peste 120 de ani. Marama e ţesută din fir de borangic şi fir de aur, iar legatoarea e bătută în mărgele colorate. La gât port salbă cu mahmudea şi gălbiori cu însemnele Imperiale Austro-Ungare, pentru că e de pe vremea când încă nu exista Romania.

Ia este cusută cu migală, pe pânză de casă, cu fir monocromatic, grena, şi ornată cu mărgele galbene, simple, dar de efect. Betele ţesute, pe baza neagră, ce conţin violet, roşu şi fir auriu, fac o trecere unificatoare între ie şi fotă. Fota este de lână. Şi modelul este cusut, nu ţesut, cu fir de mătase, în mai multe culori, ce par luate direct din pădure, la jumătatea toamnei, nuanţe de roşu, grena, maro şi chiar mici puncte de verdeaţă. Şi fota, la fel ca restul elementelor costumului, are detalii aurii. În fotografii am şi plosca de la nunta bunicilor mei, ploscă sculptată atent în lemn de dud, ce are curele din piele naturală.

Portul muscelean este un simbol plin de simboluri şi, deşi mai bătrân decât aceasta ţară, nu este mai bătrân decât cultura de secole în care a fost creat şi perfecţionat până la rangul de ARTĂ.”

Adelina Ioana Moiceanu

„Costumul pe care îl port astăzi este moştenit de la străbunica mea şi are o vechime de 100 de ani. De la o vârstă foarte fragedă, am păşit în această lume a folclorului românesc, terminând „Şcoala populară de muzică”, secţiunea canto popular, dar şi făcând parte din Ansamblul de dansuri „Plaiuri Muscelene”.
Portul popular pentru mine are o semnificaţie imensă, făcând parte din omul care sunt astăzi şi reprezentându-mă în totalitate. Nu m-aş vedea făcând altceva cu la fel de mult plăcere. Îl port cu mândrie ori de câte ori am ocazia şi încerc să-i sfătuiesc şi pe cei care, poate, nu sunt adepţii acestor straie să se mândrească cu ce ne-au lăsat străbunii noştri moştenire.

În zona Muscelului este specifică marama, dar numai la femeile măritate. Ia este făcută din pânza albă de casă. Aceasta este alcătuită din două părţi, trupul şi poalele. Ea este cusuta manual, cu fir de bumbac negru şi fir auriu, este încreţită în zona gâtului specific zonei şi prezintă diferite motive florale stilizate. Fota este ţesută la război, cusută manual cu fir de mătase şi fir de bumbac auriu şi alb, prezentând diferite forme florale. Betele sunt negre, ţesute la război şi prezentând diferite forme geometrice. În picioare port ciorapi de lână şi opinci negre din piele de porc neagră cu nojiţe.”

Andreea David

„M-am născut într-un sat de care sunt mândră, Polovragi, un sat melancolic, cu oameni mărinimoşi, ale căror vieţi sunt legate de muncă şi familie, sat binecuvântat cu de toate: apa Olteţului, dealuri şi zone frumoase, câmpie. Locurile natale, locuri de vis! Comuna Polovragi păstrează din vechime obiceiuri legate de evenimentele importante din viaţa omului – naşterea, căsătoria, moartea, apoi obiceiuri cu ocazia diverselor sărbători ale omului. Costumul este, ca toate celelalte bunuri culturale, un element de contact social, un mijloc de comunicare între oameni, o marcă prin care omul se recunoaşte în diferite împrejurări. Costumul diferenţiază şi apropie. El este un semn al solidarităţii celor ce fac parte din aceeaşi colectivitate. Prin el, ca şi prin alte elemente ale culturii populare, se exprimă durerile şi bucuriile oamenilor. El se alcătuieşte şi se împodobeşte după un anume mod de gândire, are o logică a lui. Straiele populare sunt martore tăcute, dar mărturisitoare ale credinţei şi pietăţii poporului nostru, dar şi a dragostei lui pentru tot ce este frumos, curat şi înălţător.

Costumul ungurenesc purtat în zona de munte – Novaci, Polovragi, Baia de Fier – marchează un moment de părăsire a portului tradiţional în favoarea unor elemente străine de Gorj, venite de dincolo de munţi. Portul ungurenesc s-a infiltrat din Mărginimea Sibiului în Oltenia, trecând pe la Vama Cucului ori peste hotar păzit. Odată cu el au trecut şi cântecele şi împreună au pus stăpânire pe sufletul oamenilor de la Gura Olteţului.
Portul ungurenesc a cuprins, în totalitate, localităţile Polovragi, Baia de Fier, Novaci, Alimpeşti, Bumbeşti-Piţic, Săcelu, Crasna, Muşeteşti, Bumbeşti – Jiu şi o parte din Schela. Privit în ansamblu, costumul ungurenesc se caracterizează prin alternanţa dintre alb şi negru – culoarea pânzei şi a arniciului cu care sunt cusute ornamentele. Satele ungureneşti au păstrat comoara artei populare sibiene în cele mai originale forme şi au transmis-o generaţiilor din satele formate din locuitorii veniţi de dincolo de munţi. Costumul apare de o sobrietate şi eleganţă deosebite, fapt datorat, în egală măsură, croiului, pieselor componente şi cromaticii, care întruneşte numai două culori: alb şi negru.

Costumul a dovedit atâta vitalitate încât, în zilele de lucru, era purtat de majoritatea bărbaţilor, iar, în zilele de sărbătoare, îl purta toată lumea, la întrecere. Descris foarte frumos într-un cântec popular de către domnii profesori Maria şi Marin Chiriţescu, costumul nu se mai poartă azi decât în cadrul unor festivităţi, cu prilejul sărbătorilor. Cântecul suna astfel: “Mă cunosc că-s polvrăgeană / După veste si năframă / După poale şi şurţoi / C-aşa-i portul pe la noi . / Cât e Jiul şi cu Oltul / Ne-om ţine limba şi portul / Şi-om păzi mioarele / Ţara şi hotarele.”

Costumul se mai îmbracă de către miri când pleacă „în chemat”. Mireasa, însoţită de un grup din ce în ce mai mare de fete, îmbrăcate toate în costumul ungurenesc în sâmbăta nunţii (căci, la Polovragi, nunta mai durează încă trei zile şi trei nopţi, ca-n basme), cheamă cu plosca la nuntă. La fel şi ginerele, însoţit de feciori, călări. Este, poate, unul dintre cele mai frumoase spectacole gratuite ale comunei. Nu este tânăr în postura de mire să nu îmbrace costumul ungurenesc. Şi, Doamne, cât sunt de frumoşi!

Pentru mine, povestea de dragoste cu portul tradiţional a început cu un dor, un dor de a fi polovrăgeancă. Costumul ciobănesc are viaţă, are trecut, are râs, joc, voie bună, poate, plâns şi dezamăgire. Mi-e drag să îmbrac cămăşi vechi, cusute cu mâna de femeile harnice, deoarece acestea sunt vii, sunt făcute cu suflet, cu iubire, cu stăruinţă şi cu drag. Când îmbrac costumul popular, simt că-mi port strămoşii, rădăcinile şi nu este sentiment mai frumos. Majoritatea cămăşilor mele sunt moştenite de la bunicele mele, însă încerc să colecţionez cât mai mult, să mă bucur de frumuseţea a cât mai multe, deoarece ele reprezintă legătura de peste ani cu strămoşii mei, semnele cusute fiind un alfabet care vorbește despre noi: ce-am crezut, ce-am iubit, ce am fost şi ce-am putea fi.

Dacă întindem o ie de mâneci, vom forma o Cruce. Mai mult, florile cusute au exprimat întotdeauna o adevărată teologie a simplităţii. O ie nu are nimic în plus şi nimic în minus. Pentru că bunicile noastre au transmis, prin munca acului, emoţii şi sentimente. Nimic nu a fost lăsat la întâmplare. Materialele, broderia, toate sunt simboluri vizuale cu o mare încărcătură. Locurile fiecărei broderii erau stabilite cu stricteţe dumnezeiască. Una este ia femeii măritate, alta a tinerei, alta a văduvei. Este minunat să fii conectat la obiceiuri aşa vechi, să vezi de unde îţi tragi seva şi suflul. Costumul ciobănesc este legătura omului cu natura, căci pe el, albul, negru şi galbenul simbolizează lumina, pământul şi soarele, prin el realizându-se legătura cu Dumnezeu, căci, dintotdeauna, ciobanul satului românesc a fost „regele naturii”, cel mai apropiat fiu al munţilor, prieten de milenii al drumurilor fără sfârşit, în veşnică legătură cu oamenii întâlniţi în cale, lângă turmele de oi…

Pe scurt, aşa sunt ţinuturile mele natale! Pare perfect şi chiar miraculos pentru mine, fiindcă s-a înălţat pe temelia sufletului meu… nu doar bat inimile noastre în acelaşi timp, ci una şi aceeaşi, aşa încât îl voi purta cu mine pe bătrânul sat, oricât de departe m-aş rătăci prin lume, iar acest decor fantastic nu va înceta să mă urmărească. Acolo am trăit o parte frumoasă a vieţii mele, în satul Polovragi, satul de la poalele Munţilor Parâng şi Căpăţânii!”

Theodor Crăciun

„Povestea costumului popular oşenesc pe care îl port începe acum mulţi ani, în Turţ (Satu Mare). Moştenit de la bunicul meu şi păstrat cu mare grijă, piesele ce îl alcătuiesc reprezintă, cu adevărat, trăsăturile psihice ale oşeanului. Acesta este simplu, însă nu lipsit de măreţie. Mai mult decât în orice împrejurare, portul specific zonei se purta la horă, biserică, sărbători tradiţionale şi ocazii folclorice.

Încep prin descrierea cămăşii. Ea este simplă, făcută din pânză de cânepă, cu mânecile lungi şi largi, cu cusături la gât, pe umeri, pe piept şi la poale – împodobită cu amiciuri colorate (forme geometrice şi florale). Partea din faţă este mai scurtă decât cea din spate. Continui cu pantalonii trei sferturi (gaci), foarte largi, care, legaţi la brâu cu şnur, formează o sumedenie de cute în jurul şoldului. În picioare port cizme din piele. La această costumaţie, straiţa (traista) era nelipsită pe vremuri. În interiorul acesteia, oşenii ţineau cuţitul şi batista. Aşadar, nu am ezitat să o port. Ilicul (vesta) este un element artizanat din dimie, cu ciucuri ce reflectă tricolorul, ca semn al „bogăţiei” României. Nu în ultimul rând, pe cap port un clop, împodobit cu mărgele de diferite culori, ce întregește toate piesele costumului. Plosca, din lemn de cireș, scoate în evidenţă, prin sculptură, elemente tradiţionale.

Sunt mândru de moştenirea bunicului meu, dăruită acum chiar mie, promiţând să duc mai departe tradiţia şi cele mai frumoase elemente folclorice specifice zonei Oaşului şi ale României.”

Cătălina Mariuţei

„Am cusut un trandafir şi o frunză de viţă-de-vie, acestea fiind un simbol al prosperităţii şi al prospeţimii şi sunt purtate cu drag atât de fetele din sat, cât şi de femeile mature, mame sau bunici. Ia de la care m-am inspirat are un trecut scurt, fiind creată acum trei ani, de o bunică din Maramureş, Bârsana. Tehnica de cusut este cusătura în cruce.”

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!