Foto 1: August Hirsch, „Radu Negru Basarab”, acvaforte pe oțel, sec. al XIX-lea
Foto 2: Carol Pop de Szathmari, „Mitropolia Câmpulung”, în „România. Album al M.S. Domnitorului Carol I”, 1869. Este prima fotografie a Mânăstirii Câmpulung, astăzi numită Negru-Vodă
Foto 3: Constantin Lecca (1807-1887), „Descălecatul lui Radu Negru”, ulei pe pânză
Centru comercial şi cultural aşezat pe o importantă cale de acces spre Transilvania, Câmpulungul medieval a fost adesea amintit în documentele timpului, fie că este vorba despre cronici (letopiseţe), fie despre note de călătorie sau diverse alte însemnări.
Prima menţionare în cronicile munteneşti despre orașul Câmpulung și mânăstirea construită aici – care până spre sfârșitul secolului al XIX-lea s-a numit Mânăstirea Câmpulung, iar nu Negru-Vodă, așa cum o numim astăzi – o aflăm în „Letopiseţul Cantacuzinesc”. Intitulată „Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini”, scrierea reprezintă întâia cronică din Ţara Românească ajunsă până la noi. Letopiseţul a fost scris în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi cuprinde evenimentele petrecute în Muntenia de la întemeiere (1290) şi până la moartea domnitorului Şerban Cantacuzino (1688).
Redactat pe baza vechiului letopiseţ al ţării, a letopiseţelor pământene care nu s-au păstrat sau nu au fost găsite în forma lor primitivă, cronica începe chiar cu descălecatul de la 1290, fără a se da explicaţii sau a se face analiza motivelor. Aici se află și un pasaj despre legendarul Negru-Vodă și întemeierea Câmpulungului:
Iar când au fost la cursul anilor de la Adam 6798 (1290, n.n.), fiind în Ţara Ungurească un voievod ce l-au chiemat Radul Negrul-Voievod, mare herţeg pre Almaş şi pre Făgăraş, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui şi cu mulţime de noroade români, papistaşi, saşi, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviţii, început-au a face ţară noao. Întâi au făcut oraşul ce-i zic Câmpul Lung. Acolo au făcut şi o biserică mare şi frumoasă şi înaltă.
„Letopiseţul Bălenilor” despre descălecarea lui Negru-Vodă
La rândul său, „Letopiseţul Bălenilor” intitulat „Istoriile domnilor Ţării Româneşti”, reproduce (asemenea „Letopiseţului Cantacuzinesc”) vechea cronică a ţării până la un anumit punct, în cazul de faţă anul 1660. „Letopisețul Bălenilor” începe tot cu descălecarea lui Negru-Vodă, dar conţine în plus şi o încercare de explicare a motivelor trecerii acestuia din Făgăraş în Ţara Românească. Astfel, după ce aminteşte şi deplânge lipsa izvoarelor scrise pentru a se putea face o documentare precisă – pricina pentru ce, nu să găseşte scris nici de ai noştri, nici de străini –, cronicarul Bălenilor stabileşte două temeiuri ale descălecatului.
Primul temei ar fi înaintarea turcilor în Anatolia; Negru-Vodă ar fi aflat de la „împăraţii grecilor” de aceasta și astfel ş-au mutat scaunul dencoace dă plai, pentru ca să-şi facă întărituri locurilor de pază oamenilor şi să fie mai lesne a păzi pe cei den Ardeal, de s-ar cumva apropia turcii.
A doua explicaţie, pusă tot sub rezerva lui „poate”, ar consta în conflictul voievodului cu ungurii şi saşii: Iaste şi altă pricină a socoti, şi poate fi să să fi învrăjbit domnul românilor cu domnii ungurilor şi ai saşilor, de niscaiva pricini, şi de aceia să se fi mutat dencoace.
Şi cronicarul anonim al Bălenilor (asemenea cronicarului Cantacuzinilor) aminteşte de aşezarea descălecătorului Negru-Vodă la Câmpulung şi despre construcţia mănăstirii de aici: Ci dar Radul-Vodă s-au aşăzat în cătăva vreme în Câmpul Lung, unde şi mănăstire frumoasă şi mare au făcut.
Cronica lui Dionisie Eclesiarhul
Pe scara timpului, ultimele informaţii cronicăreşti despre Câmpulung ni le dă Dionisie Eclesiarhul (circa 1740 sau 1759 – 1820), cronicar, călugăr și caligraf. În „Cronograful Ţării Româneşti”, pe care îl redacta din proprie iniţiativă, autorul, ocupându-se de războiul ruso-turco-austriac izbucnit în 1787, scrie despre intrarea în ţară a austriecilor. După luptele din Bosnia în care ieşiseră învingători, austriecii cuceriseră Belgradul de la turci şi, intrând în Muntenia, luaseră mănăstirea Tismana. În martie 1788, trupele austriece, trecând Oltul, au ocupat Câmpulungul, „apucând” astfel și Mânăstirea Câmpulung:
Nemţii au intrat în mânăstire (Tismana, n.n.), în ziduri tăindu-se la metereze cu tunuri mai mici; asemenea şi la mânăstirea Coziea au făcut, şi ear au apucat şi acolo înlăuntru cu meterezi, şi dincolo de Olt au apucat mânăstirea Câmpu-Lung.
Fără îndoială că oraşul şi satele din apropiere au fost jefuite, căci Dionisie Eclesiarhul descrie incursiunile „volintirilor”, care „jăcmănia vite, cai, boi, vaci, haine, bani, ce găsea, şi fugea înapoi ca hoţii”.
Tot Mânăstirea Câmpulung este menţionată de Dionisie Eclesiarhul în capitolul despre ciuma din vremea lui Alexandru Moruzi. Cronicarul precizează că în Bucureşti, unde muriseră zece mii de oameni, domnul a dat poruncă să se construiască la marginea oraşului un mare spital pentru ciumaţi. În mijlocul curţii a ridicat un lăcaş de cult pe care l-a împodobit cu odoare de la trei mari mânăstiri din ţară „închinate la spitalul ciumei”: Tismana, Cozia şi Câmpulung. Ca urmare, veniturile Mânăstirii Câmpulung se foloseau pentru combaterea epidemiei din Capitală, „slobozenia” întâmplându-se abia la 20 iulie 1808.
Odată cu întârziatul cronicar Dionisie Eclesiarhul, venise momentul ca stilul cronicăresc să lase locul unui alt tip de scriitură, corespunzător timpului şi gusturilor care se schimbaseră. Deşi între epoca redactării cronicilor munteneşti şi clipa de faţă s-a scurs destul timp, informaţia istorică rămâne actuală, iar savoarea limbii române folosite de cronicari şi parfumul ei s-au păstrat intacte.