Sursa foto: Revista „România pitorească”. Fotografie realizată de Natalia Dumitru în momentul preluării cabanei părăsite de către membrii clubului piteştean, februarie 1974
Fragment dintr-un interviu realizat de jurnalistul Remus Cîrstea pentru Radio România – Centrul de Istorie Orală
În acest an s-au împlinit 50 de ani de la amenajarea Cabanei Cuca într-o ruină a forestierilor. Începutul unui demers cutezător s-a produs pe 9 februarie 1974, când s-a înfiinţat, la Piteşti, Clubul de drumeţie montană „România Pitorească”. A doua zi, aceştia plecau într-o expediţie pe Valea Cuca, pentru „botezul” primei lor cabane, pe care au numit-o tot „România Pitorească”. Noul „palat de iarnă” era o dărăpănătură fără ferestre şi uşi, cu podelele arse, pereţii dezghiocaţi şi acoperişul numai găuri. Iubitorii muntelui au preluat cabana forestieră părăsită şi degradată cu intenţia de a o introduce în circuitul turistic al zonei Iezer-Păpuşa. Şi a început amenajarea. „Un arhitect a făcut gratuit planurile noii construcţii, Întreprinderea Judeţeană de Drumuri şi Poduri a tăiat calea de acces pe lângă firul apei şi a ridicat trei poduri, o altă unitate a dat deşeuri din fier şi beton, o alta lemn, cu bani din cotizaţii s-au cumpărat cherestea, tablă, mobilier etc.” Dulgheria au asigurat-o meşteri din Lereşti.
La finalizarea construcţiei, cabana avea două dormitoare a câte 12 locuri, un pod cu 26 de locuri, o verandă-sufragerie, o bucătărie de iarnă şi una de vară, o gospodărie anexă pentru porci şi păsări şi un bordei de alimente săpat în stâncă. Cabana de la Valea Cuca a fost începutul. Au urmat Cabanele „Garofiţa Pietrei Craiului” şi „Cota 2000”.
Sursa foto: Revista „România pitorească”. Fotografie realizată de Natalia Dumitru la evenimentul de înfiinţare a Clubului „România Pitorească, februarie 1974
Pe 20 iulie 2001, jurnalistul Remus Cîrstea, în prezent lector la Universitatea din Piteşti, a realizat un interesant interviu cu Livia Mizof, unul dintre membrii fondatori, în urmă cu 50 de ani, ai clubului „România Pitorească”, din Piteşti, primul club de turism înfiinţat în România după cel de-Al Doilea Război Mondial.
Din interviul realizat pentru Radio România – Centrul de Istorie Orală am extras amintirile Liviei Mizof – plecată dintre noi în urmă cu doi ani – despre înfiinţarea şi activitatea Clubului de drumeţie montană „România Pitorească” şi, în special, secvenţele legate de amenajarea cabanelor Cuca şi „Garofiţa Pietrei Craiului”.
- Remus Cîrstea: Aş vrea să ne povestiţi un pic despre modul în care dumneavoastră şi domnul Vintilă Mizof aţi pornit Clubul de drumeţie montană „România Pitorească”.
- Livia Mizof: Cred că este important de reţinut că, probabil, de aici mi s-a insuflat această dragoste de munte. Sunt dintr-o zonă oarecum de la poalele Leaotei, pe valea Argeşelului, şi soţul meu a fost un împătimit, i-am fost elevă în turism. De la el am primit foarte mult, el făcând parte din vechile organizaţii turistice din ţară, „Turing Club”, „ADMIR”, care au fost înainte de război. A fost un împătimit al muntelui, care mi-a insuflat mai mult această dragoste, a fundamentat-o şi împreună, având aceleaşi pasiuni, am putut să colindăm toţi munţii ţării noastre, că nu poţi să îţi dai seama de frumuseţi, să compari cu altă ţară, până nu-ţi cunoşti munţii tăi! Avem o ţară ca o bijuterie, cu frumuseţi care sunt greu de catalogat. Şi nu numai frumuseţi, avem izvor de sănătate în munte şi în toate zonele noastre şi nu ştim unde să ne căutăm. Eu cred că ar trebui să ne căutăm sănătatea, în primul rând, prin zonele care le avem noi, pentru că ne dau foarte multe lucruri, ne întăresc sănătatea fără să ne dăm seama! Alergăm în discoteci, alergăm în baruri, alergăm peste tot şi lăsăm muntele, nu îl vedem! Nu numai muntele, şi pădurea îţi dă foarte mult!
Sursa foto: Revista „România pitorească”. Fotografie realizată de Natalia Dumitru în momentul preluării cabanei părăsite de către membrii clubului piteştean, februarie 1974
- Remus Cîrstea: Cum v-a venit ideea unui club de drumeţie montană şi de ce „România Pitorească”?
- Livia Mizof: Ideea ne-a venit după ce noi am colindat foarte mult munţii împreună. Am făcut chiar Balcanii şi Tatra, fără să avem un grup organizat! În 1974, adevărul acesta este! Ne-am întâlnit la o înmormântare a unei cunoştinţe mai mulţi iubitori de munte şi acolo am avut această idee de a înfiinţa o organizaţie. Şi să adunăm tineretul, în primul rând, pentru că noi eram la o vârstă, în jur de patruzeci de ani, şi să facem ceva pentru tineret, care era neîndrumat, era neorganizat, cum este, de fapt, şi acum! Mai rău decât atunci! Şi destul de dezorientaţi şi atunci, ca şi acum. Şi am înfiinţat în luna februarie a anului 1974, am avut prima adunare a noastră. Am avut invitat pe Toma George Maiorescu, care era directorul revistei „România Pitorească” şi l-am considerat naş al nostru. Atunci am pus numele clubului: „România Pitorească”. De aici ne-a venit această idee de „Românie Pitorească”. Am pornit cu foarte mult elan, am atras foarte mulţi tineri şi am făcut prin munca noastră, prin forţele noastre şi cu proprii bani, două cabane. Cabana „Cuca”, situată în masivul Iezer-Păpuşa, care acum se cheamă „Moş Mizof”, în memoria lui Vintilă Mizof, şi „Garofiţa Pietrei Craiului”, care se găseşte în masivul, la poalele Pietrei Craiului, pe valea Dragoslovenilor, sub vârful Tămaş, mai precis. Am început să facem turism organizat şi am făcut nu numai turism montan, am făcut şi deltă. Am mers şi în deltă! Ne duceam în grup, aveam nişte bărci ale noastre şi am făcut deltă şi munte. Şi să ştiţi că am dat foarte mult oamenilor. În perioada aceea, a anilor ‘70-’90, s-a dat foarte mult şi tineretului, şi oamenilor cu funcţii de răspundere, care ne căutau. Însemnam extraordinar de mult pentru ei, să-i ducem o zi la munte, să ia o gură de aer, să-şi spele tot stresul şi toate necazurile acumulate în cursul săptămânii!
Sursa foto: Revista „România pitorească”. Fotografie realizată de Natalia Dumitru la evenimentul de înfiinţare a Clubului „România Pitorească, februarie 1974
- Remus Cîrstea: Aş vrea să vă rog să-mi spuneţi numele celor care au fondat clubul de drumeţie „România Pitorească”.
- Livia Mizof: Fondatorii am fost în număr de cincisprezece. Emil Plăpceanu, soţii Plăpceanu, soţii Toma Dumitru, bineînţeles, soţii Mizof, soţii Moldovan, soţii Ilie, Stănciulescu, Pungoci. Nu-mi mai amintesc acum. Dar contribuţia cea mai mare în construcţia cabanelor: Emil Plăpceanu, noi şi soţii Toma Dumitru au avut iarăşi o contribuţie destul de mare. Partea materială a fost mai mult de la noi, pentru că din altă parte nu aveam fonduri, cotizaţiile erau destul de mici, erau destul de puţine şi alte venituri nu aveam.
- Remus Cîrstea: Cum aţi decis, cum s-a ales locul de la Cuca?
- Livia Mizof: Locul de la Cuca s-a ales pe urma unei stâne. A fost, de fapt, o urmă de stână, din care am mai folosit o parte din lemn. A fost o muncă extraordinară şi s-a făcut cu atâta dragoste! Cabana a fost o cabană forestieră, părăsită, ajunsă stână şi scândurile care erau la podea, după ce au dormit animalele acolo, le-am spălat cu perii de sârmă, în pârâu. Am făcut munci extraordinare! Începând de la scosul cuielor din toate scândurile acestea, lucru pe care nu cred că îl făcuse vreunul acasă. Drum nu era până la Cuca, nu erau decât doi kilometri şi jumătate de drum, iar doi kilometri şi jumătate erau de mers cu piciorul. Şi am cărat cimentul şi materialele cu spatele! A fost o muncă de ocnă, dar am făcut-o cu foarte multă dragoste şi s-a putut face. Când vrea omul să facă, face!
Sursa foto: Revista „România pitorească”
- Remus Cîrstea: Când aţi făcut Cuca?
- Livia Mizof: În 1974, în toamna lui 1974 a fost gata! Şi mobilier am început să luăm de la casări, de la hoteluri, de la spitale, de unde s-a putut. Şi fiecare a dus câte o oală, câte un castron, câteva linguri, ceva, până când l-am încropit şi am făcut acolo ceva.
- Remus Cîrstea: Şi „Garofiţa” (n.r. cabana „Garofiţa Pietrei Craiului”) când aţi început-o şi ce era acolo înainte?
- Livia Mizof: „Garofiţa”, la fel, era o casă forestieră, care nu mai avea decât acoperiş şi peretele din faţă şi era părăsită, tot o stână. Am început-o în 1976. Am început-o, eu, cu soţul meu, Petre Stănciulescu şi actualul cabanier de acum, Nicu Bălan. Prima noapte am dormit-o în pod, că nu se putea dormi în altă parte, cu polietilenă pusă în nişte geamuri şi cu urşii pe lângă noi, şi am făcut-o în câteva luni! Şi acum doi ani, F.P.S.-ul (n.r. Fondul Proprietăţii de Stat), din cauza legislaţiei proaste pe care o avem, ne-a fost băgată…, că noi am avut închiriată, a fost închiriată şi refăcută de noi. Nu mai avea decât acoperişul! A fost închiriată de la U.F.E.T. Voineşti (n.r. Uzina Forestieră de Exploatare şi Transport) şi, acum doi ani, ne-a băgat-o F.P.S.-ul în vânzare, a vrut să ne-o bage chiar în licitaţie! Şi am salvat-o, a trebuit să o cumpărăm cu cincizeci de milioane. După ce am făcut-o pe banii noştri! Nu ni s-a luat în calcul nimic! Acte n-am mai avut, pentru faptul că am avut nişte probleme cu Securitatea şi actele ne-au dispărut la Securitate.
Sursa foto: Revista „România pitorească”. Fotografie realizată de Natalia Dumitru la evenimentul de înfiinţare a Clubului „România Pitorească, februarie 1974
- Remus Cîrstea: În ce perioadă aţi avut aceste probleme cu Securitatea? Şi de ce aţi avut aceste probleme?
- Livia Mizof: Am avut probleme cu Securitatea, pentru că unul din vicepreşedinţii noştri, chiar l-aş nominaliza, Ilie Ion, a avut curajul şi a scris un manifest împotriva partidului, al cărui membru era! Noi nu eram membri de partid! El era membru de partid, dar a avut acest curaj, faţă de alţii, şi bineînţeles că a avut repercusiuni asupra lui. A fost prins şi condamnat şase ani şi, în perioada aceasta, am fost verificaţi cei care aveam legături cu el. Bineînţeles, prima care am fost verificată eu am fost vizată, pentru că eram secretar şi actele erau semnate de vicepreşedinte, mai mult, şi de secretar şi am fost vizată că aş avea alte legături cu el. Şi am trecut prin nişte perioade destul de grele şi le-am trecut cu bine.
- Remus Cîrstea: Ce fel de activităţi organiza acest club în perioada anilor ’70, ’80?
- Livia Mizof: Tot timpul noi ne-am organizat şi n-am avut alte probleme, că aveam noi problemele noastre şi nu vroiam să ne facem cu alţii. Într-adevăr, aici, aş putea să fac o menţiune, deşi am fost verificaţi chiar acasă de organe de Securitate, care au rămas impresionaţi de evidenţa pe care o aveam noi! Aveam evidenţă pe membri de partid, pe UTC, pe tot şi am explicat şi bineînţeles că am fost verificaţi de ei şi para-verificaţi, că nu facem politică! Şi niciodată nu discutam lucruri politice! Pe noi nu ne interesa decât muntele şi luam tot ce era frumos din munte şi îndrumam pe toţi cei care erau cu noi spre frumuseţea muntelui! Şi îi făceam să vadă lucrurile pe care nu le vedeau! Toată frumuseţea pe care n-o descoperiseră până atunci!
Sursa foto: Revista „România pitorească”
- Remus Cîrstea: Cum organizaţi dumneavoastră o excursie la munte, cu cine o organizaţi şi cam când?
- Livia Mizof: Aveam sfârşitul de săptămână! Au fost perioade când organizam, închiriam chiar două autobuze, colaboram cu I.R.T.A. Închiriam autobuze de la I.R.T.A. şi mergeam cu unul sau cu două autobuze. Vara mergeam chiar cu corturi! Nu mergeam numai la cabanele pe care le aveam, făceam diferite trasee. În munte se puteau face o sâmbătă şi o duminică. Şi în modul acesta mergeam, dar se mergea chiar trei sâmbete din lună! Mergeam foarte des, iarnă, vară! Erau ieşiri permanente! Şi se găseau! Erau timpurile şi atunci destul de grele! Nu toată lumea avea bani, dar adevărul este că ne făcusem cunoscuţi, toată lumea ştia de noi şi lumea era dornică să meargă. A mers odată, a văzut că este frumos, a văzut ce oferă muntele, a văzut cum venea de acolo, cum se întorcea! Că se întorcea alt om! Şi în felul acesta am atras foarte multă lume. Îmi pare foarte rău că astăzi şi pot să spun cu regret că, acum doi ani, am fost la cabana „Moş Mizof”, la Cuca, fostă Cuca, şi am venit cu un gust foarte amar de acolo! Era o zi superbă! M-am trezit la şase şi jumătate, dar, din motiv de a nu deranja pe nimeni, cum era regulamentul dintotdeauna, să nu deranjezi pe omul de munte! Am stat să vedem până când se trezeşte cineva. S-a făcut şapte şi jumătate, opt, nouă, zece. Eu, la şapte, m-am dus m-am spălat, am făcut toaleta de dimineaţă. Nimeni n-a mişcat! Pe la zece a început să apară unul câte unul! Fiecare s-a dus la ţigară, la cafea, la bere. Nu era o urmă de nor! În timpurile când făceam trasee şi când mergeam, în momentul când se lumina de ziuă, noi plecam! Eram plecaţi! Ne sculam în linişte, fiecare îşi făcea bagajul de drum, strictul necesar pentru drum, şi plecam în traseu şi ne întorceam seara. Făceam traseu toată ziua! N-am văzut unul plecând! Erau numai tineri. Iar de la cabană de la Voina, de la cabana Cuca, până la Voina, era cort lângă cort, maşină lângă maşină, foc lângă foc şi nimeni nu s-a mişcat mai mult de botul maşinii! Regretul este că nimeni nu se ocupă de îndrumarea tineretului! Dacă tinerii ar fi îndrumaţi! Nu este de ajuns să-l duci pe om la munte! Trebuie să îi explici ce este muntele, ce însemnează muntele. Muntele trebuie respectat! Ca să îţi dea ceea ce îţi dă, muntele trebuie să îl respecţi, să îl iubeşti! Muntele ar trebui să fie, cel puţin aşa a fost pentru noi, a fost viu! Noi am comunicat cu muntele ca cu o persoană vie, întotdeauna! Şi n-am avut probleme, n-am avut necazuri, pentru că l-am iubit şi muntele ne-a iubit pe noi! Astăzi, nu-i îndeamnă nimeni pe tineri! Dacă îi duce, îi lasă în plata Domnului, acolo! Nu mai sunt îndrumaţi, ca să îi explici ce trebuie să facă şi cum trebuie să se comporte şi ce foloase îţi aduce muntele!
Sursa foto: Revista „România pitorească”
- Remus Cîrstea: Aş vrea să vă întreb ce v-a determinat să alegeţi locul acela de la Cuca?
- Livia Mizof: M-a determinat peisajul, faptul că aveam acces, era accesibil, atât făceam, o jumătate de oră, urcam Grădişteanul şi aveai toată perspectiva, ieşeai din pădure şi îţi oferea dintr-odată toată perspectiva muntelui. În momentul când ieşeai din pădure şi vedeai totul deasupra ta, aveai impresia că dai mâna cu Dumnezeu. Când ieşeai de acolo, îţi dădea o bucurie enormă! Cel puţin, asta simţeam eu şi cred că fiecare n-ar mai fi venit dacă nu avea această stare de bucurie. Şi faptul că a fost acolo o urmă de locuinţă ne-a dat… Aveam apa lângă noi, erau multe. Şi frumuseţea locului, foarte, foarte pitoresc, foarte frumos aşezat.