37.4 C
Campulung Muscel
17/07/2024

O bunică de 83 de ani, pe care boala o împiedică să lucreze în gospodărie, continuă să coasă ii. Cunoştinţele ei i-au fost de folos profesorului Cezar Neacşu pentru monografia comunei Mioarele

Mâinile unei bunici din Mioarele ştiu să facă de toate, de la ii până la plocade, scoarţe şi tot ce îmbracă interiorul unei încăperi ţărăneşti. Nu-i este străină nicio unealtă de lucru femeiesc: acul, andreaua, croşeta, războiul, furca şi fusul de tors. A lucrat cu lână, dar şi cu materiale mai pretenţioase. Sau capricioase, cum este îndărătnica mătase, cu care a cusut cămăşile care au făcut-o renumită la Măţău şi dincolo de satul natal. S-a născut cu costumul popular, după cum ne-a povestit, pe care îl îmbracă şi astăzi cu aceleaşi respect şi credinţă arătate o viaţă.

În această primăvară, Maria Mocanu a împlinit 83 de ani, vârstă care şi-a lăsat serios urmele asupra trupului muncit de femeie de la ţară al interlocutoarei noastre. Un beteşug al picioarelor o împiedică să mai lucreze grădina şi, atunci, ca să nu „încremenească” definitiv, nefăcând treburile obişnuite într-o gospodărie, îşi umple timpul cosând. Coase ce-i cer clientele sale, doamne de la oraş, care vor cămăşi comode, de vară, uşor de întreţinut prin spălare la maşină, pe care să le îmbrace la pantaloni şi fuste obişnuite. Dacă are comenzi, coase şi ii „clasice”, pe pânză de casă, aşa cum a făcut în majoritatea anilor vieţii sale, până să se schimbe gusturile purtătoarelor.

Datorită minţii sale nealterate de cele mai bine de opt decenii trecute peste ea, profesorul Cezar Neacşu a apelat la Maria Mocanu, pentru a afla cunoştinţe despre ascendenţii locuitorilor din prezent. „Formidabilă femeie!”, exclama profesorul Neacşu la adresa consătenei sale, un fel de enciclopedie locală, care i-a servit ca sursă de documentare – nu singura – pentru monografia comunei Mioarele.                       

  • Specificul Măţăului: motivele florale pictate pe stâlpii bisericii sunt reproduşi pe cămăşile femeieşti

Dacă nu eşti om de-al locului, la căscioara Mariei Mocanu, pitită pe o movilă parcă retrasă de sat, nu ajungi decât cu îndrumarea măţăuanilor, care îţi fac harta verbală a drumeagurilor înguste, de ţară, pe care le ai de străbătut. Proprietara gospodăriei, o femeie de statura unui copil, nu mai poate ieşi la poartă, ca să-şi întâmpine oaspeţii. De-abia face câţiva paşi prin casă, atât de severe sunt consecinţele bolii care a lovit-o de mai multă vreme, luându-i puterea de a face treabă. Chiar şi aşa, Maria Mocanu nu stă. Coase şi ca să se simtă utilă, şi ca să câştige un ban. Acum, nu vă gândiţi că face averi din cămăşuţele lucrate la comanda unor cliente, care nu vor modele din cele pe care vi le-am prezentat cu ocazia şezătorilor organizate de doamne care fac cercetare etnografică înainte de a începe execuţia unei ii.

Şi Maria Mocanu a lucrat şi lucrează încă acest tip de ie atunci când are cerere pentru adevărata cămaşă populară care, la Măţău, are ceva specific. Tot de la profesorul Cezar Neacşu am aflat că puţinele femei care mai cos ii în comună se inspiră, în motivele aplicate pe piept şi pe braţe, din pictura bisericească. Motivele florale realizate pe stâlpii bisericii sunt reproduşi pe cămăşile femeieşti, lucru care face Măţăul unic în Muscel.

  • Prima ie a cusut-o pe când avea opt ani  

Maria Mocanu a venit pe lume pe 19 martie 1940, într-o gospodărie aflată la mică distanţă de locul în care s-a statornicit la 19 ani, prin măritiş. „Stăteam pe cealaltă uliţă. Atunci, se chema Măţău, acum… Mioarele, ne-au răsfăţat. M-am căsătorit cu băiatul care stătea aici. Aşa a fost să fie.” Şi aici a rămas timp de 64 de ani. „Mama nu m-a lăsat la şcoală. Eu voiam la şcoală. Atunci, se zicea că pleacă fetele după… na-na-na şi lasă şcoala. Învăţătorul i-a zis: „De ce n-o daţi la şcoală, căci copilul e bun la carte?!” Eu m-am supărat, dar ce era să fac? A trebuit să muncesc şi am învăţat mai întâi cusătura.”, este una dintre amărăciunile care au încercat-o de timpuriu pe Maria. Nu este singura, fiind marcată şi de boală, şi de pierderea soţului pe când era încă femeie tânără.

„Eram pe clasa I şi mă duceam la şcoală cu ie şi fotă. I-am cerut mamei să-mi dea şi mie să cos, ca celelalte fete. Mie îmi făcea ie în război. Bunica mi-a croit o ie, dar eu n-am ştiut să fac râurile. Mi-a arătat mama cum se fac, dar n-avea răbdare ca să învăţ eu. Mi-a făcut un „râure”, mi-a dat o palmă şi m-a lăsat, că nu mă pricepeam. Bunica – ţinea la mine – mi-a spus: „Lasă, mamă, că pleacă maică-ta de acasă şi-ţi dau eu ţie de cusătură.” Mi-a făcut ea un „râure”, după care mi-a spus: „Mamă, strică-l. Strică-l, dar trage firul gros prin pânză, ca să facă găurele şi să poţi să coşi.” M-a învăţat bine. Am făcut cum m-a învăţat ea. Când am ieşit pe clasa I, la opt ani – m-a dat mama mare la şcoală -, am făcut „iişorică”, cu puişorii ăia lucraţi de mine. De atunci, niciun fel de „râure” n-a putut nimeni să zică să nu-l mai fac. Orice „râure”.”, acesta a fost începutul lucrului iilor, produs pe când Maria era o copiliţă.

La acea vârstă învăţau majoritatea fetiţelor să coasă. La 19 ani s-a căsătorit şi au apărut responsabilităţile familiei şi ale casei: copil, vaci, oi, care îi ocupau timpul. Însă n-a abandonat confecţionarea iilor. „Mai lucram la câte o femeie care ştia că fac lucru ca lumea. Făceam ii din cele mari. Omul mă mai certa: „Fi-ţi-ar muierile să-ţi fie, că stai numai de cusătură!” Când aveam timp liber, nu ştiam decât de cusătură, că mai luam bănişori. Era lipsă, căci el fără serviciu, eu fără serviciu… ce făceam?”, a continuat povestirea Mariei Mocanu.

  • În ziua nunţii a purtat o rochie de mireasă adusă de învăţătoarea din sat

Astăzi, costumul popular n-a dispărut cu totul din garderoba femeilor de la Mioarele. Şi nu ne referim la faptul că este păstrat în colecţii particulare, ci la faptul că este chiar purtat la nunţi. Oamenii au revenit la obiceiul de altădată, când era o mândrie ca în cel mai important moment din viaţă să îmbraci, poate, cel mai frumos costum popular cusut, preponderent, cu alb. „Ginerele se îmbrăca cu cioareci şi cămaşă, iar mireasa, cu ie şi fotă. Ia albă şi fota albă, cu mătase.”, era regula în sat odinioară.

Maria Mocanu, aidoma unor fete din generaţia sa, a făcut excepţie. Atât de mult a atras-o ideea de a purta o rochie la nuntă, încât a apelat şi ea la serviciile unei doamne învăţătoare care aducea vestimentaţia râvnită de tinerele de la sat. Era o ţinută simplă, fără nimic pretenţios, din componenţa căreia numai voalul te ducea cu gândul la faptul că este rochie de mireasă. „Era o doamnă, învăţătoare la noi, care avea rochii din acestea. Avea rochii ca de mireasă, foarte simple, cu ca acum, cu fel de fel de alea. Şi mai dădea fetelor şi îi dădeai ceva pe ele. Cred că era unguroaică.”, povestea bunica despre tentaţia fetelor care, purtând în permanenţă ii şi fote, simţeau nevoia să îmbrace altceva în ziua căsătoriei.

Costumul popular purtat la întâlnirea cu noi este ţesut la război de ea. „Asta este ie făcută la război cu suveica. Ţeseam la război şi plocade, şi macate, şi tot felul de scoarţe… ce ţoale de lână am făcut! Acum, lâna nu se mai poartă. Nu mai sunt oi, vite… lumea s-a modernizat şi în costumaţie, şi în muncă. Nu mai e ca odată. Nu mai găseşti pe nimeni cu care să faci fânul. Eu… am fost bună, dar dacă m-au lăsat picioarele… Şi când m-au lăsat picioarele, mi-a murit şi omul. Sunt văduvă de 30 de ani. Aveam 54 de ani când mi-a murit omul. N-aveam pensie şi a trebuit să muncesc ca să trăiesc, căci nu se putea altfel.”, a continuat aceasta.

  • Clientele îi cer iişoare urbane din materiale uşor de întreţinut, pe care vârstnica le lucrează cu tehnicile şi modelele de altădată

Astăzi, lucrul Mariei Mocanu s-a îndepărtat puţin de ceea ce purta odată omul de la Măţău. Este căutată de doamne care vor bluze lejere, cu mâneci scurte, de îmbrăcat în verile călduroase, pe care Maria Mocanu le execută tot cu tehnicile folosite la cămăşile tradiţionale şi cu motivele – florale în special – ştiute de ea. Clientele îi aduc pânză topită, nefiind pe placul lor pânza de casă, din cauza nuanţei gălbui. Cel puţin, aşa i-au motivat celei care le coase iişoarele. „Cine vine să-i fac o bluzuliţă cumpără materialul. Eu, dacă tot am lucrat, am modele, pe care le arăt lor. Pânza topită pentru cămăşile bărbaţilor este mai groscioară, iar cea pentru femei, subţirică. Cos şi pe pânză veche, dar lor li se pare că nu este frumoasă ca asta. Nu s-a mai făcut de curând pânză de casă, aşa cum făcea odată lumea. Şi, dacă o ţine val, se îngălbeneşte. A venit o fată, ca să fac o cămaşă pentru un copilaş de şcoală. Mi-era drag tare să fac pentru copii! I-am arătat acestei fete şi pânză „de cumpărat”, şi pânză de casă. „Aoleu! E urâtă rău asta! E galbenă. E diferenţă mare.”, a fost răspunsul primit de Maria Mocanu de la clienta care a ales rapid pânza topită.

În prezent, lucrează o ie pentru fiica unui doctor din Bucureşti, care a operat o rudă a Mariei. În semn de recunoştinţă, musceleanca îi face cadou fetei medicului, „o cusătură ţărănească”, aşa cum spune ea.

Preferinţele clientelor o forţează să se distanţeze de ce a lucrat toată viaţa. „A venit o doamnă din oraş, care mă cunoştea, să-i fac nişte puişori pe spate. A cumpărat o bluză care n-avea pe spate râuri. Mă gândeam: ce pui să-i fac eu, ca să se potrivească cu ai ei?! Eu i-am făcut odată o bluzuliţă şi mă cunoştea. Dacă eu nu mai pot lucra pe afară, mi-am spus să mai fac câte ceva. Am făcut şi la copii, la fată, la nepoată, care este poliţistă la Zărneşti. Mie nu-mi era de bani cât îmi era de statul degeaba. Şi fata mea spune: „Mama, când n-are de lucru, e bolnavă.” Chiar aşa e. Eu nu pot să stau degeaba. Dacă nu mai pot lucra, mai migălesc. Nu ca să mă pricopsesc, dar să lucrez ceva! Nu pot să sap, să pun un strat în grădină, nu pot să fac nimic, ce să fac toată ziua?!”, a continuat octogenara.

Ce de lucruri a făcut în tinereţe! Era renumită pentru cioarecii ieşiţi din mâinile sale şi nu este uşor să lucrezi dimia. Profesorul Cezar Neacşu ne spunea că dimia are „secretele ei”, pe care Maria Mocanu le-a desluşit de tânără. Toată vestimentaţia celor ai casei, de la pulovere până la ciorapi, tot ce se lucrează cu andreaua, era asigurată de această femeie harnică.

Magda BĂNCESCU

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!