În luna martie, când a susţinut o prezentare pe tema vieţii de cuplu în urmă cu câteva sute de ani, în cadrul lunarei întâlniri de la Biblioteca Municipală „Ion Barbu”, conf.univ.dr. Claudiu Neagoe mărturisea că şi-ar fi dorit să o aibă ca invitată pe profesorul Şarolta Solcan, de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Aceasta – spunea Claudiu Neagoe – era mult mai îndreptăţită să susţină prezentarea pe care şi-a propus-o el, datorită cercetărilor aprofundate despre rolul şi statutul femeii în societatea medievală târzie şi modernă timpurie. N-a fost posibilă prezenţa profesorului Şarolta Solcan în luna martie, din cauza programului foarte încărcat, dar va fi posibilă în luna mai. Mai precis, pe 16 mai 2024, când vor avea loc două conferinţe în cadrul Cercului de Istorie „Gheorghe I. Brătianu”, eveniment organizat în parteneriat cu Politehnica Bucureşti – Centrul Universitar Piteşti, Centrul de Cercetare Istorică, Arheologică şi de Patrimoniu „Gheorghe I. Brătianu” şi Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie.
Invitata specială, prin intermediul unei platforme online, va fi prof.univ.dr. Şarolta Solcan, care va susţine conferinţa cu titlul „Tragedia unei jupânese din secolul al XVIII-lea. Maria Corbeanu-Năsturel”. În partea a doua, conf.univ.dr. Claudiu Neagoe va susţine o conferinţă, în „port arnăuţesc” de sfârşit de secol XVIII şi început de secol XIX, cu titlul „Mercenari balcanici în oastea Ţării Româneşti în secolele XVII-XVIII”.
În acest articol vă vom prezenta expozeul lui Claudiu Neagoe despre „Viaţa în doi. O scurtă istorie a cuplului în Ţara Românească (sec. XVI-XVIII)”, aşa cum a fost conceput de autorul său, pentru a nu altera nuanţele dorite de acesta într-o prezentare inedită.
- „Din nefericire, dragostea, în toate sursele la care pot să fac apel, nu există în cadrul căsătoriei”
„O să încep cu câteva aspecte legate de cum era percepută dragostea în perioada de tranziţie de la Evul Mediu la modernitate. Am luat ca repere secolul al XVI-lea şi secolul al XVIII-lea sau începutul de secol XIX. În lucrarea „Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc”, care a fost reeditată, Ştefan Lemny, un istoric care s-a stabilit de mai multă vreme în Franţa, a analizat mulţi ani, prin intermediul cercetărilor sale, mentalităţile româneşti în această perioadă.
Dragostea este definită în documentele de limbă slavonă sau documentele de limbă română cu scriere chirilică „liubov”. Aşa apărea și în cântecele vechi. Din nefericire, dragostea, în toate sursele la care pot să fac apel, nu există în cadrul căsătoriei. Dragostea există întotdeauna în afara căsniciei. Acolo este plasată dragostea. Pentru că mai toate căsătoriile, indiferent de mediul social despre care vorbim, că vorbim despre boierime, negustorime, meşteşugari, chiar de ţărani umili, sunt aranjate în exclusivitate de părinţi. Pe părinţi nu-i interesează dacă fata îl iubeşte pe băiat sau băiatul o iubeşte pe fată, pentru că, adeseori, cei doi miri se văd atunci când sunt cununați. De cele mai multe ori, ei nu se văd înainte. Şi, în mod evident, au surprize atunci când se văd.”
- „Biserica a încercat să limiteze numărul căsătoriilor la cel mult trei”
„Un rol important în societate îl joacă Biserica, pentru că, așa cum se ştie, Evul Mediu a fost o perioadă sub semnul Bisericii. Instituţional vorbind, Biserica a jucat un rol important în ordonarea societăţilor din diferite zone ale Europei. Iată ce spune Nicolae Costin, fiul cronicarului Miron Costin, în „Ceasornicul domnilor” (1713), despre ce trebuie să înveţe femeile: „Să învăţăm pre femeile doamne şi giupânese – este, evident, vorba despre doamnele din înalta societate – alese dintre altele să asculte pre bărbaţi, de vor să petriacă norocită adunare.” Adică, dacă vor să aibă să aibă o viață frumoasă, să-și asculte bărbații. Ne aducem aminte de Sfântul Apostol Pavel care spune: „Femeia trebuie să asculte de bărbat, căci capul este bărbatul, aşa cum Iisus este capul Bisericii.”
Până pe la mijlocul secolului al XVII-lea, sursele sunt extrem de puţine şi este destul de dificil să vedem care era statutul căsătoriei şi ce presupuneau o căsătorie şi o viaţă în doi. Dar încep să apară pravilele. Până la pravilele lui Matei Basarab şi ale lui Vasile Lupu, „Cartea românească de învățătură” și “Îndreptarea legii”, avem vechile pravile bisericești și nomocanoanele bizantine. După acestea ne ghidăm.
Potrivit pravilei, un bărbat se putea căsători de mai multe ori, însă Biserica a încercat, de-a lungul acestor secole, să limiteze numărul căsătoriilor, al cununiilor, la cel mult trei. La a patra, să zicem că treceau, când și când, cu vederea. Prima căsătorie este considerată „de lege”, adică legală. Plăcută divinității este prima căsătorie. Cea de-a doua „iaste iertare”. A treia este deja „călcare de lege”, la limita legii. Este de preferat să nu se ajungă la a patra, care „iaste interzisă”. Dar asta nu înseamnă că boierii noștri nu se căsătoreau de trei-patru ori. Avem mai puține cazuri și a cincea oară, dar acolo nu mai era vorba despre cununie.
Din nefericire, femeile tinere nășteau aproape anual. Acest lucru ducea la epuizare și la moarte. Bărbatul trebuia să aibă femeie în casă și atunci se recăsătorea. Vorbim, în primul rând, despre elite. Nu știm cum se petreceau lucrurile în mediile de jos. Nu avem mărturii.”
- „Mitropolitul Nifon introduce legea scrisă, pravila, canoanele bisericeşti și nomocanoanele bizantine, și spune: așa trebuie să vă conduceți viața de acum înainte”
„Cel care a venit în Valahia și a încercat să pună ordine, când a văzut ce se întâmplă din perspectiva religioasă, morală, în Țara Românească, a fost fostul Patriarh Nifon al Constantinopolului, pe care Radu cel Mare a găsit de cuviință, cerând voie sultanului, să-l aducă mitropolit. Înainte de a veni în țară, ce-i spune domnul? Îl invită, îl consideră ca pe un părinte al său, merge înaintea sultanului, se închină și-i spune că-l vrea. Dar domnul îi spune clar ce rol are fiecare. Ne spune Gavriil Protosul în „Viața Sfântului Nifon”: „Eu o să domnesc, iară tu să ne îndreptezi și să ne înveți legea lui Dumnezeu și să fii tată și păstoriu mie și tuturor oamenilor și solitoriu la Dumnezeu.”
Domnul îi spune de la început: ești mitropolit, doar asta ai voie să faci. Numai că Sfântul Nifon, viitorul mitropolit (1503-1505), când ajunge în țară și începe să cunoască realitățile, „iară sfântul află turma neplecată și neascultătoare și Biserica răzvrătită şi cu obiceiuri rele și nesocotite”.
Care sunt aceste obiceiuri rele și nesocotite ne spune tot Nifon: beția și curvia. Acestea sunt principalele. Dar, mai ales, spune Nifon – spune, de fapt, Gavriil Protosul de la Athos -, curvia cu parte bărbătească, adică homosexualitatea. Toate acestea le-a găsit în Biserica Ungrovlahiei. De aici, bineînțeles, un conflict cu domnul Țării Românești, pentru că mitropolitul introduce legea scrisă, pravila, canoanele bisericeşti și nomocanoanele bizantine, și spune: așa trebuie să vă conduceți viața de acum înainte. Mai face ceva: organizează Biserica din punct de vedere ierarhic și înființează două episcopii: una la Buzău și una la Râmnicu Vâlcea. Și-a dat seama că mitropolitul nu se poate ocupa de toate problemele bisericești și moralicești ale țării și, atunci, are nevoie de două mâini drepte, cum îmi place mie să spun.
Cei doi ajung în conflict, pentru că domnul asculta cu o ureche învățăturile sfântului și cu o alta interesele sale politice. La un moment dat, din rațiuni politice, Radu cel Mare vrea să facă pace între două facțiuni boierești rivale: cea a boierilor de peste Olt, a Craioveștilor, și cea a boierilor din Muntenia, din zona Prahova – Dâmbovița – Ilfov. Aceștia luptau pentru putere, pentru influență și care să-și aducă domnul. Radu cel Mare a înțeles, printr-o alianță matrimonială, să împace cele două facțiuni. A hotărât ca pe unul dintre liderii facțiunii muntene, un boier pe nume Bogdan, care venise din Moldova, se pripășise în Ţara Românească și devenise un personaj important, să-l însoare cu sora sa.
Numai că Sfântul Nifon a spus: „Doamne, nu este bine ce faci. Că pre soru-ta, care o ai măritat după Bogdan fără lege – pentru că Bogdan era căsătorit –, având el muiere cu lege și o au lăsat fără de nicio vină și au luat pre soru-ta, căci el este curvariu și soru-ta o preacurvă.” Aşa îl condamnă Nifon.
De aici, relațiile celor doi se rup și, într-o primă fază, Nifon, Mitropolitul Ungrovlahiei, este izolat, niciun boier, niciun slujitor nu mai avea voie să ia legătura cu el. Îl izolează doar cu apă și pâine. Singurul cocon domnesc care ajunge și se înfruptă din învățăturile sale, fără să știe nimeni, este tânărul Neagoe, viitorul domn. În momentul în care domnul realizează că nu poate să-l influențeze ca să facă mitropolitul ce vrea el, îi spune: ieși din țara noastră, că ne strici obiceiurile! Care obiceiuri? Cele rele pe care le găsise. Pleacă scuturându-se de țărâna Valahiei și blestemându-l pe domn. Apoi domnul s-a îmbolnăvit, era bolnav de podagră, consum excesiv de carne de vânat, nu s-a mai putut deplasa pe jos sau călare, ci doar cu rădvan. Nici la poartă nu s-a dus să pupe mâna sultanului, pentru că era foarte grav bolnav. Și moare.”
- „Când se mărită fata de boier, primește din partea soacrei sau a socrului legătura de chei”
„Ajungem la pravilele din veacul al XVII-lea: „Cartea românească de învățătură” (1646), introdusă de Vasile Lupu în Moldova, și ”Îndreptarea legii” (1652) a lui Matei Basarab, din Țara Românească. Și aici găsim precizarea legată de prima căsătorie, a doua, a treia și a patra, care este interzisă.
Înainte de pravile, un document interesant: o poruncă a lui Petru Cercel din 10 septembrie 1584, când știam că se folosesc pravilele bizantine și canoanele bisericești, dar nu le avem pe nicăieri scrise. Însă știm despre ele că există o tradiție orală. Ce-i poruncește Petru Cercel arhiepiscopului de Buzău, Luca: să ia măsuri drastice împotriva celor care nu țin posturile conform pravilei, care „strică altarele” – cine nu postește -, „cine se iau neam cu neam, adică stricare de sânge, cine ia a patra femeie fără lege şi de la oameni care se împreună, dar de bună voie și nu se cunună, adică stau în concubinaj, şi care se împreună unul cu altul fără lege şi bărbatul care lasă femeia fără lege sau femeia care fuge de la bărbat.” Câte probleme erau în societatea veacului al XVI-lea, în Țara Românească!
În linii generale, ce am putut extrage din sursele narative sau documentare. Bărbatul are puteri depline asupra femeii, incontestabil, și asupra copiilor, dar are și obligații. Să asigure familiei o locuință, ca să nu-i plouă, să nu-i bată vântul, ce să mănânce, adică mijloace de subzistență. Să plătească birul. Bărbatul este cel care reprezintă familia în fața puterii, a autorității locale sau centrale. Să răspundă pentru eventuale nereguli pe care membrii familiei le-ar face, capul familiei trage în fața comunității și în fața instanțelor.
Femeia avea următoarele obligații: să se ocupe de creșterea și de educarea copiilor, să aibă grijă de gospodărie, dacă vorbim de boieroaice sau de femeile negustorilor, să aibă grijă de slugi, de cei care deservesc casa, să administreze gospodăria. Când se mărită fata de boier, primește din partea soacrei sau a socrului legătura de chei: cheile de la cămară sau cămări, dacă sunt mai multe, cheile de la cufere, ea le poartă și știe tot. Bărbatul nu trebuie să știe de casă, femeia se ocupă de tot.”
- „Sunt datori cei după lege, luați în căsătorie, a avea unul către altul deopotrivă dragoste și credință între dânșii, însă bărbatul a fi cu otcărmuirea şi muiarea cu supunerea”
„Ajungem la epoca lui Constantin Brâncoveanu. Ce ne spune Antim Ivireanul, care devine și mitropolit al Ungrovlahiei: rolul femeii este unul singur, facerea de copii, adică procreerea. În subsidiar precizează că mai are, totuși, un rol: potolirea poftelor trupești ale bărbatului. „Nunta iaste împreunare bărbat cu muiare spre împlinirea dumnezeiescului acela cuvânt: „Creșteți și vă înmulțiți!” Materia acestei taine iaste bărbatul și muiarea cari vin cu gând desăvârșit ca să se împreune amândoi – aş completa eu: prin sfânta taină a cununiei – şi să locuiască nedespărțiți. Iară sfârșitul iaste înmulțirea neamului omenesc și încetarea pohtei celei trupești.”
În secolul al XVIII-lea avem „Pravilniceasca condică” (1780), apărută în vremea lui Alexandru Ipsilanti, unul dintre puținii principi români și greci, un adevărat iluminist, care a înțeles că societatea românească trebuie să se schimbe fundamental. Și a venit cu o serie de măsuri, dar, din păcate, efectele lor au fost destul de mici, pentru că și domnia lui a fost destul de scurtă. Iar domnii care au venit după el n-au continuat această operă.
„Pravilniceasca condică” ne spune foarte clar că soții sunt datori unul altuia cu devotament și cu dragoste. Că ei nu se iubeau înainte nu este nicio problemă, se vor iubi în timpul căsniciei sau după cununie. Ei trebuie să învețe să se iubească. „Sunt datori cei după lege, luați în căsătorie, a avea unul către altul deopotrivă dragoste și credință între dânșii, însă bărbatul a fi cu otcărmuirea şi muiarea cu supunerea.” Este vechea tradiție pe care o găsim în secolele anterioare enunțară în pravile și în canoane.”
- „Traiul rău între soți era unul dintre motivele de divorț. Și bărbatul, și femeia puteau să ceară divorțul instanțelor de judecată, fie cele bisericești, fie cele laice”
„Nerespectarea acestora poate să ducă, cel puțin conform pravilei, la despărțire, la divorț. Că reprezentanții Bisericii au un rol extrem de important în moralitatea soților o vedem dintr-o poruncă a lui Mihail Suțu, din 15 noiembrie 1783, care ne spune că protopopul trebuie „a căuta și pricinile ce s-ar întâmpla între mireni împotrivitoare legii care se cuvin a se teorisi bisericește, cum pentru curvii, pentru hrăpiri de fete, pentru amestecarea sângelui, pentru fermecătorii și, mai ales, pentru vrajbă și neunire între bărbat cu muierea lui.”
Traiul rău între soți era unul dintre motivele de divorț. Și bărbatul, și femeia puteau să ceară divorțul instanțelor de judecată, fie cele bisericești, fie cele laice. Am dat un exemplu de pe vremea domniei lui Leon Tomșa (1629-1632). Această Maria din neamul Bălenilor, căsătorită cu Vasile Spătar, ajunge amărâta să-și piardă zestrea, pentru că soțul ei, care se plictisise de ea și care era și mare băutor, se pare că și afemeiat, a făcut el ce-a știut mai bine, a dat mită în stânga și în dreapta și a adus martori la judecată, care au spus că este muiere rea. Un bărbat nu poate să stea cu o muiere rea și este de înțeles acest lucru. Numai că au uitat să spună că i-a cheltuit toată zestrea ei ce-a avut de la tatăl său. Ea s-a plâns înaintea domnului, însă Leon Tomșa s-a lăsat influențat de marii demnitari din divan, care primiseră bani de la Vasile Spătar. Cum ea n-a avut un susținător, a pierdut în primă instanță. A rămas de lege, cum spune hotărârea domnească.
A venit Matei Basarab la tron. Maria s-a dus înaintea divanului și s-a plâns din nou. Mai mult decât atât, jupâneasa a făcut plângere până la patriarhul Constantinopolului. Și s-a nimerit să fie acolo Macarie, exarhul de la Târnovo, care auzise ceva despre acest caz, pe vremea când fusese în Țara Românească. Ascultase, dar nu se băgase. Dar a spus că el, totuși, crede, din ce a auzit el, că ea a fost năpăstuită. S-a aruncat năpastă, adică o vină care nu-i aparținea. S-a spus despre ea că a fost muiere rea și că, din cauza ei, a hotărât bărbatul să divorțeze. Dar, de fapt, mințind, bărbatul a aruncat o năpastă asupra ei. În divanul lui Matei Basarab s-a dovedit cu martori „cum au năpăstuit Vasile Spătar pre jupâneasa Maria fără dreptate.” Și atunci Vodă hotărăște prin porunca din 10 ianuarie 1735, „împreună cu toți părinții”. Are loc nu numai divanul cu marii dregători, este un sfat lărgit, în care vin părinții, vlădicii, episcopii, egumenii celor mai importante mănăstiri. Acest proces joacă un rol extrem de important. Se hotărăște că Vasile Spătar rămâne „de lege și de judecată înaintea tuturor celor din divan şi de vină ca om rău și năpăstuitoru”. Toate averile lui au trecut în seama ei, pentru că îi „mâncase” zestrea. Maria şi cocoanele ei, adică fiicele care au până în șapte ani, au primit toate bucatele, adică bunurile, lui Vasile Spătar: sate, moșii, vii, rumâni și țigani.
Avem o carte de despărțire din 28 iunie 1779, care punea capăt unui trai nefericit între postelnicul Dumitrache și Zamfira, soția sa, fata popii Opriș. Se precizează în această carte că Dumitrache a trăit rău cu soția lui, după care aceasta și-a părăsit soțul fugind cu un muscal (un rus). Am găsit și cazuri în care fugeau cu turci și se întorceau apoi cu copii.”
- Despre pedepsirea bigamiei și a biandriei, căsătoria unui bărbat cu două femei și căsătoria unei femei cu doi bărbați
„Cartea românească de învățătură” vorbește despre pedepsirea bigamiei și a biandriei, căsătoria unui bărbat cu două femei și căsătoria unei femei cu doi bărbați. 25 octombrie 1797: în timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Ipsilanti, din Țara Românească, Vodă trimite poruncă ispravnicilor de Argeș să-l aducă zapciii pe un anume Teodosie, despre care s-a aflat cu dovezi că ținea două muieri cu cununie, ca să fie adus în mare grabă la judecata Divanului domnesc.
7 octombrie 1801. Constantin Caragea, mare agă, și Ion Crețeanu, mare paharnic, au judecat în calitate de boieri judecători ai unuia dintre departamentele de judecată, din porunca lui Alexandru Vodă Moruzi, un caz de biandrie. O anume Maria a fugit de la cel de-al doilea bărbat al ei, Stancu din Herăstrău. Când a fost prima oară căsătorită, maltratată de bărbat, a divorțat de el, a fugit și s-a căsătorit a doua oară. A fugit și de la al doilea bărbat. Herăstrău, la vremea aceea, încă nu făcea parte din București, era mahala la marginea Bucureștiului. De ce a fugit? Pentru viețuire grea. Știm acest lucru din procesul care s-a intentat ulterior, când s-a povestit toată viața acestei amărâte Maria, care devine peste noapte Marin și se însoară. A fugit la București și a intrat slugă la Iacovache postelnicul. După un timp, devine un tânăr de încredere pentru postelnic, care vede că între Marin și fiica lui se naște „liubov”, o poveste de dragoste. A spus că are încredere în el. A avut „liubov” cu fata sa și a hotărât să-i căsătorească. Numai că Maria/Marin a înșelat taina cununiei. Singura persoană care știa era nașa și a tăcut când s-a făcut cununia. Și ea va fi condamnată la final. Când au aflat că este femeie? În noaptea nunții. „Numita Maria, ce din proastă minte a ei, a căutat de s-au cununat cu nelegiuire pentru învinovățirea ei să se pedepsească cu bătaie, să facă surghiun la o mănăstire unde se va cuveni să șadză pân se va pocăi, ca să fie spre pildă altora”. S-a dovedit că era femeie, s-a judecat și a fost condamnată la bătaie și la închiderea ei în mănăstire.”
- „Ce se întâmpla în cazul în care soția se dovedea infidelă și se ajungea la divorț, conform pravilei. Pierdea zestrea, pierdea darurile de nuntă, pierdea dreptul de a fi întreținută”
„O altă cercetătoare, prolifică, aș spune eu, care a dedicat ani buni perioadei de tranziție de la Evul Mediu la modernitate, perioada 1750 – 1850-1860, este Constanța Vintilă Ghițulescu, cercetătoare la Institutul „Nicolae Iorga”, din București. Aici este una dintre lucrările sale „Patimă şi desfătare”: ce se întâmpla în cazul în care soția se dovedea infidelă și se ajungea la divorț, conform pravilei. Pierdea zestrea, pierdea darurile de nuntă, pierdea dreptul de a fi întreținută. Doamne ferește dacă era prinsă în flagrant că preacurvește, era omorâtă. Soțul avea tot dreptul, conform pravilei. De cele mai multe ori, cei care interveneau încercau să-l împiedice pe soț să ducă la îndeplinire și să găsească o soluție de mijloc. La fel, uciderea bărbatului prins în flagrant de adulter de către soție. Și ea avea dreptul să-l ucidă, conform pravilei. Că nu se ajungea acolo este altă discuție.
Apropo de zestre, dacă femeia nu năștea parte bărbătească și murea, membrii familiei, tatăl sau fratele putea să revendice zestrea. Dacă năștea băiat, zestrea rămânea băiatului.”
- „Toate pravilele spun că moartea este principala pedeapsă pentru sodomie, indiferent că era vorba despre bărbat sau despre femeie”
„Pravila lui Matei Basarab din 1652 considera sodomia păcatul de moarte. Aici avem o dublă intervenție a instanțelor judiciare bisericești, în primă fază, apoi a celor laice. Avem un judecător bisericesc care „afurisea”. A afurisi înseamnă a scoate din sânul bisericii. Judecătorul mirenesc putea hotărî, conform pravilei, moartea. Adeseori se căuta o formulă mai blândă. Toate pravilele spun că moartea este principala pedeapsă pentru sodomie, indiferent că era vorba despre bărbat sau despre femeie.
Legat de viața sexuală a cuplului, sunt atâtea documente, cel puțin din perioada fanariotă, cele mai multe exploatate de Constanța Vintilă Ghițulescu, de Violeta Barbu, Șarolta Solcan și alte două doamne care s-au ocupat pe larg de toate aceste aspecte. Fetele vin în familia soțului cu învățăturile și cu sfaturile dobândite de la mamă, apoi de la preot. Orice „inițiativă” erotică „nelegală” din partea bărbatului este privită cu suspiciune și condamnată de femeie. Deseori, femeile se opuneau, pentru că singura poziție sexuală acceptată și indicată și de Biserică era cea a misionarului. Femeile luau bătaie soră cu moartea și sunt cazuri de acest fel care ajung la judecată. Atunci, Biserica intervenea.
La 22 iunie 1782, o anume Stana din Costești, județul Vlașca, a venit înaintea mitropolitului ca să se plângă de bărbatul ei, care a sodomizat-o. A făcut ce-a vrut cu ea. În iunie 1783, mitropolitul îl obliga, sub amenințarea afuriseniei, pe bărbatul Anastasiei din mahalaua Sfânta Ecaterina din Bucureşti, să nu-și mai sodomizeze nevasta „prin împreunarea dinapoi”.
Cazurile sunt numeroase și în toate instanțele invocă pravila. Fie că vorbim despre bărbat sau despre femeie, există cineva care îl susține sau o susține și caută să influențeze judecata finală. Măcar să se ajungă la o pedeapsă mai blândă, nu la moarte, căci Dumnezeu vrea îndreptarea păcătosului, nu moartea lui.”