Ioan Niculescu, „Fabrica de hârtie, pastă de lemn şi celuloză, proprietatea d-lui Ştefan Ioanide, fondată în 1888 pe Râul Târgului, lângă Câmpulung”, 1893. Fotografie din albumul „Monumente istorice ale României. Tipuri din județele Argeș și Muscel. Anul 1893”.
„Înzestrat cu o vie inteligență, cu o curiozitate științifică remarcabilă, cu îndrăzneală, ingeniozitate și o rezistență fizică de invidiat, doctorul Constantin Dimitrescu-Severeanu a introdus adevăratul spirit chirurgical, creând totodată, învățământul superior chirurgical, implementând o serie de procedee și tehnici chirurgicale care au constituit priorități naționale și mondiale” – așa îl definea Nicolae Angelescu, unul dintre marii medici care l-au cunoscut.
Medicul chirurg Constantin Dimitrescu-Severeanu (1840-1930), autor de tratate ştiinţifice și memorialist, născut în ţinutul Severinului, a fost bursier la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti, apoi student la Facultatea de Medicină, iar din 1861 asistent la catedra de Anatomie. Discipol al lui Carol Davila, în 1862 a plecat la Paris, pentru a-și susține teza de doctorat. În 1864 s-a reîntors în ţară şi a fost numit medic secundar la Spitalul Colentina din Bucureşti, unde pentru prima oară în România a făcut o operaţie de hernie strangulată.
În timpul Războiului de Independenţă din 1877 i s-a încredinţat directoratul spitalelor „Crucii Roşii” din România. Din 1884 a trecut la catedra de Chirurgie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti, unde a funcționat până în 1911, la pensionarea sa.
Constantin Dimitrescu-Severeanu a fost senator de Ilfov, vicepreşedinte al Senatului, efor al Spitalelor Civile din Bucureşti, unul dintre cei mai valoroşi medici ai ţării la sfârşitul secolului al XIX-lea. Era căutat nu doar de bolnavii din România, ci şi de cei din Serbia, Bulgaria şi Turcia. Numeroasele sale lucrări ştiinţifice din domeniul chirurgiei au avut recunoaştere şi în străinătate, fiind considerat pe drept cuvânt întemeietorul chirurgiei ştiinţifice româneşti.
Medicul Constantin Dimitrescu-Severeanu (1840-1930). Sursa: Muzeul Național de Istorie a României
Medicul Constantin Dimitrescu-Severeanu a călătorit în patru rânduri la Câmpulung. Despre prima și a doua vizită ne-a lăsat însemnări care au fost publicate în cartea sa „Din amintirile mele (1853-1928)”, volum tipărit la Bucureşti în 1929. Despre a treia lui sosire, în 1923, nu a lăsat nimic consemnat.
În schimb, cu ocazia călătoriei din 1925 la Câmpulung, care avea să fie și ultima, a scris articolul „O vizită la fabrica de hârtie din Câmpulung”, unde ne împărtășește impresiile sale admirative despre această importantă realizare industrială, la nivel național, a lui Ștefan Ioanide și Ioan V. Socec.
- „O vizită la fabrica de hârtie din Câmpulung”
„În oraşul Câmpulung am fost în 1923 pentru a treia oară şi nu-mi reamintesc dacă am scris ceva despre impresiile mele de atunci. Dacă nu am spus ce văzusem, poate că era din cauza nemulţumirilor ce am avut cu 40 ani în urmă şi pe care, o parte, le-am scris în ziarul «Danubiul».
Cu ocazia venirei mele în anul acesta, pentru a patra oară, în vechea capitală a lui Negru-Vodă, să-mi permită cititorii «Dimineţii» să le împărtăşesc câteva din plăcutele impresii ce le-am căpătat anul acesta.
Construirea apeductului fabricii de hârtie „Câmpulungul”, proprietate a bancherului Ștefan Ioanide, circa 1888. În prim-plan, fiicele lui Ștefan Ioanide. Colecția Academiei Române
La prima mea călătorie de acum 40 de ani trecuţi, îmi reamintesc deosebita plăcere ce am simţit, când, pentru prima oară, am vizitat fabrica de hârtie «Câmpulungul», proprietatea a doi cunoscuţi şi vechi prieteni: Victor Socec [mai cunoscut cu numele Ioan V. Socec, n.m.] şi Ştefan Ioanide, amândoi oameni cinstiţi. Cel dintâi librar, cunoscător în comerţul hârtiei, iar celălalt bancher, cu tragere de inimă pentru încurajarea acestei industrii.
Cu toate că amândoi au depus capital, bunăvoinţă şi stăruinţă, fabrica n-a putut funcţiona decât cu mari greutăţi.
Nu cunosc motivele care au silit pe Socec să se retragă din asociaţie. Ştefan Ioanide rămânând singur, a depus şi a făcut toate sacrificiile pentru a merge mai departe. Cu toate acestea, fabrica nu progresa deloc. Aşa fiind, în anul 1902, s-a văzut nevoit a transforma proprietatea sa în societate anonimă pe acţiuni.
De atunci fabrica a mers ceva mai bine până la venirea dlui Floricel Procopie Dumitrescu ca administrator-delegat, adică în anul 1908; de când tânărul şi activul fiu al regretatului meu prieten, Iancu Procopie Dumitrescu, s-a pus pe lucru, a depus muncă şi capital, făcând schimbări radicale, aşa fel că fabrica produce astăzi circa 500 vagoane hârtie anual şi, prin urmare, poate fi considerată printre primele fabrici din ţară.
Alexandru Antoniu, „Orașul Câmpulung. Fabrica de hârtie”. Fotografie din „Albumul General al României. Județul Muscel”, 1893
Sub inteligenta d-sale administraţie, fabrica este condusă de un personal ales şi competinte. Între persoanele care-i dau concursul sunt: d-nii Emil Prager, directorul general al Societăţii; Leonida L.Şerban, directorul fabricei; Wilhelm Iwaniow, dirigintele technic, Emanoil Schneider, şeful mecanic al întregii fabrici, Dumitru Nicolau casier, iar tânărul şi simpaticul Scarlat Angheleanu are sub supravegherea şi răspunderea sa întreaga zestre a fabricei.
Cu ocazia vizitei ce am făcut, în timp de câteva zile, am văzut cu plăcere că între funcţionarii fabricei există o armonie, care contribuie mult la mersul regulat şi prosperitatea fabricei de hârtie «Câmpulungul»”.
„Fabrica de hârtie Câmpulung”. Carte poștală ilustrată, Editura librăriei N. Manolescu, Câmpulung, circa 1905. Colecția Gheorghe Chița.
Notă:
Articolul „O vizită la fabrica de hârtie din Câmpulung” a apărut vineri 21 august 1925 în ziarul „Dimineața” din București.
Impresiile primei călătorii la Câmpulung a lui Constantin Dimitrescu-Severeanu au fost publicate în ediția din 10 septembrie 2024 a ziarului „Evenimentul Muscelean”.