În vara anului 1971, peste 200 de echipaje de copii din toată ţara au participat la o campanie naţională intitulată „Expediţiile Cutezătorii”, care a constat în excursii în mai multe zone ale României. La finalul călătoriilor a rezultat o zestre impresionantă de mărturii – consemnate în jurnalele de bord, pe peliculă cinematografică, pe benzi magnetice şi în albumele fotografice – adusă de şcolari din toate colţurile ţării. Li s-au adăugat colecţii geologice, botanice, zoologice, etnografice şi folclorice, incluse într-o originală expoziţie organizată la Palatul Pionierilor cu ocazia celei de-a treia ediţii a „Expediţiilor Cutezătorii”, eveniment iniţiat în 1969.
În Muscel a venit echipajul „Floare de colţi” de la Şcoala Generală din comuna „Ion Roaită” din judeţul Ilfov, având-o pe Carmen Neicu, din clasa a VIII-a, în postura de cronicar al jurnalului de bord publicat în revista „Cutezătorii” în 1972. Reportajul structurat în cinci episoade cuprinde experienţa trăită de 10 fete, care şi-au propus să testeze zona munţilor Iezer-Păpuşa. Echipajul, selectat pe baza situaţiei la învăţătură, a condiţiei fizice, a disciplinei, le-a reunit pe: Garoafa Iorgu – căpitanul expediţiei, Paula Ioniţă – secundul echipajului, Carmen Neicu – folclorist şi cronicar, Sevastiţa Roşca – etnograf, Lucia Ioniţă – istoric, Garofiţa Neagu – geolog, Georgeta Petre – botanist, Gheorghiţa Oprea – sanitar, Marilena Nicolae – fotograf, Costica Toma – gospodar.
S-au dotat cu corturi şi tot ce era necesar unei expediţii montane şi, pe 22 iulie 1971, au purces la drum, trecând prin: Câmpulung, Albeştii de Muscel, Lereşti, Cabana Voina, Lacul Iezer, Rucăr, Peştera şi Cheile Dâmbovicioarei, după care au continuat voiajul la Braşov şi Sinaia, capăt de „linie”, pe 10 august 1971.
În acest articol reţinem fragmentele referitoare la experienţa lereşteană a fetelor, cărora le-au fost gazde mai multe familii din comuna musceleană.
- 24 iulie 1971
Dis-de-dimineaţă, am pornit-o voiniceşte peste Gruiu. Am trecut prin Bughea de Sus şi, la amiază, eram la Albeşti. (…) Până spre seară, am vizitat şi câteva gospodării. Casele au un pitoresc specific zonei Argeşului. La una din gospodării, gazda Elena I. Floarea ne-a arătat o ladă de zestre, o ladă foarte veche rămasă de la cei bătrâni. Am văzut multe ii frumoase şi fote. Unele erau atât de frumoase încât am vrut să copiem desenele ori să luăm un eşantion de ie sau de fotă, dar gazda ne-a dat un costum întreg. Ne-a dat costumul purtat de fiica ei în copilărie. Acum, această fiică este învăţătoare în sat.
Tot azi am întâlnit o femeie care în vorbirea curentă a cetăţenilor este cunoscută sub numele de lelea Mariţa, în vârstă de 98 de ani, mamă a zece copii, dintre care şase ingineri în Bucureşti. Lelea Mariţa ne-a spus că şi-a crescut copiii cu multă dragoste, iar pe cei care au avut darul învăţăturii i-a dat la şcoli înalte. Ne-a povestit multe lucruri din obiceiurile comunei şi din tinereţea ei. La despărţire, i-am urat acestei bunicuţe ani mulţi şi fericiţi şi i-am promis că îi vom trimite fotografia pe care i-am făcut-o lângă poartă. Am stat de vorbă cu mulţi oameni din Albeşti şi aproape că nu ne mai săturam privindu-le portul, aşezările gospodăreşti şi ascultându-le obiceiurile.
- 25 iulie 1971
Pentru ca cel care va citi să înţeleagă mai bine cele scrise ar trebui să vadă Lereştii. La ora două după-amiază, ne-am luat rămas bun de la stadion şi de la nea Vasile (n.r. din Câmpulung) şi am pornit agale prin centrul oraşului Câmpulung, spre a doua etapă a expediţiei noastre: comuna Lereşti.
Drumul, destul de lung, l-am făcut pe jos, trecând întâi prin comuna Voineşti. În Lereşti, de la început, ne-a impresionat arhitectura deosebită a caselor. Ajungând la marginea satului, am instalat corturile lângă podul de lemn de peste apa Târgului, într-o frumoasă poiană de arini. Apa Târgului limpede, sprinţară, trece destul de repede, făcând un zgomot ca de ploaie torenţială.
Fetele se împrietenesc unele cu altele mai uşor, chiar dacă nu se cunosc. Aşa s-a întâmplat cu noi şi câteva fete din sat. Băieţii de vârsta noastră treceau ţanţoşi pe biciclete, cu o poză de indiferenţă totală, dar trăgând cu coada ochiului spre corturile noastre.
Fetele au coborât din şosea direct la corturi şi au intrat în vorbă ca şi când ne cunoşteam de când lumea. Ele se numeau: Genoviţa Căplănuş, Mirela Suseanu, Adriana Popescu, Daniela Boghiu… Au fost primii noştri ghizi în comuna lor.
Bucătarul nostru s-a folosit de prilej şi a făcut legătura cu mamele fetelor. S-a aprovizionat astfel cu ce-i trebuia pentru bucătărie: brânză, lapte, ouă, toate proaspete.
Lăsând de serviciu la corturi pe Garofiţa Neagu şi pe Gheorghiţa Oprea, celelalte, împreună cu noile cunoştinţe, am plecat în comună. Bineînţeles, nu am uitat aparatele de fotografiat. În sat era nuntă. Aparatele de fotografiat s-au dovedit teribil de folositoare. Însă lucrul cel mai de căpetenie pe care l-am realizat la această primă ieşire în Lereşti a fost invitaţia pe care ne-o făceau femeile. Ne chemau să le vedem casele, interioarele şi, mai ales, să ne arate şi alte costume naţionale mai frumoase decât cele pe care le aveau la nuntă şi care nouă ni se păreau deosebite în comparaţie cu costumele puse în vânzare la magazine sau cu cele purtate de ansamblurile folclorice.
Cred că nu am văzut două costume la fel în toată comuna. Fiecare femeie, respectând tradiţia portului muscelean, căuta ca ia, fota, betele, marama să fie mai frumoase decât ale celorlalte. Am observat că, în general, costumele naţionale sunt purtate de fetele tinere numai la sărbătoare, iar de cele în vârstă, în fiecare zi. Costumul bărbătesc popular, cu iţari, chimir şi pieptar, l-am întâlnit mai des la ciobani şi mai rar la ceilalţi, excepţie făcând bătrânii, care se menţineau pe linia păstrării obiceiurilor şi portului vechi.
Ne-am întors la corturi impresionaţi de frumuseţea costumelor femeieşti, de varietatea lor, de frumuseţea deosebită a comunei Lereşti. Comparând-o cu alte comune cunoscute de noi, eram convinse că Lereşti este unul dintre cele mai frumoase sate de la noi din ţară.
Ne-am culcat destul de târziu. Parcă nu ne mai înduram să plecăm de lângă focul care ardea cu flăcări înalte, căutând parcă să gonească întunericul de lângă corturi. Noapte bună!
- 26 iulie 1971
Ne-am sculat destul de devreme, am făcut înviorarea, apoi ne-am spălat direct în Râul Târgului. Apa rece şi limpede ne-a trezit. Am cercetat lista gospodăriilor pe care trebuia să le vizităm şi am hotărât să ne împărţim în trei echipe. Fiecare echipă avea câte un aparat de fotografiat cu filme color şi reversibile, prima având şi magnetofon. Peste tot am fost însoţite de colegele noastre foarte binevoitoare din Lereşti. Eu, în calitate de cronicar, am însoţit prima echipă şi am fost în mai multe case: la Ion Gagea, Elisabeta Răucea, Gheorghe Neagu, Nicolae Pană, Gheorghe Răucea, Gheorghe Negru, Elisabeta Cojocaru.
Prima gospodărie în care am intrat a fost a Elisabetei Gagea de pe strada Mărului, nr.248. Am fost primiţi de gospodina casei, care imediat ne-a invitat înăuntru şi a început să ne arate lucruri ţesute de mâna dumneaei, ca: prosoape, ii, fote, marame, covoare şi altele pe care le-a moştenit de la părinţi. Erau toate lucrate cu mult gust şi mult simţ artistic. Erau lucruri care au întrecut toate aşteptările, lucruri în care se vedea imaginaţia multor generaţii. Îndemânarea şi talentul ţesătoarei se îmbinau totdeauna în chip fericit. Fotele erau toate pe fond negru, iar modelul de pe poale şi din faţă era fie din fir aurit, fie din lână fină de culoare maro sau galben.
Modelele erau toate din figuri geometrice, în special romburi, în interiorul cărora se puteau vedea linii drepte şi frânte îmbinate astfel încât să dea un aspect cât mai frumos. Iile difereau după vârstă. Cele pentru bătrâne erau cusute cu lână sau cu arnici de culoare neagră, cele pentru tinere erau cusute cu albastru şi roşu. În general, în comună am văzut foarte multe ii în care domina culoarea albastră. Întrebată de ce foloseşte culoarea albastră, gazda ne-a răspuns că această culoare prinde mai bine. Femeilor tinere le stă mai bine cu albastru, roşul fiind folosit pentru fetiţe. Când e nevoie de mai multă sobrietate, se foloseşte culoarea neagră.
Aparatul de fotografiat nu a stat o clipă. S-au consumat multe clişee. În cele din urmă, în faţa casei cu două nivele, cu trepte multe la pridvor, Elisabeta Gagea, împreună cu cele două fiice, Maria şi Florica, îmbrăcate în cele mai frumoase costume naţionale, ne-au pozat pentru albumul nostru. Le-am promis că le vom trimite câte o fotografie. La plecare, Garofiţa Neagu a făcut o descoperire.
A zărit pe fereastra de la bucătărie o bătrână cu părul alb îmbrăcată într-un frumos şi sobru costum naţional. Lucra. Întreaga echipă ne-am aşezat în jurul bătrânei şi am ascultat multe lucruri interesante despre portul şi costumele din Lereşti.
Cu mulţi ani în urmă, oamenii de pe aici nu purtau altă îmbrăcăminte decât cea făcută în casă. Era o frumuseţe să vezi tot satul îmbrăcat la fel. Tare mândri erau în costumele lor, mai ales fetele şi feciorii.
Negustorii de costume au simplificat mult portul din Lereşti, dar l-au şi răspândit. Costumul făcut în casă, pentru a fi folosit de cea care l-a ţesut şi l-a cusut, este mult mai ornamentat, lucrat cu mai multă grijă şi mult mai frumos.
Ne-am luat rămas bun de la primitoarea familie Gagea, păstrând în minte multă vreme imaginea pe care ne-a sugerat-o bătrâna Ioana Gagea, adică tot satul Lereşti îmbrăcat în costum naţional. Am fost şi prin alte gospodării, unde gazdele erau la fel de primitoare. Am văzut fel de fel de interioare de case, perdele, feţe de mese, aşternuturi de pat, covoare, toate ornamentate cât mai deosebit, dar păstrând unitatea prin figurile geometrice.
Am adus la corturi o întreagă colecţie de eşantioane: bucăţi de ii, fote, marame, pe care etnograful nostru Sevastiţa Roşca le-a strâns cu grijă. Fetele din celelalte două echipe, la întoarcere, au povestit lucruri care mai de care mai interesante. Marilena Nicolae, fotograful oficial al expediţiei, se lăuda că nu a putut rezista şi a depăşit cota de clişee pe care o avusese planificată iniţial. „Era totul prea frumos ca să nu facem şi fotografii.” Căpitanul expediţiei, Garoafa Iorgu, ne-a spus că a întâlnit o femeie, pe Elisabeta Răucea, în vârstă de 70 de ani. Era la strâns fânul pe panta din spatele casei. Femeia le-a ascultat, a înţeles despre ce este vorba şi le-a rugat să vină ceva mai târziu, ca să poată termina de strâns fânul…
„Îmbrăcatul în costum naţional nu e lucru uşor.”, le-a spus ea. Văzând-o atât de bătrână, fetele au ştiut ce au de făcut. Împreună cu Adriana, preşedinta unităţii din Lereşti, Marilena Nicolae, Georgeta Petre şi căpitanul expediţiei au cerut voie să o ajute la strânsul fânului, lucru pe care Elisabeta Răucea l-a acceptat cu destulă greutate, dar până la urmă a primit. După două ore petrecute la strânsul fânului am mers în casă, unde am văzut lucruri minunate. Pe unele le-am şi fotografiat.
La plecare, mătuşa Elisabeta a mulţumit fetelor pentru ajutorul pe care i l-au dat şi, ca să-şi întregească colecţia, le-a oferit o mânecă de ie pe care o avea ca model de la mama sa. Această mânecă a fost îngropată în pământ cu mai multe lucruri în timpul Primului Război Mondial şi la fel s-a întâmplat şi în cel din 1940-1944. Bătrâna ţinea foarte mult la model, dar văzând preţuirea şi respectul pe care îl avem noi pentru portul popular, ni l-a dat.
Paula Ioniţă era atât de entuziasmată că nici nu putea să povestească. Ea a condus echipa a treia. La o casă pe care au vizitat-o, mai precis la Elisabeta Voican, au găsit un război de ţesut. Tocmai atunci se ţesea o fotă. A fost momentul cel mai frumos pe care l-au petrecut în sat. Cu câtă îndemânare şi cu câtă răbdare erau petrecute firele şi ce frumos arăta ţesătura după ce erau trase vatalele! Sevastiţa Roşca, la îndemnul gazdei, a trecut la război şi a lucrat un rând. „A fost lucrul cel mai frumos pe care l-am făcut vreodată.”, ne-a spus Sevastiţa.
Să nu uit, tot azi am trecut şi pe la Elisabeta Cojocaru, mamă a nouă copii, dintre care şase fete. Femeia ne-a povestit că multe zile şi nopţi, împreună cu cele şase fete ţesea, pentru zestrea lor. Era o întrecere între surori. Fiecare ţinea să aibă costumele cele mai frumoase. Să vezi într-o casă câteva războaie de ţesut şi să le auzi lucrând tot timpul anului, era ceva care ne depăşea imaginaţia. Primăvara, după ce ţeseau pânza, ieşeau cu ea la albit, pe malul Râului Târgului. Era de nedescris să vezi apa Târgului, cu multe femei bătând pânza de pietre şi întinzând-o apoi la soare.”