Foto: Constantin Cantacuzino, „Harta Ţării Româneşti” (1718). Prima variantă a hărții a fost realizată în 1700 la Padova și publicată la finalul volumului „Istoria revoluțiilor moderne din Valahia”, de Anton Maria Del Chiaro. Sursa: Bibliothèque Nationale de France.
Anton-Maria Del Chiaro (1669 – după 1727), cărturar şi călător italian, fiu al unui meşteşugar, a fugit din casa părintească la vârsta de 14 ani, când s-a refugiat într-o mănăstire de călugări și a fost botezat cu numele Anton-Maria. A studiat la universitatea din Padova şi apoi s-a stabilit la Veneţia. Aici l-a cunoscut pe Nicolae Caragiani, unul dintre trimişii lui Constantin Brâncoveanu în Italia, care l-a invitat la Bucureşti, unde domnitorul avea nevoie de un secretar de limbă italiană.
Anton-Maria Del Chiaro a fost, pe rând, secretarul şi sfetnicul domnitorilor Constantin Brâncoveanu, Ştefan Cantacuzino şi Nicolae Mavrocordat. A stat în Ţara Românească între anii 1710 şi 1716, când a cunoscut îndeaproape acest spațiu sub raport istoric, geografic şi politic.
Lucrarea sa, publicată la Veneţia în anul 1718, cu titlul „Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia” („Istoria revoluțiilor moderne din Valahia”), constituie cea dintâi monografie a Munteniei. Scrierea este compusă din două părţi. În cea dintâi sunt prezentate: situarea geografică, împărţirea administrativă, oraşele, moravurile populaţiei, obiceiuri şi rituri religioase. În a doua parte sunt evidenţiate cele mai de seamă evenimente politice din vremea lui Constantin Brâncoveanu şi a urmaşilor săi la tron. Termenul „revoluţie” din titlul volumului este sinonim, în contextul filosofic al secolului al XVIII-lea, cu ideea de „schimbare”, „transformare”.
În monografia „Istoria revoluțiilor moderne din Valahia”, italianul Anton Maria Del Chiaro scrie despre așezarea geografică a Câmpulungului, bâlciul anual de aici și fertilitatea solului acestor locuri. Cartea lui Del Chiaro conţine la sfârşit o reproducere a hărţii Ţării Româneşti, publicată la Padova în anul 1700 de stolnicul Constantin Cantacuzino.
Orașele principale din Valahia
La distanţă de o zi de drum de Târgovişte, către graniţele Transilvaniei, se găseşte Câmpulungul, oraş renumit pentru bâlciul anual ce are loc pe la mijlocul lui iulie, şi la care iau parte negustori din toate părţile. Înspre şes se află oraşul Piteşti, renumit pentru vinurile sale albe şi dulci; de aici e un drum spre Ribnic, care e reşedinţă episcopală. Mai e un oraş cu acelaşi nume Ribnic, pe lîngă Buzău. Craiova e un oraş mare, situat între Cerneţi, extremitatea ţării, şi Bucureşti, şi e reşedinţa banului, care e prima demnitate după domnitor.
Se află aici, în partea principală a oraşului, un han frumos, zidit acum doisprezece ani de stareţul mănăstirii Hurez, pentru venituri. Buzăul care poartă numele râului ce curge acolo, e tot reşedinţă episcopală. Urmând aceeaşi cale, dăm de Focşani, care e udat de râul Milcov, şi desparte Valahia de Moldova, iar pe ambele părţi ale podului de peste Milcov sunt punctele de vamă.
Foto: Constantin Cantacuzino, „Harta Țării Românești” (1718). Detaliu. În centru, orașul Câmpulung (Campolungo). Apar pe hartă și localități învecinate Câmpulungului: în stânga, Aninoasa, Stănești, Vlădeni, Corbi, iar în dreapta, Nămăești, Dragoslavele, Rucăr.
Oraşele principale care sunt ocârmuite de către căpeteniile alese dintre marii boieri sunt: Târgovişte, Cerneţi, Focşani, Ploieşti, Gheorghiţa, Roşiorii de Vede. Minele de sare mai cunoscute sunt: Ribnic, Telega şi Slănicul. Pentru delicte grave, principele trimite pe condamnaţi la saline, în valahă „ocne”, şi unde mor unii dintre condamnaţi, fără a se mai cerceta cauza. Sunt cazuri de condamnări la moarte, când domnitorul, printr-un act de clemenţă, schimbă această pedeapsă cu ocna, după ce taie întâi urechile condamnatului. Cred că acest supliciu să fie acelaşi pe care-l întrebuinţau romanii cu condamnaţii „ad metalla”, precum şi cu primii martiri ai bisericii primitive.
Salinele se arendează celui ce oferă mai mult principelui, căruia aparţin arendele, care ajung până la suma de 20.000 galbeni pe an, în care se cuprind însă şi tutunăritul, oieritul şi taxele de export pentru Transilvania; pentru acest scop sunt destinate două trecători, Câmpina şi Dragoslavele, iar o parte din taxele ce se percep la Dragoslavele aparţin mănăstirii Sf. Ilie din Câmpulung, unde are loc vestitul bâlci anual, de care am mai pomenit.
Bâlciul de la Câmpulung
În ceea ce priveşte bâlciul din Câmpulung, trebuie pomenit vechiul privilegiu de care s-au bucurat aci preoţii franciscani, care veneau aici din Bulgaria să supravegheze parohia catolicilor, în majoritate negustori din Chiprovaci şi Copilovaci şi care trăiesc împrăştiaţi în diferite oraşe ale Valahiei.
Aceşti preoţi franciscani aveau acest privilegiu, întărit cu pecete domnească de un voievod al Valahiei, în virtutea căruia încasau o anumită dare din mărfurile ce se aduceau anual la Câmpulung, şi care servea pentru întreţinerea lor; dar privilegiul cu sigil, ca şi alte multe hrisoave de mare importanţă, s-a pierdut în ultimul război dintre nemţi şi turci, cînd tătarii au jefuit Târgoviştea şi mai ales mănăstirea franciscanilor, din care unii au fost luaţi ca robi, dar răscumpăraţi din mila principelui Brâncoveanu.
Se văd până azi rămăşiţele unei biserici cu clopotniţa ei, care a fost a saşilor catolici, care trăiau atunci în Valahia. (…) Alte urme sau inscripţii nu se găsesc în Valahia, din cauza continuelor perturbări, şi unde bogăţia ţării n-a fost ultimul motiv al ruinii sale.
Fertilitatea pământului
În ceea ce priveşte fertilitatea pământului, e de notat că-n toamnă se fac două arături, şi apoi se seamănă grâul care creşte de o jumătate de palmă înălţime până la căderea zăpezii, după care, în primăvară, iese din nou până se coace.
Meiul se seamănă primăvara şi se culege în iulie; porumbul tot în primăvară, dar se culege în august. Viţa de vie se îngroapă după culesul viilor şi rămâne astfel până la timpul ridicării.
Să ne întoarcem la preoţii franciscani. Ei trăiesc şi din venitul câtorva terenuri mici, şi mai ales din vânzarea unei cantităţi oarecare de vin, din pomenile catolicilor şi dintr-o cantitate de grâu ce le dăruieşte în fiecare an domnitorul, care, deosebit, mai varsă gar-dianului franciscan din Târgovişte şi o parte din vinărit şi din alte impozite.
Notă:
Fragmentul s-a reprodus după Anton-Maria Del Chiaro, „Revoluţiile Valahiei”, în româneşte de S. Cris-Cristian (după textul reeditat de N. Iorga), Editura Viaţa Românească, Iaşi, 1929.
