Părintele profesor doctor Constantin Necula, o personalitate în domeniul pe care îl reprezintă şi slujeşte, a câştigat şi afecţiunea muscelenilor prezenţi atât la slujba oficiată la Mănăstirea „Negru Vodă”, de sărbătoarea Sfântului Ioanichie cel Nou de la Muscel, cât şi la conferinţa „Mai există sfinţi?”, susţinută la Complexul Ceramus. Notorietatea dobândită de oaspetele Câmpulungului, graţie mesajelor atractive pentru toate categoriile de vârstă, transmise în lucrările sale, în emisiunile şi reportajele realizate şi în cadrul evenimentelor similare celui susţinut vineri, 26 iulie 2024, a generat un public dornic să-l asculte pe unul dintre cei mai iubiţi preoţi ai României. Orator carismatic, cu un discurs impecabil, răspândit cu un umor de limbaj irezistibil, părintele Necula a fost el însuşi un eveniment pentru Câmpulung şi Muscel, pe care ni l-am dori repetat, atunci când programul îi va permite să revină în mijlocul muscelenilor. Mai cu seamă că încă o dată a fost confirmată reputaţia clădită în decursul prodigioasei sale cariere teologice, aceea de legătură între Biserică şi tineret.
- Cea mai frumoasă şi simplă dintre sfinţenii: sfinţenia cotidiană
Apropierea părintelui Constantin Necula de Câmpulung i se datorează şi celui mai iubit dintre stareţii Mănăstirii „Negru Vodă”, părintele Serafim, plecat dintre noi în urmă cu patru ani. Preotul Constantin Necula le-a fost profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu celor doi stareţi de la „Negru Vodă”, Serafim şi Ieronim. După cum invitatul însuşi a povestit, tot împreună cu părintele Serafim venea la „cărămidăria” lui Dorin Mirea, care deţine în Grui un spaţiu complet, care include şi producţie, şi evenimente, şi activităţi sportive, şi posibilităţi de relaxare prin plimbare şi recreere pe marginea lacurilor. Între numeroşii participanţi veniţi să asculte „povestea vieţii despre posibila sfinţenie” s-au aflat primăriţa Elena Lasconi şi viceprimarul Alin Vlădău.
„Dacă vă uitaţi de jur împrejur, modelele de viaţă care ne sunt prezentate sunt guralive. Sunt zgomotoase. Sunt fals rugătoare. Şi, de fiecare dată, provoacă prin aceea că propun lucruri uşor de realizat prin mediocritate. Stând de vorbă cu oameni în al căror profesionalism în Psihiatrie cred foarte mult, îmi spuneau că este de preferat prostul mediocrului, pentru că prostul măcar este liniar. Mediocrul nu ştii niciodată în ce parte se îndreaptă, el crede întotdeauna că e mai bun decât este.”, afirma, pentru început, distinsul oaspete.
Părintele Necula a împărtăşit auditoriului său trei puncte de reper rămase fundamentale în tot ceea ce a cunoscut, în oamenii pe care îi socoteşte sfinţi, după cum spunea. „Chiar dacă nu vor fi în calendar atât de curând, nu vor fi, poate, niciodată, în sinaxar, dar, prin viaţa lor cotidiană şi prin modul lor de a fi, au ridicat gradul de sfinţenie la gradul de umanism imediat, de lângă noi. Întotdeauna am admirat şi cred că şi în ţară s-a admirat costumul popular muscelean. În urmă cu ceva ani, am fost la o înmormântare, nu foarte departe de aici. Bătrâna doamnă trecuse mult prin istoria lumii. Se vedea. Când au aşezat-o în sicriu, înveşmântată în haina ei de musceleancă autentică, sentimentul de Biserică m-a cotropit efectiv. Noi am uitat că, în momentul botezului nostru, primim, de fapt, un costum popular românesc. (…) În broboada musceleană este tot ceea ce înseamnă veşmântul de botez al unui copil.
Existau pe vremuri două moduri de a face pânză. O până de in mai bătută, dar rară în aceeaşi vreme, ca să poată să fie înveşmântat copilul. Pe aceasta o primea mai cu seamă feciorul. Din această pânză, pe care se punea copilul botezat şi care păstra pe ea urme de mir până la sfârşitul vieţii, se făcea cămaşa de mire. Mir, mire. Nu erai mire pentru că te-a luat fata din şanţ. Erai mire pentru că Hristos te-a primit în baia de mir a botezului. Se purta cămaşa respectivă o singură dată, la nuntă. Sau când feciorul pleca la război. Dacă nici Muscelul n-a dat jertfe în Primul Război Mondial, atunci chiar n-a dat nicio regiune din ţară. Cămaşa plină de mir era predată iubitei, pe care o cerea astfel în căsătorie, sau era lăsată mamei militarului care pleca. Iar când se dădea de veste că feciorul a murit pe undeva, cămaşa era adusă la preot şi se slujea pe ea. Dar nu mergem până acolo. De obicei, cămaşa îl aştepta şi se înveşmânta cu ea la nuntă. Cămaşa de nuntă era din pânza de mir a băiatului de la botez. (…)
În gestul acesta simplu şi curat, pânza de borangic plină de mir de la botez a fetei se transforma în voal. Era voalul miresei. Lumânarea de la botez îi însoţea pe copii până la momentul nunţii, în fiecare duminică a Paştelui, când se împărtăşeau. Era însoţirea prin toată viaţa a semnelor botezului. (…)
Acest lucru a construit miezul celei mai frumoase şi mai simple dintre sfinţenii. Sfinţenia cotidiană. Când aveai convingerea că ştii că eşti botezat, ştiai şi că aparţii unei comunităţi şi că această comunitate este orientată spre Împărăţia lui Dumnezeu.”, spunea părintele Constantin Necula despre cea dintâi formă de sfinţenie.
- „Definiţia” sfinţeniei din candoarea gândirii unui copil: „Sfinţii sunt oamenii prin care trece lumina”
A doua formă, care ţine de mult mai mult decât cotidian, este ceea ce propune Sfântul Ioanichie. „Sunt oameni retraşi din lume, care îşi trăiesc propria încercare de a se apropia de Dumnezeu altfel decât o facem noi. N-am înţeles niciodată de ce cei care nu pot să trăiască precum ei îi înjură pe cei care au această forţă în ei. Să rezişti la o Liturghie cap-coadă este o chestiune de disciplină, de raţiune, de aşezare în Dumnezeu. Nu trebuie să faci un training de dezvoltare personală pentru asta. Este suficient să fii atent la ce-ţi propune Biserica. Este suficient să înţelegi lucrurile aşa cum sunt ele exprimate. Ani de zile, i-am auzit pe unii spunând: Biserica îi îndeamnă pe oameni la frică! La frică de Dumnezeu, la credinţă şi la dragoste! Ia ani mulţi să înţelegi cât eşti de nefericit că ţi-ai pierdut credinţa. (…) Cea mai frumoasă definiţie am aflat-o de la o fetiţă, care se tot plimba printr-o biserică în care erau multe vitralii. Preotul încerca să le explice, în fel şi chip, definirea sfinţeniei. Deşi sfinţenia nu se defineşte. La un moment dat, fetiţa spune: „Acum ştiu. Sfinţii sunt oamenii prin care trece lumina.” Oamenii transparenţi. Oamenii sincerităţii. (…) Smerenia şi bucuria sfinţilor şi, mai cu seamă, sinceritatea sfinţilor sunt să creadă în om şi în harul lui Dumnezeu care îl ţine pe om în viaţă.”, a continuat părintele Necula.
Al treilea aspect punctat de acesta îl constituie „sfinţenia participării la dumnezeiasca Liturghie”. „Noi în dumnezeiasca Liturghie devenim sfinţi. (…) Cu cât veţi simţi că tulburarea sufletească ce vă afectează este cea care încearcă să vă scoată din prinderea în privire şi în suflet a lui Dumnezeu, să ştiţi că sunteţi pe calea cea bună. În biserică nu se sforăie. Nimeni nu se dă mai mare decât Dumnezeu. Termenul fundamental al sfinţeniei pe care o capeţi în dumnezeiasca Liturghie ţine de discreţie, de această frică de Dumnezeu prin care îţi cultivi curajul de a câştiga Împărăţia Cerurilor. Asta-i taina pe care ne-o pune, de fapt, la îndemână cunoaşterea cotidiană a lui Dumnezeu.”, a precizat acesta.
- „Nu putem să lăsăm în urmă decât semnele pe care Dumnezeu le îngăduie datorită bunătăţii noastre. Răutăţile se şterg uşor. Bunătăţile, niciodată”
Vom relua în continuare câteva dintre ideile părintelui profesor doctor Constantin Necula exprimate în cadrul conferinţei.
- „Sfinţenia cere, în primul rând, realism. Cere să nu te iei după valuri şi după „gargara” din jur. Cere să nu judeci neputinţa celuilalt şi să crezi că, judecând-o şi umilind-o, poate deveni forţa ta.”
- „Sfinţenia se raportează întotdeauna la momentul plecării din lume. Tot efortul de a trăi trebuie făcut în aşa fel încât să umple de sens moartea care urmează să ne răpească din mijlocul celorlalţi. Toată viaţa noastră este făcută să se împlinească în Împărăţia lui Dumnezeu. Pe pământ n-avem împliniri care să nu se ducă.”
- „Lăsaţi lumina să treacă prin dumneavoastră! Nu vă fandosiţi. Nu trăim o mie de ani, chiar dacă construim o casă cu douăsprezece camere, piscină, havuz şi două elicoptere. Staţi cuminţi! Nu putem să lăsăm în urmă decât semnele pe care Dumnezeu le îngăduie datorită bunătăţii noastre. Răutăţile se şterg uşor. Bunătăţile, niciodată. Vă rog să aveţi încredere că Dumnezeu va şti de fiecare dată să lumineze viaţa frăţiilor voastre în aşa fel încât tot timpul să fiţi aliaţii lui. Partea lui de bine pentru lumea din jur. O lume întreagă „croşetează” la răutate şi violenţă. Daţi-vă de-o parte! Creşteţi în rugăciune! Sporiţi în a face binele! Nu Dumnezeu se dezamăgeşte de noi. Noi ne dezamăgim de noi atunci când nu suntem în regulă cu Dumnezeu.”
- „Se vede din orice colţ al Câmpulungului „Flămânda”. Dar eu nu de „Flămânda” mă tem, ci de poalele „Flămândei”, unde ne „mâncăm” între noi ca şi când Dumnezeu n-ar exista. Temeţi-vă de acest soi de moarte încă din timpul vieţii prin răutatea celorlalţi. Dar de moartea şi întâlnirea cu Hristos, niciodată!”
Cei care nu s-au aflat în publicul evenimentului de la Complexul Ceramus pot urmări conferinţa pe pagina ziarului nostru, accesând link-ul: https://www.facebook.com/share/p/EN3FTSeaEXf8xJXd/
A consemnat Magda BĂNCESCU