În spatele Bisericii din Podu Dâmboviţei locuieşte Viorica Ochi, într-o casă construită de soţul ei. Locaşul de cult s-a ridicat şi pe terenul donat de bunicii soţului, o parte rămânând pentru locuinţa construită mai târziu de nepotul lor. La 82 de ani, vederea încă îi este de ajutor celei mai iscusite locuitoare a satului la cusutul iilor, singura din generaţia sa care încă lucrează cea mai atractivă piesă a portului popular. Şi o face cu aceeaşi măiestrie dovedită în mai bine de şapte decenii de când aşterne pe ii simboluri puternice ale tradiţiei şi credinţei noastre. Faptul că îl are printre clienţii prezentului pe Ionuţ Fintoiu, cel mai mare colecţionar de costume populare din Muscel, vorbeşte de la sine despre puterea de muncă şi migala de care este capabilă şi la anii săi. Nu există unealtă casnică din „instrumentarul” unei lucrătoare desăvârşite pe care să n-o fi învăţat în copilărie s-o folosească pentru a crea tot ce ţine de vestimentaţie şi decorarea casei: cuverturi, covoare, macate, goblenuri, perdele, carpete, şervete etc. Însoţiţi de mezina familiei Ochi, Sofia Ştefănescu, „modelatoarea” scoarţei, până la transformarea ei în decoraţiuni pentru casă, am pătruns în căminul mamei sale, a cărei vorbă este medicament curat pentru apatia orăşeanului, care parcă nu apreciază de ajuns frumuseţea vieţii. Cu toate dificultăţile şi pierderile suferite – cea mai grea a fost decesul soţului, după aproape 60 de ani trăiţi împreună -, Viorica Ochi are înţelepciunea de a concluziona după 82 de ani de viaţă: „Luată la pachet, viaţa a fost bună! Bună-bună!” Câteva motive care stau la baza acestei afirmaţii ni le-a dezvăluit şi nouă în timpul interviului realizat la Podu Dâmboviţei.
- La vârsta sa, tanti Viorica merge la cules de afine
Ca majoritatea muscelencelor de la ţară, crescute de mici cu munca grea, Viorica Ochi nu stă locului nici în prezent. În timp ce generaţia (mai) tânără strâmbă din nas când aude de cosit, făcut fânul, lucrat pământul, recoltat – nu mai vorbim de păzitul oilor ori al vitelor -, tanti Viorica face muncă fizică şi la vârsta ei. Acum că s-au copt afinele de cultură, merge la cules, ca să se facă utilă şi ei, şi proprietarului care se confruntă, ca peste tot în ţară, cu lipsa lucrătorilor. Viorica Ochi nu se dă înapoi de la a fi de ajutor, deşi are cu ce-şi umple timpul, fiind solicitată de cei care îşi doresc o ie cusută după „manualul” nescris al artizanilor autentici. Până acum doi ani, le dădea emoţii celor din familie cu colindatul pe coastele Dâmbovicioarei, la cules de zmeură, unde putea oricând să dea nas în nas cu ursul. A renunţat la această ocupaţie şi, timp de o lună şi jumătate pe an, cât durează culesul afinelor, de dimineaţa, de la ora opt, până seara, la şase, este pe plantaţie undeva în zona Dealul Sasului.
„Mama are baterii solare.”, se amuză fiica pe seama vitalităţii extraordinare a mamei sale, o femeie măruntă de statură, dar încă în putere fizic, datorită antrenamentului de-o viaţă. În putere psihică… nu mai vorbim! Deşi încercată de asprimea vieţii la ţară, şi acasă, la părinţi, şi ca femeie căsătorită, mamă a patru copii, tanti Viorica a avut şi are pe mai departe un zâmbet, care parcă nu-i dispare niciodată de pe chipul luminos. Îi râde nu doar gura, cu cascade sănătoase de bună dispoziţie, îi râd şi ochii de un albastru incredibil de frumos, pe care nu i-au moştenit niciunul dintre copii.
- Sute de modele, memorate de o minte extraordinară
Mintea Vioricăi Ochi este un depozit valoros de zicători, proverbe, poveşti şi legende din folclorul local, atât de frumos păstrat şi perpetuat odinioară datorită şezătorilor, un eveniment constant în viaţa satului. Datorită minţii agere şi memoriei vizuale impecabile, motivele văzute pe ia unei vecine din sat, ornamentele unei cuverturi sau modelul tricotat pe puloverul şoferului autobuzului care o aducea acasă erau reproduse pe lucrurile ieşite din mâinile sale. Aşa îşi completa colecţia de modele: memorând cusătura, ţesătura sau împletitura văzută la altcineva. Acum, pasionatele de cusutul iilor sunt cu telefonul prin patrimoniul muzeelor care permit cercetare, devenit o sursă de inspiraţie facilă pentru doamnele aflate în căutare de motive tradiţionale necunoscute. În tinereţea Vioricăi Ochi, nădejdea stătea în puterea minţii de a reţine o multitudine de detalii cum nu vă imaginaţi de complicate.
- Casa din Podu Dâmboviţei este munca soţului, de la ziduri şi până la acoperiş, sobe, uşi, ferestre şi podea
În momentul în care am vizitat-o pe Viorica Ochi, însoţiţi de fiica ei cea mai mică, Sofia Ştefănescu, am găsit-o lucrând o ie pentru colecţionarul Ionuţ Fintoiu, care nu s-a orientat rău deloc. Cusutul nu a împiedicat-o de la treburile casei de care se ocupă fie singură, fie ajutată de un nepot, care i s-a alăturat la săpat. Dar a prăşit, a pus solarul, şi-a plantat florile… nu stă nici legată! Fire organizată şi disciplinată, le ordonează pe toate.
Dar să aflăm şi câteva amănunte din trecutul Vioricăi Ochi, o femeie simplă, dar impresionantă prin hărnicie, pricepere, cumpătare şi înţelepciune. S-a născut în urmă cu 82 de ani, în satul Podu Dâmboviţei, într-o familie numeroasă, fiind cea mai mică dintre cei opt copii. A rămas singura în viaţă. La 16 ani şi jumătate s-a căsătorit şi a dat naştere la patru copii, trei fete şi un băiat. „Averea” familiei a crescut cu opt nepoţi şi doi strănepoţi. „În ’69, când era ea mică (n.r. Sofia, cea mai mică dintre cei patru copii), ne-am apucat de casă. De la zid şi până la acoperiş, sobe, uşi, ferestre, podea, tot a făcut soţul meu! Tot, tot! A fost greu, să ştiţi. Pe fata cea mare am dat-o la Economic, la Braşov, băiatul, tot la Braşov, la Hidromecanică. Pe a treia am dat-o la Piteşti, tot la Economic, iar Sofi a rămas la Rucăr, că am zis că o s-o ţinem aproape şi tot n-a rămas.”, ne-a povestit Viorica Ochi.
Soţul ei a lucrat la Ocolul Silvic, unde aduna răşină. „O duceau la Miercurea Ciuc şi făceau din ea colofoniu, pentru hârtie. Adunau cu tonele!”, a continuat aceasta. S-a ocupat şi cu dulgheria, subiect pe care l-am atins în cadrul interviului cu fiica acestora, Sofia Ştefănescu, un talentat meşter popular, care a moştenit plăcerea tatălui de a modela lemnul.
„Tinereţea mea a fost şi fericită. Noi am avut motocicletă. În ’61, erau două motociclete în sat şi una era a noastră. Nu ştiu unde nu am fost! Am trecut Dunărea cu bacul, am fost la Piatra Neamţ, la Timişoara… nu ştiu unde n-am fost în ţară. Ne-am plimbat peste tot. Luată la pachet, a fost bună viaţa.”, ne spunea Viorica Ochi.
Căsnicia lor a durat 58 de ani, până în 2017, când, pe neaşteptate, bărbatul a închis ochii.
- Din copilăria Vioricăi: „Dacă coboram în centru să iau o pâine, un kilogram de zahăr, nu se întâmpla vreodată să nu lucrez pe drum”
Tanti Viorica a deprins lucrul de mână de mică. „Părinţii n-au avut serviciu, n-au avut pensie, n-au avut nimic. La mama, lucrul la război nu se termina niciodată. Doar la Crăciun şi la Paşte îl lua din casă, în rest nu. În casa părinţilor am stat pe o stradă în sus şi, dacă coboram în centru să iau o pâine, un kilogram de zahăr, nu se întâmpla vreodată să nu lucrez pe drum. Că râdea lumea de mine. Acum râde dacă te vede lucrând. Am învăţat să lucrez de la mama, de la surori, căci erau mai mari decât mine. Mama a născut copii în rând cu două fete. Cea mare avea trei copii şi cealaltă, doi. Nu era o ruşine, că aşa era viaţa. Plecam cu vacile în Valea Urdii şi veneam pe jos seara. Şi lucram toată ziua şi acolo, şi pe drum. N-aveam cum altfel, pentru că trebuia să facem ciorapi, mănuşi, jerseuri la fraţi.”, a continuat povestirea Vioricăi Ochi.
Frumuseţea tinereţii sale erau şezătorile. „Ce drag ne era să ne adunăm! Seara, ne strângeam şi coseam la lumina lămpii puse în cui. Nu aveam lumină. Lumină nu, apă nu… Dimineaţa, trebuia să spălăm sticla lămpii, să-i punem gaz, ca să fie seara pregătită. Ne adunam şi cu bătrâni, dar ne adunam şi numai noi, tineretul.”, mai spunea aceasta.
Coase ii şi în prezent şi-o va face cât o vor ajuta ochii. Niciun motiv cu care decorează „piesa de rezistenţă” din componenţa portului popular femeiesc nu i se mai pare complicat, pentru că „acul s-a învăţat singur”.
- Timp de zece ani, a lucrat şervete pentru „Marama Musceleană”, care avea o secţie la Podu Dâmboviţei
Ţesutul la război a ajutat-o să câştige un venit ca angajată a Cooperativei „Marama Musceleană”, de unde a ieşit la pensie. Sistemul de lucru pe durata deceniului cât au durat prestaţiile sale pentru „Marama Musceleană” era următorul: de la cooperativă primea comanda de ştergare, pe care Viorica Ochi le ţesea după modelul ei. Şi, foarte important, lucra acasă. „Nu se ducea la Câmpulung, căci avea războiul acasă şi făcea aceste şervete.”, spunea fiica, Sofia Ştefănescu. Se lucra, evident, la normă. „Din cauză că eram şi noi copii pe atunci şi trebuia să se ocupe de casă, ajungea, poate, la o jumătate de normă. Exista o secţie în sat, unde aduceau materialele şi de unde preluau şervetele.”, a adăugat aceasta. „Erau treizeci în sat care ţeseau în cadrul secţiei de la Podu Dâmboviţei, care s-a mutat apoi la Rucăr.”, a completat mama Sofiei.
Nu se putea lucra altfel şi nu se putea mai mult de zece ani, pentru că Viorica avea patru copii de crescut şi o gospodărie de ţinut. Plus că „trebuia să creştem boi, să dăm la stat porci, aveam câte trei vaci, aveam fân de făcut. Şi-apoi după ce au plecat copiii la şcoli, ne trebuiau bani ca să plătim internatul.”, mai spunea tanti Viorica, în ale cărei dulapuri se păstrează şi astăzi şervete ţesute din acele vremuri, dar şi şervete executate de mama ei.
După şervete, ne-a arătat costumele populare a căror frumuseţe a învins timpul. Arată spectaculos şi astăzi, după decenii de viaţă, cea mai veche ie fiind una verde, prima cusută de Viorica, în urmă cu 70 de ani, pe când era o copiliţă. În colecţia ei se găseşte şi o ie centenară, pe care a luat-o de la cineva cu intenţia de a o recondiţiona. A reparat-o şi o păstrează şi astăzi.
Din păcate, pânză de casă nu se mai găseşte. „Foarte greu! Cine are nu mai dă!”, spunea tanti Viorica, pe care a completat-o fiica: „Cu toate că nu toată lumea o valorifică. Posibil ca persoana să aibă un sul de pânză şi nu coase, dar… lasă-l să fie acolo.”
Viaţa Vioricăi Ochi are şi un consistent capitol artistic, căci vocea de cântăreaţă populară şi talentul, cu nimic mai prejos decât ale interpretelor care apăreau pe timpuri la „Floarea din grădină”, au adus-o în mod repetat pe scena concursurilor de odinioară. La finalul discuţiei răcoroase ca o ploaie în aceste zile de „foc”, tanti Viorica ne-a delectat cu fotografiile de familie, mai noi şi mai vechi. Una dintre cele mai vechi o înfăţişează pe bunica soţului Vioricăi, despre care vă povesteam la începutul articolului că, împreună cu bunicul, a donat teren pentru ridicarea unei biserici în sat.
Magda BĂNCESCU